In ultima vreme cred ca m`a dat peste cap caldura (ca sa nu zic altceva! :) ). Am profitat de oferta Polirom si am comandat nici mai mult nici mai putin de 1,5 kg de carti :) Cel putin asa scria pe avizul/coletul primit ieri! :) De felul meu am fost client fidel al mai sus mentionatei oferte, dar in ultima vreme m`am cam lasat in voia sortii... bine, nici nu mi`a mai facut cu ochiul ceva in mod deosebit. Cert e ca sunt pusa pe fapte mari! :D Sa va spun cu ce s`a imbogatit biblioteca mea:

*DEX-ul si sexul (Radu Pavel GHEO) - am citit ceva din ea aseara. E pur si simplu SAVUROASA! Mai ales ca abunda in jocuri de cuvinte si subintelesuri ;)

*Yoga Solara - niciodata nu mi`am dat seama cum merge treaba asta cu Yoga. Asa ca mi`am luat o carte sa ma documentez. Nu prea stiu eu cum sa ma relaxez si/sau sa ma concentrez nefacand nimic (nu de alta dar ma plictisesc repede!) dar niciodata nu e prea tarziu... Sportul asta are ceva contraindicatii de care ar trebui sa stiu?

*Ma dau in vant dupa cumparaturi (Sophie Kinsella) - ChickLit, pentru amuzament. Intr`o zi o dau gata si nu raman cu nimic din lectura respectiva... Deci am actionat in cunostinta de cauza!

*Cum sa slabim (...) - Eternul feminin! (ma rog, pentru o parte din feminine... :) ) Niciodata nu poti sa ai prea multe carti care sa te invete cum sa da jos niste kg si prea multe regimuri de slabit printate de pe net si  puse deoparte! Intre timp, kilogramele in plus se mentin pe pozitii ;)

*Limba japoneza (curs) - Mmmmda, sunt pusa pe fapte mari, cum ziceam...

*intrucat inca nu am reusit sa gasesc un curs, m`am multumit (cel putin deocamdata) cu un ghid de conversatie roman-turc. Anlıyor musunuz? Adica... "intelegeti?" :D

Daca reusesc sa trec prin toate cartile astea pana la sfarsitul anului si sa mai si raman cu ceva din fiecare, o sa fie o chestie foarte tare! Deci nu prea cred! :) Vorba turcului: Şaka ediyor musunuz? Adica... "glumiti?" :D Se mai baga cineva cu mine la curs intensiv? :)

Am aflat astazi; sa zicem ca un 'boem'...este un poet trecut de 70 de ani, avand drept oras natal Galatiul.

Strangand cuvinte pentru a le orandui intr-un nou volum, intitulat 'Maxime cu zecimale', s-a pus si problema unei lansari de carte. Nu au existat fonduri pentru a avea loc evenimentul; asadar,  a venit de undeva o propunere de sponsorizare care nu s-a mai concretizat.

In fine, 'Maxime si zecimale' va avea parte in cele din urma de o lansare, zilele acestea.

Tata a primit si cartea in cauza, voi incheia prin cateva citate alese la pura intamplare; veti trage singuri concluziile.

'Mielul e atat de frumos si atat de gustos si cojocelul lui tine atat de cald, mai caciula.'

'Auzi privighetaoarea? Si ea se mananca pe gusturi subtiri.'

'Tocmai omul de rand nu sta la coada.'

'Intre DA si NU e bine sa construiesti fantani arteziene.'

deci prima, la care mi-am adus si eu umila contributie:

strangerea de carti pt cresterea fondului de carte a Bibliotecii din Beius. initiatorul aici http://lecturi.blogspot.com/. s-au strans f multe carti, si de la edituri dar si de la oameni cu biblioteci  prea burdusite de carti, care nu mai au timp sa le reciteasca. bine ar fi sa se intample astfel de minuni si altor biblioteci de orase mici. am eu un proiect pe tema asta...

si a doua

initiata de un_cristian, pt cine nu stie e PR la Observatorul cultural. si e pus pe treaba. om mai energic si mai plin de idei misto nu am mai vazut in lumea literara. el e printre putinii caruia chiar ii pasa de soarta scriitorului roman. cristi nu e un om, e o institutie. lucru ce ii aduce si mari dezamagiri, vezi  revista pana mea si finalul ei brutal. in fine, acum a inceput o campanie misto: se plimba prin metrou si vanaeaza oameni care citesc. si le daruieste acestora un exemplar din Observator. super tare ideea de promovare. a uitasem, si evident ii felicita pt faptul ca citesc ;) detalii aici www.miculftiriadi.wordpress.com

bravo dragilor. keep it rollin'!

* si, doamne, cat de senzual poate fi tabloul acesta!

Oricum am observat ca posturile cele mai citite au fost cele cu scandal. Da, ne place circul... Si ca sa puna capac depresiei mele, cineva mi-a gasit blogul dupa ce a gugalit dupa expresia "strigaturi la miri".

De fapt cred ca starea asta imi vine de la "Forge of God" (Greg Bear) in care niste alieni bulangii fac pocnitori si artificii din planeta noastra, si de la "Bios" (Robert Charles Wilson) in care oamenii o dau in bara in stil mare cu explorarea unei planete pline de viata. Cred ca la sfarsitul saptamanii o sa bag doua posturi despre ele. Acum astept livrarea urmarii, "Anvil of Stars" (Greg Bear) ca sa-mi continui depresia...

Hoţoaica şi Capucino se amuză de eforturile mele de a citi în limba engleză. Capucino este de părere că numai oamenii puteau să îşi complice atât de tare viaţa încât să inventeze limbi diferite şi pe urmă să nu se mai înţeleagă între ei din pricina asta. În schimb, orice pisică se poate înţelege cu orice altă pisică, indiferent din ce colţ de lume ar proveni.

- Da, argumentez eu, dar pe mine mă înţelegeţi pentru că v-aţi obişnuit cu limba română. Dacă ar veni un englez să vorbească cu voi, nu aţi pricepe o boabă.

- Da ce, tu crezi că noi te înţelegem pe tine din cauza cuvintelor, zice Hoţoaica. Noi te înţelegem în ciuda cuvintelor.

Dar nu din cauza asta pisicile au refuzat de data asta să mai citească împreună cu mine. Ci pentu că, în primele pagini, autorul vorbeşte despre farmecul copilăriei, când viitorul nu există iar ziua prezentă pare lungă cât o viaţă, când alergi cu vântul oriunde te poartă acesta şi lumea pare un mister a cărui rezolvare va aduce numai lucruri frumoase. Or, după cum se ştie, pisicile de apartament nu se maturizează şi păstrează mereu o mentalitate de pisoiaşi, aşa că nu înţeleg cum stă treaba cu nostalgiile. Mi-au cerut să le anunţ când începe să se întâmple ceva de groază şi, cum groaza se infiltrează încet-încet în primele pagini ale romanului, ca să avem timp să regretăm sfârşitul inocenţei, deocamdată nu sunt convinse.

Eu în schimb, mă delectez cu descrierea prieteniei dintre Will Holloway şi Jim Nightshade, primul născut cu un minut înainte de ziua de Helloween şi celălalt cu un minut după începerea acesteia.

"Ca toţi băieţii, nu mergeau niciodată undeva ci îşi stabileau o ţintă şi se năpusteau către aceasta. Nimeni nu câştiga. Nimeni nu voia să câştige. Voiau să alerge pentru totdeauna învăluiţi în prietenia lor, umbră lângă umbră." (...) Iată-i, Jim alergând mai încet ca să rămână alături de Will, Will alergând mai repede ca să rămână alături de Jim, Jim spărgând două ferestre ale unei case părăsite pentru că Will e cu el, Will spărgând o fereastră în loc de niciuna, pentru că Jim îl priveşte." Will, fireşte, va intra în orice belea numa ca să nu îl lase pe Jim să se confrunte cu ea singur.

Will are o mamă senină şi fericită şi un tată ros de tristeţe şi incapabil să comunice cu propriul său fiu, iar Jim este orfan de tată şi unicul dintre cei trei copii ai familiei care mai trăieşte şi îi comunică mamei sale că el nu va avea copii pentru că "N-are rost să mai faci alţi oameni. Oamenii mor". În ciuda acestor umbre, copiii sunt fericiţi, alergând odată cu vântul care îi poartă "către toate locurile secrete, care niciodată în viaţă nu vor mai fi atât de secrete".

Şi apoi, cu o săptămână înainte de Helloween, un vânzător de paratrăsnete trece prin oraş şi prevesteşte venirea unei furtuni, iar în noaptea următoare, la ora trei precis, " a train arrives at an hour of dispear". Şi, odată cu venirea circului, adus de trenul întunecat, vechi, aparent necondus de nimeni, care soseşte pe neanunţate la ora trei dimineaţa, nimic nu va mai fi la fel, iar cei doi puşti "nu vor mai fi la fel de tineri".

- De-aici vreau să citesc şi eu cu tine, spune Capucino şi mi se urcă în poală.

Am citit despre telecomunicatii, ca o sa avem calculatoare personale, ca vapoarele or sa fie mari, ca vom avea sateliti de televiziune si asa mai departe.

Intrigat de ineptiile debitate acolo si constient ca toate aceste lucruri exista deja, m-am uitat la data publicarii.

Ei bine, fusese scrisa in 1964.

M-am uitat mai atent la ce debitau oamenii aia de stiinta pe-acolo, incercand sa-mi imaginez cam care era nivelul tehnologic al anului 1984.

Ei bine, gresisera. Cam cu 20 de ani, pentru ca abia prin 2004 toate chestiile astea se intamplasera, mai putin aberatiile lui Werner von Braun, care vorbea de niste baze pe luna, excursii pe Marte si alte asemenea minuni.

Ceea ce as dori eu sa va amintesc e altceva.

Mai tineti minte filmele alea produse in anii 70-80, care infatisau viitorul in cele mai sumbre culori, de genul: "Suntem in 1993 si lumea e un desert atomic populat de bande violente care se lupta pentru mancare si petrol" ?

Ei bine, in 1993 nu m-am luptat cu nimeni pentru mancare, daramite pentru petrol. Ok, poate m-am luptat cu fratele meu pe vreo cutie de alune. Dar mai mult nu.

Daca va uitati din nou la Terminator 1 si 2, va veti da seama ca viitorul acela pe care il descriau ei a trecut de multisor. Si nu s-a intamplat nimic!

Totusi, ar trebui sa fie cineva tras la raspundere, nu?

A, si pt ca uitasem, de William Golding, cea de-a 2a carte a lui pe care o aveam in casa: Initierea. Prima- Imparatul mushtelor am cetit-o in copilarie, si recitit-o acu ceva ani. Scrie bine, merita Nobel-ul, din toata inima mea, dar sunt uimita de cat de pesimisti si morocanosi pot fi unii oameni. Autorul - in cazul nostru, pt ca toate personajele lui sunt negative. Si copiii sunt la fel de malefici ca oamenii mari. De, un alt suflet distrus de razboiul mondial.

1. Mahabharata
2. Ramayana
3. Homer – Iliada, Odiseea
4. Hesiod – Munci şi zile
5. Eschil – Prometeu înlănţuit
6. Sofocle – Oedip rege
7. Herodot – Istorii
8. Platon – Dialoguri
9. Aristotel – Poetica, Etica nicomahică
10. Plutarh – Vieţile
11. Esop – Fabule
12. Cartea egipteană a morţilor

In primul rand cartile gratis (valabil pina in 27 Iulie):

http://tor.com/index.php?option=com_content&view=blog&id=577

si au inaugurat o sectiune pentru povestiri (saptamana asta Scalzi si Stross):

http://tor.com/index.php?option=com_content&view=stories

Multam'.

Desi ilustreaza un concept a carui adepta sunt, am regasit doar de curand aceasta istorie intr-o carte pe care o citesc - The Art of Possiblity. Autorii insista asupra necesitatii de a identifica frumosul din fiecare in detrimentul comparatiilor si gradelor de frumusete. Nu ne putem abtine sa nu comparam fiinte, rezultate, proiecte, sentimente, abilitati caci aceasta este educatia pe care am primit-o inca de mici.

Acum cateva saptamani fratele meu - aflat in sesiune - se plangea de injustetea sistemului de notare in facultati. De fapt, notarea incepe din gradinita: primim buline rosii sau galbene sau de alte culori care sa ne arate ca facem parte din diverse "caste" de copii mai isteti sau mai putin isteti, mai potriviti sau mai putin potriviti cu cerintele. La scoala avem o scara de la 1 la 10 care sa faca diferenta dintre cateva zeci de mii de elevi care sunt in aceeasi clasa si invata aceeasi materie la un moment dat si au acelasi examen la un moment dat.  Nu-mi amintesc sa ni se fi spus vreodata ca nota este un simbol al unei prestatii la un moment dat. Ni s-a spus in schimb ca, daca nu luam o anumite nota, nu vom face liceu sau facultate si vom ajunge niste ratati; eram pedepsiti cand luam note mici si felicitati cand luam note mari. Toate acestea nu fac decat sa transmita ca nota este foarte importanta si astfel crestem incercand sa ne incadram cat mai bine in limitele "acceptabile" ale scalelor sociale.

Ar trebui sa incetam sa vedem imperfectiunea in legatura cu standardul ales si sa incepem sa muncim pentru a fi cat mai buni, mai frumosi, mai instruiti raportat la noi insine. Pentru ca fiecare din noi suntem o individualitate, o sansa de fumusete unica care se poate pierde in incercarea de a o egala pe alta.

Tocmai de aceea nu cred ca exista oameni rai sau prosti a priori. Oamenii se nasc cu posibilitatea de a fi tot ce e mai frumos si mai bun insa undeva pe drum ne pierdem in conformitati si comparatii, in necesitatea de a ne incadra intr-un spatiu care ne transforma in fiecare clipa. Dar statuia aceea minunata si unica se afla tot acolo. Trebuie doar sa indepartam surplusul.

Din ciclul: ce realizări au alţii în timp ce Nadia stă degeaba- ieri, fusei la o lansare de carte. (Un eveniment tare drăguţ, unde am ajuns la spartul târgului după bunu-mi obicei.) Cartea în cauză e scrisă de un coleg de facultate pe care îl cheamă Anghene precum şi Şerban. Se numeşte „Romanul dintre două beţii”. Cine îl cunoaşte pe autor găseşte, de altfel, că titlul îl reprezintă. Apare în tiraj de 300 de exemplare la o editură de care n-a auzit nimeni. Dar acest din urmă detaliu e mai puţin important. Ce e cu adevărat important: omul a scris o carte! Am zis eu că Fejeseceul e un loc plin de artişti sau n-am zis? Spre deosebire însă de alţi scriitori rătăciţi prin Fejesece (şi avem o groază), pe băiatul ăsta îl putem suspecta de inteligenţă (Deşi nu suntem chiar siguri. Oricum, recomandăm nehotărâţilor să contemple fotografia scriitorului).

În timp ce pentru majoritatea publicului amator de lectură din Românica Anghenele este un debutant, eu una mă pot mândri c-am apucat să citesc din operele lui de tinereţe pe internet, înainte să le şteargă. Una din ele purta originalul titlu „Veninul anelidei sau Nu blocaţi liftul la şapte”. În alta exista la un moment dat o prostituată îmbrăcată cu un fel de harnaşament metalic care făcea să-i ţâşnească sânge din sfârcuri în timpul practicării meseriei. Romanul de acum are şi el neşte sex chiar din primul capitol (atât am apucat să citesc până azi) şi nu manifestă absolut nici un sens în sensul clasic al cuvântului sens, ceea ce mi se pare promiţător. Aşadar, pe om îl duce capul la ciudăţenii absurde. Bravo, dom'le. Nu urez, ci chiar prezic un succes literar substanţial peste oareşce vreme (moment în care Nadia va publica şi ea o carte despre scriitorul în cauză şi se va îmbogăţi pe seama amănuntelor jenante reale sau inventate). Deci dacă tot daţi banii pe o carte, puteţi s-o luaţi p-asta şi nu „Enciclopedia plantelor medicinale”. Nu de alta, dar plante medicinale s-or găsi şi pe Wikipedia.

Poza cu coperta mi-a fost pusă la dispoziţie de autor însuşi, împreună cu un comunicat de presă pe care n-o să-l bag în seamă. De ce? Păi, zice acolo cum s-a apucat Anghene de scris, şi asta nu interesează niciodată pe nimeni, şi cum îl laudă Cristian Tudor Popescu, iar părerea vedetelor nu mă interesează pe mine. (Da, îl laudă CTP! E, parcă sună mai interesant acum, nu?) Putem spune că tânărul scriitor şi-a cam căutat-o cu lumânarea dorindu-şi să fie promovat de Nadia. Dar uite că Nadia îl promovează, că ea e fată deosebită şi el băiat simpatic, în afara momentelor când este antipatic. Dacă nu noi între noi, atunci cine?

P.S. Şi când te gândeşti că mi-a zis că-s dracu.

]]> http://andreidobos.wordpress.com/?p=26 Sun, 20 Jul 2008 07:45:22 +0000 andreidobos http://andreidobos.wordpress.com/?p=26 Ieri mi-am cumpărat trei cărți, între volumul I din Istoria corpului și Anxietatea influenței am strecurat și Cele mai frumoase creiere, roman pe care trebuie să recunosc că îl așteptam de ceva vreme.

Aseară l-am terminat în cîteva ore și mi-am dat seama că nu e chiar ce credeam eu că o să fie atunci cînd am auzit că Silviu Gherman va scrie un roman (fiind eu un fan înrăit al primei sale cărți de nuvele Scurta și plictisitoarea viață a lui Kjus). Îmi imaginam, direcționat, firește, de titlu, un roman cu țesături complicate și cu multe personaje:) (asta pt că SG știe foarte bine să construiască personaje), nu mă așteptam, vorba aia, la un episod din South Park ci la o întreagă serie din South Park.

Ei bine, "romanul tânăr" a lui Silviu Gherman (cum cu avînt muncitoresc îl numește A. Schiop pe una dintre coperți) s-a făcut din serie episod și nu-i rău deloc că e așa.

După cîteva pagini am început să devin suspicios și în legătură cu schema de construcție: trei jurnale, în genul Ce-am făcut în 2005, se desfășoară alternativ fără nici un alt cadru de referință. Alex, Alin și Anda își dezvăluie experiențele critice ale unui an intreg:) filtrate, la început, de un autor pe care îl simți in coaste poate prea mult. Însă pe parcurs chingile dispar și sentimentul ăsta de autor- care- a -construit- trei- jurnale -pt -trei- paiațe -ca -să -facă -tipologii dispare și el și abia atunci adevărata poveste începe.

SG reciclează mult: Portocala mecanică, Fight club etc., însă ce îmi place mai mult și mai mult din romanul ăsta este personajul Alin.

Alin este un semidoct habotnic, genul de ascorist pe care îl vezi pe stradă și-ți vine să te rîzi. Fascinat de măreția interbelică, gravitează în jurul unui underground pravoslavnic, care îl motivează și îl face să fie ceea ce este. Datorită unei emisiuni de-a lui Tabără, el are în sfîrșit acces la această lume, fiindcă acolo în emisiune află de existența (și de adresa) unei organizații isihaste, Antiakedia, un fel de soră mai mică a Rugului aprins, supraviețuitoare în vremurile noastre desfrînate. Alin nu stă pe gînduri și ajunge la Antiakedia:

"După două ore am găsit adresa. Era o clădire de cărămidă cu două etaje, nevăruită. Deasupra ușii, închipuind un fel de umbrar, se întindea o placă de lemn fixată cu două bețe. De ușă era prins capul minuscul al unui leu metalic. În chip de sonerie- un mîner pornind din gura leului, care trebuia ciocănit de o plăcuță. Pe altă plăcuță scria: FOC AM VENIT SĂ ARUNC PE PĂMÎNT ȘI CÎT AȘ VREA SĂ FIE APRINS CHIAR ACUM! (Luca, 12, 49) (...) Simțeam că mă îndepărtez de lumea aceasta morbidă, indiferentă și brutală, iar cînd am auzit cheia răsucindu-se în broască și am văzut clanța mișcîndu-se, m-a cuprins o neînțeleasă bucurie."

De aici încolo viața lui Alin ia o direcție cumplită, integrat progresiv în frăție, el devine un rebel cu o cauză majoră: stîrpirea Satanei în formele lui instituționalizate; Teoctist, sectari etc. De aceea el și primește o misiune, un fel de acțiune de recunoaștere, împreună cu fratele Ioasaf, fix în bîrlogul unuia dintre vrășmași, sectarul american Arbucker. După ce simte pe viu respirația plină de putreziciune a lui mamona, Alin realizează că cei din frăția în care își pusese atîta speranță tratează lucrurile lejer și că nu sunt niște ostași ai domnului, așa cum își închipuia; fapt care-l determină să ia lupta pe cont propriu și care-l duce pina la punctul culminant, la marele moment al lui Alin în economia romanului: în care intră de unul singur în capiștea diavolilor și le aruncă acestora Imprecația Adevărului, cuvintele arzătoare de draci ale lui Patapievici:

"Am apăsat clanța și am intrat furtunos, pășind apăsat. Oamenii au întors privirile spre mine. La tribună, Arbucker, îmbrăcat în același costum vișiniu, se oprise din vorbit și ținea gura căscată. De o parte și de alta, doi bărbați s-au ridicat în picioare, însă nu i-am luat în seamă, și am înaintat spre podium, citind din carte cu glas răsunător:

-Sunteți niște oameni cu substanța tarată! Oriunde mă uit, văd fețe patibulare, ochi mohorîți, maxilare încrîncenate, fețe urîte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată și bolnăvicioasă. (...)"

În momentul în care fac acest excurs la cald am senzația că Alin este the one pt care a fost scrisă această carte și, deși ar mai fi foarte multe de spus despre celelalte două personaje, mă rezum la acest halucinant Alin (Alîn, cu î din i, cum ne avertizează autorul într-o notă de subsol:) ) Restul poate într-o cronică profi, cînd o să am chef.

- titlul face referire la o prezenţă malefică prin rezonanţă, dar benefică prin expunerea unor fapte şi moravuri inacceptabile. Cunăscător al literaturii spaniole, Lesage se inspiră din romanul scriitorului Guevara, apărut în 1641, Diablo cojuelo, de la care împrumută denumirea.

- personaje: tânarul student Cléoplas Léandro Pérez Zambullo şi diavolul Asmodée. Treptat, se prefigurează şi alte personaje, principale, secundare sau figurante, căci demonul povesteşte întâmplări pe care acestea le declanşează.
- locul desfăşurării acţiunii: Madrid.

- spre deosebire de ceilalţi demoni care tronează în Iad, Asmodée reprezintă un păcat capital la care se face referire în permanenţă în roman: pofta carnală, senzualitatea. Deşi se face referire şi la iubire, sentiment pur care leagă oamenii, formând o legătură puternică, pofta carnală poate fi descrisă ca pe dorinţa nebunească de a te elibera în mod sexual. Familia, credinţa şi demnitatea sunt trecute cu vederea, căci scopul este libertatea sexuală. Termen provenit din latină (luxuria,-ae), acesta cuprinde o varietate de picanterii care murdăresc viaţa oamenilor, picanterii create de însuşi demonul plăcerii: ,,eu am adus pe lume luxul, destrăbălarea, jocurile de noroc şi chimia. Sunt inventatorul caruselului, al dansului, al muzicii, al comediei şi al tuturor noilor mode din Franţa”. Asmodée poate fi asemănat cu acel înger al iubirii, Cupidon, care însă nu cunoaşte moravurile şi făţărnicia unei lumi decăzute.

- aspectul diavolului şchiop: ,,Acest monstru mititel şi şchiop avea picioare de ţap, figură lunguiaţă, bărbia ascuţită, pieliţa obrazului galben-neagră, nasul foarte turtit; ochii lui, care păreau foarte mici, semănau cu doi cărbuni aprinşi; gura, din cale-afară de despicată, purta desupra ei două cârlige de mustaţă roşcată şi era mărginită de două buzoaice nemaipomenite.” Fizic vorbind, Asmondée se încadrează în arhetipul demonului, însă îmbrăcămintea sa îl diferenţiază de ceilalţi: ,,avea capul înfăşurat într-un fel de turban de crepon roşu, susţinut de un mănunchi de pene de cocoş şi de păun. Purta în jurul gâtului un guler larg de pânză galbenă, pe care erau desenate diferite modele de coliere şi cercei. Era îmbrăcat cu o haină scurtă de atlaz alb, încinsă peste mijloc cu o fâşie lată de pergament curat, în întregime acoperit de semne talismanice. Se mai vedeau zugrăvite pe-această haină o mulţime de articole femeieşti, foarte avantajoase pentru bust, apoi eşarfe, şorţuri împestriţate şi pieptănături noi, care de care mai extravagante”.

- diavolul este o fiinţă cu puteri supranaturale, un spirit malevolent, dar care este decis să-i îşi arate prietenia faţă de salvatorul său, putând fi comparat cu Mephisto, cel ce promite să îi ofere lui Faust posibilitatea de a atinge zenitul fericirii umane în schimbul sufletului său. Totuşi, Asmodée se mulţumeşte prin a-i arăta studentului adevăratele gânduri şi fapte ale semenilor săi. Deşi cunoaşte trecutul, nu poate vedea în viitor şi este forţat să răspundă vrăjitorului care l-a capturat în fiola magică („diavolul se opri brusc, se înfioră şi se îngălbeni la faţă”); el poate vedea Moartea, dar şi pe cei care aparţin lumii patronate de aceasta:sufletele celor morţi, putere pe care i-o insuflă şi lui Zambullo: „Văd toate umbrele rătăcind: se plimbă, trec fără încetare unele pe lângă celelalte, fără să tulbure liniştea profundă care domneşte în acest lăcaş sfânt. Nu-şi vorbesc între ei, dar eu pot să le citesc, în această muţenie, toate gândurile.” iar Moartea este descrisă ca o pasăre veşnic aparţinând cerului: „înainte ei zboară un stol de păsări cobitoare prin ţipete lugubre. Mâna ei neobosită e înarmată cu o coasă neândurătoare, sub care cad succesiv generaţiile. Pe una din aripile ei sunt zigrăvite războiul, ciuma, foametea, naufragiul, incendiul, împreună cu celelalte accidente funeste, care-i procură în fiece clipă o nouă pradă; pe cealaltă aripă se pot distinge câţiva medicinişti tineri, declaraţi doctori în faţa Morţii, care le dă încuviinţarea, după ce-i pune să jure că nu vor practica niciodată medicina altfel decât se practică în zilele noastre.” O altă putere de care dispune demonul Asmodée este aceea de a se învălui într-un abur des pe care privirea omenească nu îl poate prătunde. Cu toate acestea, el nu poate interveni în lucrurile stăpânite de leviatan, Belfegor sau Astarot, temându-se de mânia şi forţa acestora.

- deşi firul narativ este format din poveştile povestitde de Asmodée, acesta este adesea întrerupt de exclamaţiile de uimire ale tânărului student, interesat de lucrurile până atunci ascunse privirilor sale. Diavolul, prin puterea sa, înlătură fără efort acoperişurile caselor pentru a-l bucura pe Zambullo, acesta fiind atras de adevăratul caracter al oamenilor. Sunt astfel sancţionate moravurile omeneşti, precum minciuna, lăcomia, invidia, mânia, mândria, sau, mai bine spus, toate păcatele capitale, cu excepţia dorinţei carnale reprezentate de Asmodée. Deţinuţii, nebunii, captivii, trădătorii, visurile, acestea sunt temele pe care autorul le reprezintă prin puterea de narare a demonului. O alta poate fi considerată egalitatea în faţa morţii: „Uită-te bine la aceste umbre; chiar cele care au mausolee nu se mai deosebesc de cele care n-au ca înveliş decât un biet sicriu”. Totuşi, într-o lume intrată în putrefacţie, există încă anumiţi oameni neatinşi de ură, pe care Asmodée îi face cunoscuţi în povestirea „Puterea prieteniei”: don Fadrique de Mendoce, don Juan de Zarate şi dona Théodora, personaje pe care soarta îi uneşte prin dragoste de aproape. În Diavolul Şchiop se face o comparaţie între firea răzbunătoare a spaniolilor şi indiferenţa francezilor, căci sângele latin dispune de o vigoare nemaiîntâlnită, noutate care l-a atras pe Lesage. Acesta face abuz de umor chiar şi atunci când vorbele capătă formă aforistică („După aceea ne-au împăcat, ne-am îmbrăţişat şi de atunci suntem duşmani de moarte”, „Aşa sunt toate cochetele. Degeaba se ruinează bărbaţii pentru ele, căci iubiţi nu vor fi nicicând; dimpotrivă, oricine plăteşte e tratat ca un soţ; e-o regulă pe care am stabilit-o în intrigile amoroase”).

- surprinzător, Asmodée doreşte ca Zambullo să se însoare cu frumoasa Serafina, fiica lui don Pedro de Escolana. Aceasta se află în mijlocul unui incendiu pe care cei doi îl văd, iar tânărul student îl roagă pe demon să o salveze. Diavolul şchiop se metamorfozează în Zambullo şi o salvează pe tânără fermecată de chipul atrăgător, astfel că o eventuală căsătorie nu este exculsă. Se pare că povestirile lui Asmodée şi-au pus amprenta pe don Cléoplas care, riscând să piardă prietenia demonului, îi mărturiseşte lui don Pedro adevărul, însă nu poate scăpa de recompensă, căci sufletul său milos i-a cerut lui Asmodée scăparea din flăcări.

- finalul aduce o tentă optimistă deoarece modelulul lui don Cléoplas poate fi urmat de cei care doresc să scape de o viaţă murdară, ruinată de plăcerile oferite de bani, înşelăciune şi dorinţă.

În 1934 apare un roman ce produce controverse în viaţa culturală românească – ‘‘De două mii de ani’’ – şi care deţine o nouă perspectivă asupra modului de viaţă evreiesc într-o Românie adânc învaluită în prejudecăţi. Autorul, Mihail Sebastian, sub adevăratul său nume Iosif Hechter, doreşte prin această operă să se integreze în cultura ţării noastre, alegându-şi, în mod aparent, o temă nepotrivită pentru care dă socoteală în “Cum am devenit huligan”, roman apărut un an mai târziu. Evident, singurul impediment pentru care nu este primit cu multă recunoaştere este faptul că s-a născut evreu, stigmat de care încearcă să scape prin folosirea pseudonimelor. Aşadar, cartea apare într-o perioadă ce îi înabuşă succesul; criticii dau prea multă importanţă formei şi prea puţină fondului, ignorând pasaje şi idei ce se constituie în gândurile unui popor presecutat. O carte de idei, un jurnal al durerii; astfel s-ar putea defini romanul “De două mii de ani”.

Pentru început, titlul cărţii face referire la suferinţa continuă a evreilor ce îşi are rădăcinile în gestul avid al lui Iuda, momit precum un copil, cu o sumă infimă, treizeci de arginţi. El îl vinde pe cel născut între evrei, renegându-l, din acel moment încălcând pactul făcut între neamul lui Israel şi Dumnezeu. Pentru Mihail Sebastian nu există cauze locale sau specifice ale antisemitismului; renunţarea la Mesia devine un păcat originar ce nu îşi are ispăşire şi care va fi dispreţuit de către toate celelate popoare până la sfârşit. Acesta este poate motivul pentru care evreul poartă în sine o luptă aprigă, iar, aşa cum afirmă Emil Cioran, izbăvirea lui se află, evident, în momentul final, în reîntoarcerea lui Iisus.

Deşi este asemănător cu romanul “Maitreyi” din punct de vedere estetic, acestea diferă prin faptul că opera lui Eliade reprezintă experienţa exoticului, în timp ce “De două mii de ani” descrie experienţa presecuţiei în România interbelică. Naratorul este un tânăr student la drept în Capitală, respins de societate din cauza etniei sale. Singurul loc unde îşi poate linişti durerea interioară este “acasă, pe malul drept al Dunării, douăzeci de metri de nisip cald şi, în faţa mea, un fluviu întreg pentru înot”. În acest refugiu, amintirea bunicului, chipul mamei, atelierul de lucru, toate servesc drept anestezie pentru sufletul măcinat al personajului. Acesta realizează faptul că existenţa sa nu înduioşează pe nimeni: “sunt un om bătut şi lumea nu stă in loc pentru atâta lucru”, iar conştiinţa de sine îl acaparează; prima lacrimă căzută înseamnă un întreg război pierdut. Naratorul îşi interzice această cale de scăpare fiindcă în mintea sa, renunţarea înseamnă acceptarea suferinţei comune. Deşi în jurnalul său sunt amintite personaje diverse, puţine vor reuşi să-i influenţeze caracterul. Experienţa Maurice Buret “aduce ... sentimentul că totul e posibil, că toate femeile sunt de cucerit, toate uşile de deschis”. Însă conflictul interior este insurmontabil, împăcarea cu sine pare să îşi piardă tot mai mult conturul.

În romanul “Ivanhoe”, Walter Scott prezintă conflictul interior al evreului Isaac din York care are de ales între averea sa şi viaţa singurul lui copil, Rebecca. Mediul exterior pune personajul la încercare, mai ales din cauza credinţei sale, căci în secolul XII acesta era motivul principal pentru care neamul lui Israel era prigonit. Cu toate acestea, în România interbelică evreii sunt priviţi cu dispreţ nu doar din punct de vedere religios, dar şi economic. Naratorul şi colegii săi de la universitate sunt respinşi fiindcă îndrăznesc să se realizeze pe plan profesional, în defavoarea celor ce nu le împărtăşesc credinţa. El se loveşte de un zid uman şovinist, ridicat într-o vreme când românii îşi descoperă identitatea, amplificând-o. Evreul este atacat din exterior, dar adevărata luptă se poartă în interior :”Cu ei ne vom împăca poate – cine ştie? – într-o zi. Cu noi însă când?” Această agonie stă în greşeala neamului iudeu de a recunoaşte mântuirea şi de a nu putea călca peste principii. Ei sunt vinovaţi pentru durerea interioară pe care o experimentează zilnic şi care nu se va sfârşi decât o dată cu sosirea lui Iisus, pe care neamul evreiesc o aşteaptă cu fervoare. Popor mândru, ei refuză să creadă în cel ce acum două milenii i-a scăpat pe oameni de păcat. Nae Ionescu consideră că scopul neamului ales s-a sfârşit în momentul în care Mesia a fost vândut pentru o sumă de nimic. Ei sunt dispreţuiţi tocmai pentru că l-au condamnat la moarte pe cel în al căror vene curgea acelaşi sânge. Pentru bani şi-au vândut aproapele. În ciuda acestui fapt, Isaac doreşte cu orice preţ să-şi salveze fiica, regretând în acelaşi timp pierderea bogăţiilor, Cioran observând în evrei veşnica dorinţă de a nu pierde nicio comoară a pământului sau de a rata vreo plăcere sublunară. În “De două mii de ani”, naratorul trăieşte repercusiunile faptelor trecute, prezentul lui îmbrăcând durerea interioară cauzată de reunţarea la Mesia.

Nu în ultimul rând, romanul lui Mihail Sebastian reprezintă o îmbinare de gânduri şi trăiri care se sting de îndată ce se înfiripă în suflet şi minte. Acest jurnal abundă în idei şi aforisme care definesc conflictul intim al evreului. Naratorul se află într-o permanentă stare de opoziţie cu mediul exterior: “Complicaţiilor mele interioare i-a opus simplitatea peisajului”, iar monologul interior evidenţiază dorinţa de se depărta de mulţimea îndurerată, renegând-o, întrupându-se în Iuda. Cu toate acestea, cartea şi scriitorul au fost aspru criticaţi. P. Nicanor şi P. Pandrea l-au acuzat pe Mihail Sebastian de superficialitate prin greşelile de ortografie, refuzând să aceepte ideile prezentate în conţinut. Orbiţi de prejudecăţi, ei se limitează la condamnarea limbajului, considerând că o asemenea temă nu îşi are rostul în literatura românească. De asemenea, prefaţa violent antisemită a romanului semnată de Nae Ionescu dezamăgeşte pe scriitor, acesta atitudine fiind total opusă imaginii fostului său profesor. Există, într-adevăr, anumite întrebări care poate nu îşi vor găsi niciodată răspuns, întrebări generate tocmai de acest conflict transpus in pagini de jurnal.

‘‘De două mii de ani ’’ este, aşadar, nu o mărturisire, ci ,mai degrabă, o expunere “la rece” a modului de viaţă evreiesc într-o perioadă a schimbării naţionale. Iuda va continua să agonizeze, fiecare lacrimă scursă pe obrazul său reprezentând un alt refuz de a accepta realitatea, o altă luptă purtată în sine. Iar romanul lui Mihail Sebastian prezintă, poate, punctul culminant al suferinţei evreieşti, schiţat în cuvinte simple. Fără dar şi poate, Iuda va plânge în continuare.

Eseul a participat la Centenarul lui Mihail Sebastian 2008.

• 1. Naşterea şi educaţia timpurie
• 2. Convertirea la Cristos
• 3. Începutul lucrării
• 4. Educaţia mea dogmatică şi alte experienţe la Adams
• 5. Predicând ca misionar 
• 6. Trezirea de la Evans'Mills şi rezultatele ei
• 7. Observaţii asupra educaţiei pastorale
• 8. Trezire la Antwerp
• 9. Întoarcerea la Evans'Mills
• 10.Trezire la Gouverneur 
• 11.Trezire la Kalb
• 12.Trezire la Western
• 13.Trezire la Rome
• 14.Trezire la Utica
• 15.Trezire la Auburn în 1825
• 16.Trezire la Troy şi New Lebanon 
• 17.Trezire la Stephentown
• 18.Trezire la Wilmington şi Philadelphia
• 19.Trezire la Reading, Pensylvenia
• 20.Trezire în Columbia şi oraşul New York 
• 21.Trezire la Rochester în 1830
• 22.Trezire în Auburn, Buffalo, Providence şi Boston
• 23.Lucrarea din oraşul New York în anul 1832 şi după
• 24.Lucrarea timpurie de la Oberlin
• 25.Lucrarea din Boston şi Providence 
• 26.Trezire la Rochester în 1842
• 27.Altă iarnă în Boston
• 28.Prima vizită în Anglia
• 29.Lucrare în Moorfields, Londra
• 30.Lucrare în Hartford şi Syracuse
• 31.Lucrare în Western şi Rome 
• 32.Trezire la Rochester în 1855
• 33.Trezire la Boston în anii 1856, 1857 şi 1858
• 34.A doua vizită în Anglia
• 35.Lucrare în Anglia şi Scoţia 
• 36.Lucrarea de acasă

Fragmente sugestive

Cât despre experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al implorării, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

Trezirile trebuie să crească în curăţie şi putere, aşa cum creşte şi cunoştinţa. Convertiţii din timpul apostolilor erau fie evrei, cu prejudecăţile şi ignoranţa lor, fie neamuri păgâne. Arta tiparului nu fusese încă descoperită. Nimeni nu avea copii ale Vechiului Testament, Cuvântul scris al lui Dumnezeu, cu excepţia celor bogaţi, care îşi permiteau să cumpere manuscrise copiate. Creştinismul nu avea literatură accesibilă maselor. Mijloacele de instruire nu erau la îndemână. Cu atâta întuneric şi ignoranţă, cu atâtea false noţiuni de credinţă, cu atâtea erori şi pervertiri şi atât de puţine facilităţi de susţinere a informaţiei religioase, nu te puteai aştepta ca trezirile religioase să fie curate şi lipsite de greşeli.

Noi avem, şi predicăm, aceeaşi Evanghelie pe care au predicat-o apostolii. Avem toate facilităţile de a ne feri de eroare în teorie şi practică, şi de a asigura corectitutinea religiei evanghelice. Oamenii în mijlocul cărora au loc aceste treziri sunt oameni inteligenţi şi cultivaţi. Nu au doar mijloace seculare, ci şi educaţie religioasă îndestulătoare. Aproape fiecare biserică are un pastor educat, capabil şi credincios. Aceşti pastori sunt în stare să judece corectitudinea şi înţelepciunea unui evanghelist, de a cărui lucrare doresc să se bucure. Sunt capabili să judece corectitudinea metodelor folosite. Dumnezeu şi-a pus sigiliul asupra doctrinelor predicate şi asupra mijloacelor folosite pentru înaintarea acestei lucrări măreţe, într-un mod remarcabil şi uimitor. Rezultatele se pot vedea în toate regiunile ţării. Cei care s-au convertit în urma acestor treziri trăiesc încă, şi lucrează pentru Cristos şi pentru suflete în toate statele acestei Uniuni. Este drept să spui că ei se numără printre cei mai inteligenţi şi folositori creştini de aici şi din alte ţări.

Fiindcă am muncit mult în ţara aceasta şi în Marea Britanie, şi nu s-a împotrivit nimeni metodelor mele, s-a presupus şi s-a declarat că, după opoziţia doctorului Beecher şi a domnului Nettleton, m-am schimbat şi am renunţat la toate metodele de care s-au plâns ei. Această părere este total greşită. Am folosit întotdeauna şi pretutindeni aceleaşi măsuri pe care le-am utilizat în primele treziri, şi adeseori am adăugat alte metode noi, acolo unde le-am considerat necesare. Nu am văzut niciodată necesitatea unei reforme în privinţa aceasta. Dacă aş lua viaţa de la capăt, cred că, cu experienţa celor patruzeci de ani de lucrare, aş folosi din nou aceleaşi măsuri pe care le-am folosit atunci, dacă împrejurările ar fi aceleaşi.

Să nu vă închipuiţi că mă încred în mine însumi. Nu este adevărat. Nu înţelepciunea mea m-a călăuzit. Am fost făcut să-mi simt ignoranţa şi dependenţa, şi condus să privesc mereu la Dumnezeu pentru călăuzire. Nu m-am îndoit atunci, şi nu mă îndoiesc nici acum de faptul că Dumnezeu m-a condus prin Duhul Său ca să acţionez aşa cum am făcut-o.

Sper că fraţii vor vedea în tot ceea ce am spus sincerul meu interes pentru bunăstarea lor. Le-am primit întotdeauna cu bunăvoinţă criticile, şi am crezut întotdeauna că aveau intenţii bune. Acum sunt om bătrân, şi multe din rezultatele părerilor şi metodelor mele sunt cunoscute de public. Nu mi se cuvenea oare să vorbesc liber cu pastorii despre acest subiect? Drept răspuns la obiecţiile lor, le-am citat uneori spusele unui judecător al curţii supreme de justiţie.

Pastorii, mi-a spus el, nu dau dovadă de bun-simţ atunci când se adresează oamenilor. Se tem să nu se repete. Folosesc un limbaj care nu este înţeles de oamenii de rând. Exemplele lor nu sunt luate din viaţa de zi cu zi. Scriu într-un stil prea elevat, citesc fără să repete, şi nu sunt înţeleşi de oameni. Dacă avocaţii ar proceda la fel, s-ar ruina pe ei şi procesele lor. Când mă aflam la bară, şi aveam în faţa mea un juriu format din oameni respectabili, obişnuiam să repet ideile principale după numărul persoanelor din juriu. Am văzut că, dacă nu făceam aşa, ilustrând şi repetând, şi luând-o de la capăt, pierdeam cauza. Obiectivul nostru este să facem juriul să se hotărască înainte de ieşi din sală, nu să vorbim într-un limbaj pe jumătate înţeles de ei, să ne lansăm în nişte ilustraţii care le depăşesc înţelegerea, să ne dovedim arta oratorică şi apoi să-i lăsăm să plece. Trebuie să obţinem un verdict. Ţinta noastră este să ne facem înţeleşi. Trebuie să-i convingem; dacă au îndoieli în privinţa legii, trebuie să le clarificăm. Pe scurt, aşteptăm să dea un verdict, şi insistăm asupra acestui punct; astfel încât, când vor ieşi din sală, să ne fi înţeles, şi să fi fost convinşi de fapte şi argumente. Dacă nu ne forţăm să lămurim fiecare gând şi fiecare cuvânt, în fiecare punct, astfel încât să-i convingem pe deplin, vom pierde cu siguranţă procesul.

Trebuie să le învingem prejudecăţile; trebuie să le risipim ignoranţa; trebuie să încercăm să le biruim chiar şi interesele împotriva clientului nostru, dacă au vreunul. Acum, spunea el, dacă pastorii ar face aşa ceva, efectul predicilor lor ar fi total diferit. Ei intră în camera de studiu şi scriu o predică; apoi se urcă la amvon şi o citesc, iar cei care îi ascultă nu înţeleg decât o mică parte. Sunt multe cuvinte pe care enoriaşii nu le cunosc, aşa că trebuie să meargă acasă şi să caute în dicţionar. Pastorii nu se adresează oamenilor ca să-i convingă, şi să obţină verdictul lor în favoarea lui Cristos. Ei nu caută aşa ceva. Mai degrabă par să dorească să elaboreze producţii literare fine, să-şi dovedească elocvenţa şi să folosească un limbaj cât mai ornamentat.

Puteţi cumpăra cartea de aici

Oricum, le-a plăcut povestea acestui medic american, Whitby, şi a soţiei sale spanioloaice. Un cuplu care, după 40 de ani de căsnicie, încă mai face dragoste, încă mai are ce-şi spune şi care trăieşte într-o armonie rar tulburată de câte o ceartă în urma căreia, de fiecare dată, soţia, Constancia, moare pentru scurt timp.

- Cum adică moare? De-adevăratelea? se miră Hoţoaica.

- Probabil autorul vrea să spună că, de câte ori se ceartă serios cu soţul ei, o femeie sensibilă mai moare puţin, presupun eu, care-s o ageamie în materie de relaţii de cuplu.

Sigur că Hoţoaica a înţeles lucrurile aiurea şi, de atunci, când vede că l-a sâcâit prea tare pe Capucino, se dă cu roatele în sus şi face pe moarta. Dar nu despre asta e vorba în carte. Constancia chiar moare după fiecare ceartă şi apoi reapare senină şi practic renăscută pentru a putea continua această căsnicie.

Din momentul în care vecinul său rus vine la el să îşi anunţe propria moarte şi îi cere lui Whitby să îl viziteze şi el în ziua morţii sale (da, a lui Whitby), Constancia este lovită de o misterioasă maladie iar Whitby începe să relizeze câte lucruri nu observase în lungii ani fericiţi ai căsniciei sale. Abia acum i se pare ciudat că soţia lui nu a învăţat niciodată engleza, că nu a mers niciodată la medic, că nu şi-au angajat menajeră, că nu au relaţii de prietenie cu niciun alt cuplu şi că el, practic, pare să fie singura fiinţă cu care Constancia are nişte legături.

Încearcând să înţeleagă ce legătură există între emigrantul rus, un fost actor, şi soţia lui, Whitby se va trezi în plin supranatural. Soţia lui - care între timp mai şi dispare de acasă - nu e soţia lui, ci a rusului, numai că atât ea cât şi el şi copilul lor au fost ucişi în 1939, când, ajunşi deja la capătul Europei în fuga lor de comunişti, se pregăteau să se refugieze în America.

- Imaginaţi-vă o persecuţie atât de cruntă că până şi fantomele au emigrat în America, le zic eu pisicilor, şi apoi îmi dau seama că nu le descriu exact cartea lui Fuentes ci una la care sunt oarecum coautor, în sensul că fantomele lui Fuentes fug mânate mai degrabă de o încăpăţânată voinţă de a subzista cumva. Fantoma Constanciei se agaţă de viaţă pentru a-l parazita pe Whitby. Timp de 40 de ani îi oferă acestuia o căsnicie fericită, răpindu-i în schimb câteva fărâme de viaţă pe care i le va duce adevăratului ei soţ, refugiat în vecinătate.

Înţelegerea acestui adevăr îl transformă pe Whitby, la final, din medic de oameni în doctor de suflete rătăcite, cărora le permite să se mai agaţe de lumea aceasta prin intermediul lui.

Aici Capucino îmi atrage atenţia că nu rezultă limpede de nicăieri că familia de imigranţi care se refugiază la Whitby acasă ar fi neapărat una de fantome, ci doar că Whitby, după recentele revelaţii legate de Constancia, aşa a ajuns să creadă. Ceea ce nu e rău, pentru că mie şi lui Capucino ne plac finalurile deschise.

Hoţoaica în schimb este nemulţumită că nu mai ştim ce s-a întâmplat cu Constancia.

-----------------------------------------------------------------------------------------

* Dar mă rog, Hoţoaica m-a anunţat într-o zi solemn că "Pe patul de moarte" a lui Faulkner nu e o carte bună, pentru că a gustat-o ea personal şi are un gust scârbos. Aşa m-am lămurit eu cine îmi compostează sistematic cărţile.

Bagaje terminate...aproape. Am zis să iau puţine lucruri cum peste o săptămână şi ceva mă întorc în Bucureşti. Atunci urmează bagajul pentru mare. Iar după, bagajul de Madrid. O ţin numai în bagaje.

Nu ştiu ce o să fac acasă dar va fi cu siguranţă mai bine decât în ultimele două săptămâni. O să fiu răsfăţată de mami, sunt sătulă de grija cumpărăturilor, mâncare, călcare, spălare.

Am nevoie să fiu răsfăţată şi să nu mai am bani. Da, asta. Eu nu vreau să am bani, vreau să zic doar mami cumpără-mi aia! Ca un copil. Nu vreau să mai ştiu nimic de grijile adulţilor, alea pe care le am eu de la 14 ani când îmi făceam ciorba nesărată.

Când mă gândesc la Alexandria, oraşul ăla mic, mă inundă un fel de plictiseală. Nu aş mai putea trăi acolo. E oribil de plictisitor. Mi-am luat vreo 3 cărţi şi filme titrate în spaniolă. Apropo, la spanioli încă se mai difuzează filmele titrate. Ăia nu ştiu ce voci au Brad Pitt, Rene Zellweger sau Tom Cruz.

La noi făcea titrările tanti aia blondă. Ţin minte că aveam câteva filme când eram mică şi numai la ele mă uitam. Era unul cu Ultimul soldat american virgin, sau nu ştiu cum naiba. Ceva de genul. Era un soldat gras, blond şi creţ. Bleah! Nu-mi plac blonzii, decât Beckam. Are farmec, în chiloţi.

Am scos toate umeraşele şi am constatat că am prea multe cămăşi. Nu le-am mai purtat de mult, în ultima vreme umblu aiurea în adidaşi, blugi, tricouri.

Uh, abia aştept celebrele conversaţii cu rudele şi cunoscuţii care nu m-au mai văzut de un an. Vai, unde ţi-e iubitul?

Ha ha, n-am!!!!!

Vai, cum se poate ca o fată aşa drăguţă ca tine să nu aibă iubit?

Nu ştiu, îi mângâi cu toporul în somn şi îi sperii, le e frică de mine. Nu-i aşa că sunt dulce?

Iar a doua conversaţie interesantă: la ce facultate erai? La Jurnalism parcă. Mdaa.

Şi, ai luat vreun interviu?

Da, Laurei Andreşan, am vorbit cu ea despre poziţii, un interviu de altfel foarte interesant.

Când îi ziceam prietenei mele care e şi ea la Jurna că ăştia sunt idioţi când întreabă faza cu interviul nu credea că mi s-a întâmplat de mai multe ori. Adică să fiu întrebată de chestia cu interviul, de parcă jurnalism înseamnă să transmiţi de pe front(cum crede bunica) şi să iei interviuri.

Când s-a dus într-o vacanţă acasă au întrebat-o acelaşi lucru. Îmi spunea murind de râs de celebra întrebare: Şi, ai luat vreun interviu?

Bă, e incredibil.

Acum urmează să spun că sunt şi la FCRP (pentru că de-a naibii am de gând să intru şi la facultatea asta). Sunt sigură că bunica va spune că sunt la CFR.

Jurnalistă de pe front şi ceferistă, redactez mersul trenurilor. Super-tare! Partida perfectă petru bărbatul ideal şi perfect! Repetiţie mă, ca să scot în evidenţă importanţa ideii cu perfecţiunea. Bărbatul perfect şi ne-romantic. Să nu fie romantic că mă topeşte de plictiseală. Dar ce naiba? Parcă dau anunţ la matrimoniale! Oricum e undeva pe front, transmite şi el săracul. Mă aşteaptă acolo. Ne vom întâlni romantic(nu foarte romantic) sub clar de lună în ploaia gloanţelor. E? Sună bine bine, nu?

Mă scuzaţi dar cititul la nesfârşit dăunează. Nu văd decât cărţi în faţa ochilor şi am halucinaţii... că sunt la mare şi e unul în tanga sub ochii mei.

Aşa, am zis că mi-am luat filme titrate în spaniolă. Cu ocazia asta mai învăţ înjurături. Pentru că la spanioli nu sunt cenzurate înjurăturile şi cuvintele porcoase, nici în filme şi nici în emisiuni. Nu ştiu cum e treaba cu CNA-ul la ei, dar sunt mai liberi.

Când căutam filme am dat peste 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. A fost estreno(debut, nu ştiu...a apărut în cinematografe la ei, nu găsesc substantiv corespondent în română) în cinematografele din Madrid.

M-am simţit mândră de chestia asta şi m-am bucurat pentru că spaniolii au fost încântaţi de film şi se arătau foarte interesaţi de subiectul lui: comunismul din România. Am păstrat descrierea în spaniolă.

Sper să văd şi Boogie, filmul care a câştigat la Cannes anul ăsta. E cu Dragoş Bucur, iar mie îmi place actorul de mor.

Nu ştiu de ce despre Boogie nu s-a vorbit aşa mult. 4, 3, 2 a făcut furori în schimb. Eh, presa asta. Uneori promovează exact ce nu trebuie. De exemplu fundul Alinei Plugaru. Bleah! Ce idioată incultă. Nu ştie să lege o frază. Dar să nu stric frumosul post de despărţire cu femei uşoare, pardon, morale.

Deci, dragii mei...

Am observat că asta cu dragii mei se foloseşte adesea în blogosferă, mă conformez stereotipiilor.

Dragii mei, vă las sănătoşi...la cap. Să aveţi o vară frumoasă alături de cei dragi! Să citiţi cărţi iar 3 sferturi din blogosferă să citească DEX-ul şi DOOM-ul. Vacanţă plăcută!

Sper că nu vă aşteptaţi la fraze cu urări de dulce, metafore şi epitete. Urăsc despărţirile. Nu prea vorbesc la despărţiri, ochii mei exprimă tot. Eh, hai staţi liniştiţi că nu plâng! Ce naiba! E doar blogosfera.

Remarque a luptat si a fost ranit in primul razboi mondial. A fost persecutat si urmarit, lucrarile i-au fost interzise si a fost nevoit sa emigreze.

Romanul il are in prim plan pe Graeber, un soldat care spre finalul razboiului isi da seama ca toate mesajele venite de la putere au fost minciuni, ca de fapt face parte din randul cotropitorilor si ca au provocat mult rau in Africa, in Olanda, in Rusia, in Franta, tarile unde el a fost purtat de razboi.

Descrie teroarea in care traiau oamenii din orasele germane atunci cand revine in permisie dupa doi ani si afla nedreptatile si diferenta enorma intre oamenii obisnuiti si cei de la putere.

Vad trei semnificatii importante in aceasta carte:

- o palma la adresa autoritatilor germane din acele timpuri

- o disculpare fata de lume, o incercare de a arata ca poporul german, omul obisnuit nu a dorit razboiul si nu este mandru de asta.

- o atentionare asupra efectelor pe care razboiul le are asupra omului obisnuit

Foarte bine scrisa, cu descrieri realiste si detaliate, surprinde foarte bine gandurile si trairile oamenilor de atunci. Realista cred ca este cuvantul care descrie cel mai bine romanul lui Remarque.

Cu povesti ne leagana lumea, cu povesti ne adoarme; ne nastem si murim cu ele, spunea undeva Mihai Eminescu. Traim azi un moment magic - revirimentul unor povesti clasice, iar ecranizarile lor de exceptie ne întorc privirea înspre lectura unor carti precum Harry Potter, Eragon sau Stapânul inelelor.

Daca în cele pomenite mai sus predomina vrajitoria si misterul, în Narnia retraim magia luminoasa a unor istorisiri impregnate de simbolistica biblica. Evadarea personajelor-copii dintr-o lume ostila în spatiul povestii se face printr-un sifonier vechi. În lumea cea nebanuita a Narniei, sub un felinar, pe cititori îi întâmpina un faun cu o umbrela sub brat. Si totul prinde viata într-un vârtej de spiridusi, nimfe, balauri, vrajitoare, soricei curajosi, printi, calatorii pe mare, batalii neaparat câstigate si animale vorbitoare. Deasupra tuturor pluteste duhul puternicului leu Aslan - un alter ego al Mântuitorului - cel mereu gata sa-si dea viata pentru prietenii Sai .

Ghidul de fata este extrem de util tuturor celor tentati sa se aventureze printr-un dulap spre tarâmul luminos al Narniei, unde Binele si Frumosul înving mereu. Din el puteti afla multe despre viata si opera unui autor de exceptie, care este C.S. Lewis. Totodata, cartea va va sluji drept calauza printre personajele, locurile si temele spirituale majore ale lumii narniene. Drum bun.

Comandă online (21 ron).

Premiile Cititorilor SF&F 2007 !

Regulamentul este foarte scurt: intra numai lucrari SF (pentru ca la Fantasy nu ma pricep, sa o faca altii mai priceputi); volume de sine statatoare: romane, nuvelete (singure sau grupate), antologii, aparute in 2007; propunerile vin de la cititori oricine vrea sa propuna, inclusiv edituri, in perioada: acum si pina in 31-Iulie; avem doar 3 categorii: a) cel mai bun volum strain tradus, b) cel mai bun volum autohton, c) cel mai, hai sa zicem neinspirat volum dintre toate cele aparute in 2007.

Criterii de departajare: prin vot direct, simplu, pe acest site; perioada de vot: 01-15 August 2008; la categoriile a) si b) o sa avem trei premii (I, II, III), in functie de numarul de voturi primite de la cititori; categoria c) o sa fie un singur premiu (Cel Mai Prost!); poate vota oricine; evolutia si rezultatele votului vor fi publice de la inceput pina la sfarsit.

Ce se castiga: pai mai nimic, poate facem o diploma, ceva; pur simbolic.

Update: pagina speciala a aparut deja (dreapta sus, sub header).  PROPUNETI !

Update: la cererea cititorilor am inclus si lucrarile Fantasy (categorie speciala).