Oricum. Sint multe femei care, probabil speriate de stirile negative despre sporul negativ si de cele la fel de negative despre lipsa de speranta, cresterea, scaderea de diverse chestii si alte statistici sumbre, s-or fi gindit sa participe si ele activ la propasirea Romaniei. Sau poate din alte motive: am intrat in UE, incepe sa se vada luminita de la capatul tunelului, oamenilor le e frica de sfirsitul lumii, s-au trezit brusc fara scop si s-au gindit sa faca ceva care sa le abata gindurile de la colapsul final al civilizatiei. Si ce poate fi mai nimerit decit o "baie de uitare", 2-3 ani de scutece, caca, lapte la biberon si alte asemenea?

Unora pur si simplu, li s-a intimplat [me, again]. Altii planifica asta dupa zodiacul chinezesc, data probabila la care ar putea lua un imprumut ipotecar - faptul ca tocmai si-au luat apartament dupa zece ani de stat prin chirii fiind cea mai probabil cauza pentru o patura de functionari medii si peste medie care dintr-o data au realizat ca cariera sucks si copii rulez. Am prieteni din toate categoriile, numai din categoria care inca face copii pentru cele aproximativ 8 milioane de la stat, nu. Oricum, eu visez la mai mult de atit - la urma urmei, e an electoral si, daca nici anul asta nu creste indemnizatia asta care sta la aceeasi valoare de 4 ani, de la celelalte alegeri, atunci cind o sa mai creasca?!

Totusi, nu incetez sa ma mir, de cite ori ies pe strada, de invazia de burti victorioase, care proclama ceva. Am sa-mi dau seama ce si am sa revin.

Exista o zona a interactiunilor sociale numita, generic, "mersul cu ocazia". Intr-o Romanie a legaturilor de transport in comun dezastruoase, multi oameni calatoresc in masinile altora: fac cu mina, stau la o ocazie, fac hitch hiking, stau la "ia-ma nene" (o expresie cit se poate de potrivita pentru o astfel de indeletnicire)... ma rog. Expresiile tin de zona - dar nu numai.

Mersul cu ocazia, in sine, poate fi lecturata in mai multe feluri. In primul rind, putem sa ne gindim la eficienta economica a unui asemenea drum. Impartirea costurilor pentru benzina, fie si sub forma mototolului de hirtii de 1 leu primite de sofer la coborirea din masina a calatorului ocazional, reducerea poluarii prin aceea ca transportul nu al unui singur om, ci a doi, trei sau patru presupune aproximativ aceeasi emisie de monoxid, dioxid de carbon si alte noxe. Si mai sint si alte consideratiuni: exista zone unde, in lipsa unei alimentari cu curse regulate, soferii conduc, la negru, cohorte de calatori - intre Zarnesti si Brasov, intre Baia Mare si Sighetu Marmatiei, intre Constanta si Costinesti, intre orice oras mai mare si toate celelalte mai mici se intimpla acelasi lucru. Zilnic. De zeci de ori pe zi. In lipsa unei gindiri economice a edililor locali, micii afaceristi profita de golul de pe piata si isi "umplu buzunarele" (ah, cit urasc expresia asta de sorginte esciana).

Dar asta e o forma de transport care nu presupune decit, cel mult, riscul rasturnarii masinii supra-aglomerate sau a unui accident datorat vitezei. Celelalte riscuri sint cele care apar cel mai frecvent la stiri, pentru ca in microbuzul supraaglomerat nu se pune problema de infractiuni (asa le zice statul, nu ma  puneti la zid) sexuale. Cu caracter sexual sau whatever. Pentru ca, nu-i asa?, ne amintim de popa care lua june domnisoare in masina si le punea la un blow job mic. Sau mare, nu stim nimic (sigur) despre dimensiuni and stuff. Sau de toti ceilalti violatori-deghizati-in-devotati-soferi-pentru-tinere-domnisoare-aproape-nude-care-stau-inocente-pe-marginea-drumului-si-fac-disperate-din-mina.

Si cam pe aici ajungem si la problema CAFELEI. De obicei, in cazurile normale/naturale, violul nu se poate produce din mers. Soferul, oricit de experimentat ar fi, nu poate conduce pe scaunul din stinga si sa violeze pasagera din dreapta. Nici nu o poate obliga sa presteze chestii scirboase in timp ce el tine covrigul (volanul) in mina. Si atunci e nevoie de oprire. Care oprire se poate produce intempestiv (caz in care soferul trebuie sa se asigure ca pasagera nu o va tuli pe cimp, printre alte masini sau chiar spre masina politiei parcata convenabil doi stilpi mai incolo). In mod firesc, pentru a nu avea batai de cap dupa, mai intii e bine sa o convingi pe ea ca a fost vointa ei ca masina sa opreasca. Pentru asta, din nou, e nevoie sa apelezi la ceva locuri comune. Cum ar fi cafeaua. Daca ai nevoie la toaleta, in tara asta, si tomna' conduci masina pe un drum de tara, n-ai sa gasesti nici in ruptul capului un loc unde sa. Dar daca ai nevoie sa opresti masina cu pitipoanca semi-dezbracata din motive din astea, sigur in urmatoarele 2-3 minute se va ivi in dreapta sau stinga un stabiliment oportun echipat cu cafea si mijloace educative auxiliare. Sa revenim: singurul lucru pe care SOFERUL - exista o astfel de categorie umana, oameni care sint, de la un capat la altul si oricum i-ai privi, soferi  - il poate gindi, in momentele alea de intimitate in doi, cind gindurile zboara spre un lucru anume, este: sa ne oprim la o cafea (cu variatiuni individuale, nu bei o cafea cu mine? ce zici de o cafea? sint cam obosit, hai nu luam o cafea?). In functie de raspuns, violul devine o chestie consimtita sau nu. Acum, nu neg, sint unii care nu merg de la vorba (cafea) la fapta (oprit masina and stuff), dupa refuzul pasagerei. Din timiditate... sau cine mai stie de ce. Poate si-au adunat curajul ala sa pomeneasca de cafea timp de 50 de minute si asta i-a facut sa osteneasca, le-a consumat tot curajul pe urmatorii doi ani.

Dar unii opresc masina. Aviz amatoarelor.

Cind vorbeau despre ei insisi, oamenii ziceau ca locuiesc intr-o depresiune intramontana - si nu erau foarte, foarte veseli, mereu in asteptarea unui alt anotimp.

Dar acesti oameni aveau si doua mari motive de bucurie: traiau intr-un tinut cu o apa pura si buna, cu un aer tare si curat, in ciuda poluarii pasagere cu diverse substante de la fabrica de hirtie si bombe artizanale. Si mai aveau si un peisaj de basm, pe care-l credeau etern.
Apa lor era atit de buna - in ciuda unor mituri urbane de genul celor care explicau starea proasta a danturii localnicilor prin existenta unor mine vechi de uraniu pe undeva pe la obirsiile izvorului care alimenta orasul - incit multi dintre turistii si vizitatorii ocazionali isi duceau apa de robinet la Bucuresti sau in alte locuri din sud, locuri pe care le percepeau, dupa calatoria prin mirificul tarim de munte, drept improprii unui trai sanatos. Dintr-o data se simteau, in relatie cu locurile lor de bastina, otraviti si pacaliti. Iar localnicii nostri, desi nu aveau nici un merit in treaba asta, erau mindri nevoie-mare de avantajul lor vital.
Apoi regimul s-a schimbat, industria a murit, poluarea, cita fusese, a disparut, iar oraselul nostru a devenit si mai pasnic, si mai curat. Oamenii, iesiti "cu ordonanta", se plimbau pe afara cit era ziulica de lunga si se minunau ce orasel minunat aveau ei (desi decrepit si atins vizibil de saracia generalizata). Nimic (in afara de spectrul somajului si al saraciei) nu mai tulbura pacea oamenilor. Apa limpede si cristalina, aerul rece de munte au ramas motiv de mindrie, dar demnitatea locuitorilor, care se simteau, cu toata libertatea lor, inutili societatii, fusese grav avariata. Dupa o vreme, nimeni nu se mai lauda cu aerul curat si apa de la robinet cu gust de apa de izvor - iar cei care-si cistigasera o noua demnitate, din micile sau marile afaceri, din marile sau micile smenuri sau furtisaguri nu simteau nevoia de a impartasi celorlalti decit noul lor statut si noile lor realizari, de obicei, sub forma unui autoturism si a arcadei din rigips cu spoturi incorporate, in locul fostei usi dintre sufrageria si holul apartamentului. Natura, pentru ei, inca nu avea nici o treaba in toata situatia asta: ea era doar exploatata.
Apoi a venit marele boom imobiliar. O mina de oameni, cu ceva legaturi la Primarie, Ocolul Silvic si cam pe oriunde e nevoie sa cunosti oameni ca sa-ti mearga din plin, au devenit "rechini". Sau mafioti, cum li se zice in grai local (se pare ca acesta e, de fapt, un arhaism, re-adus in limba dupa citeva mii de ani de nefolosire).
Acesti mafioti au schimbat macazul, de la micul boutique la marele jaf indreptat impotriva naturii intr-o zi, dupa ce s-au uitat la Discovery. Unde au descoperit (nu-i asa?) ca apa va fi, cindva, o chestiune foarte importanta si foarte scumpa; ca, pe termen lung, cine detine resursele de apa ale planetei (sau, ma rog, ale comunitatii locale - vezi cazul tarilor din America Latina si al BM/FMI), va avea putere de viata si de moarte asupra oamenilor - si nu altfel, ci prin stabilirea unor preturi de monopol. E drept, la Discovery se vorbeste, in aceeasi masura, si de petrol, gaze naturale, minereuri neferoase, siliciu, dar, deh, s-au orientat si afaceristii cum au putut...
Si dupa ce au descoperit treaba asta, s-au pus pe munca. Desi alimentarea cu apa si servicii publice vitale ar fi trebuit sa ramina, forever, in proprietatea statului, tara in care se afla acest mic orasel de provincie din minunata noastra depresiune intramontana avea o politica stranie de spoliere si auto-distrugere. Astfel, politicienii si oamenii de afaceri, luptind impotriva propriilor instincte de supravietuire, se apucara sa vinda tot, fara logica, bun simt sau discernamint - doar de dragul unui comision gras, au vindut, pe bucati, totul si oricui. Padurile patriei se transformau in lemn pentru export. Minereurile zburau si ele. Trenuri de marfa brazdau tara. Otelariile si fabricile se inchideau pe capete - se vindeau, apoi erau dezmembrate de catre afaceristi fotbalisti si vindute ca fier (sau inox) vechi. Resursele naturale cele mai importante, gazele maturale - si serviciile de distribuire a curentului electric au fost date, si ele, strainilor, in baza unui principiu aiuritor cum ca strainii le vor conduce mai bine ca "ai nostri". De fapt, principiul era corect, "ai lor" erau mai eficienti ca "ai nostri" - dar asta doar pentru ca urmareau cu strasnicie profitul in dauna oricarui alt considerent. La fel s-a intimplat cu telefonia publica si serviciile de alimentare cu apa. Niste marunte si siciitoare legi i-au impiedicat pe acesti oameni de bine sa vinda si apa din subsolurile patriei - dar lucrurile inca nu s-au incheiat de tot.
Asa incit orasul intreg s-au trezit in situatia de a constata, in decurs de citiva ani, ca oamenii platesc de citeva zeci de ori mai mult pentru un serviciu (de o calitate tot mai scazuta) - mai mult atit in valoare absoluta, cit si relativa (raportat la inflatie). Iar toate profiturile - caci erau si profituri, fie din vinzare, fie din concesionarea unui serviciu; numai un naiv ar putea crede ca o companie decide sa investeasca mii si milioane de dolari/euro fara un plan de investirii care sa-i arate profitul la capatul a maxim 2-3 ani - se duceau in strainatate.
Sloganul naiv, de o naivitate de altfel induiosatoare, care-i animase pe locuitorii acestei tari la schimbarea regimului si citiva ani dupa aceea, NU NE VINDEM TARA, nu si-l mai aducea aminte nimeni. Devenise atit de evident, mai ales dupa ce legea le-a permis strainilor sa cumpere si pamint, ca tara e vinduta toata, incit numai iubitorilor de telenovele sub orice forma situatia li s-ar mai fi putut parea normala. Ceilalti foloseau deja destul de des cuvinte precum ireversibil, inevitabil, inexorabil si altele asemenea (who spelled disaster).
Si in tot acest climat de confuzie asupra valorilor si asupra motivelor reale de mindrie, locuitorii oraselului nostru s-au trezit ca apa de la robinet nu mai era buna de baut. Cei care au semnalat prima oara acest lucru au fost priviti nu atit cu neincredere, ci mai ales cu dispret - ia uite si la circotasii astia, nimic nu le mai e pe plac. Doar stia toata lumea ce buna e apa de la robinet, la ei in oras! Iar asta era in veci, nu avea cum sa se schimbe. Bineinteles, pentru ca oamenii nu si-au dat, toti, seama, in acelasi timp, citava vreme a existat o rumoare prin oras, referitoare la starea apei. Era rea, era clorinata - era altfel. Apa se stricase usurel, iar mafiotul care o concesionase si acum nu se mai ocupa de ea nu avea alta grija, fireste, decit profitul.
Oricum, confuzia oamenilor se datora si faptului ca se aflase, inca din vremea invaziilor ghiaurilor spre Turcia, ca exista tarimuri unde apa de la robinet nu e de baut, unde apa care poate fi bauta se cumpara pe mai multi bani decit, doamne fereste!, sucul. Asa incit noul gust al apei unora nu li s-a parut asa de rau, nu era nimic anormal in acest context - isi stricasera oricum papilele gustative ingurgitind cantitati nemasurate de coca cola si european piss.
Mafiotul local, insa, si-a vazut in continuare de interesele lui. A sponsorizat si a impins spre primarie un papa-lapte local, un fata-rosie care urma sa fie manevrat cu sforicele si care urma sa-i faca mafiotului toate jocurile - inclusiv cele imobiliare, care, cica, nu erau putine. L-a ajutat pe bietul om pina si la aritmetica - vezi doamne, nu ieseau voturile la numaratoare iar socoteala de acasa nu se potrivea cu cea din tirg. Iar apoi s-a pus pe asteptat.
Vizionarii oraselului nostru au inceput sa aiba vise urite: pretul apei se inzecea, terenurile urbei cu potential turistic urmau sa fie distribuite numai tovarasilor mafiotului, pe diverse baze (nelegale), jaful urma sa fie generalizat. Iar apa era din ce in ce mai rea...

Ei, dar sa va povestesc mai bine despre altii. Pe care i-am cunoscut cu ajutorul stilului meu de viata boem (inca) si vagabond. Am vazut femei de la oras sau din apropierea lui care muncesc la "confectii" (sau in hale de orice fel, in special hale in care se asambleaza mici piese pentru scumpe produse finite care poarta, fireste, nume de marca) pentru un salariu de mizerie: sub minimul pe economie, cu amenintarea zilnica a concedierii daca "ciriie". Si care stau peste program, zilnic, fara pretentii - alta decit aceea de a-si primi, totusi, salariul. Carora le da singele pe nas - dar care nu renunta.

Am vazut femei de la sat care lucreaza, in mici afaceri la negru, cu 25 de mii ora (echivalentul unui dolar SUA). In conditii defel bune - insa cot la cot cu patronii aceleiasi afaceri. Banii sint putini nu pentru ca oamenii ar fi zgirciti, ci pentru ca in zona respectiva totul e o afacere pe o piata - si nu poti incepe tu sa spargi pretul in piata, fara sa o incasezi serios, intr-un fel sau altul, in viitorul apropiat.

Am vazut femei (pensionare) care-si strica degetele, vederea si vertebra cervicala ca sa introduca niste snururi sau lanturi prin cele doua "piese" ale unei etichete de haine. Femei apropiate mie, ca altfel, daca ar fi doar din povestite, nu as crede. Si de ce nu as crede? Pentru ca aceste femei sint platite, pentru munca de zece ore, undeva spre o suta de mii (o mie de lanticuri introduse in eticheta "Victor" a firmei X de imbracaminte din Italia se plateste cu 3,1 RON!).

Ce au in comun toti acesti oameni? Pai, in primul rind, sint femei - forta de munca pe care se bizuie angajatorul din Romania - fie el roman sau strain. Iar el (de obicei, barbat) se bizuie pe aceste femei pentru ca le stie slabe (alea rele de gura nu apuca sa faca pureci si, de obicei, nici nu sint angajate... - un alt talent al "recrutorilor" fiind acela de a depista pericolele inca dinainte de angajare), pentru ca le stiu lipsite de putere, cunoastere sau chef de contestat, pentru ca stiu ca sint responsabile pentru familie si ca ar face orice pentru un venit in plus... Pentru ca stiu ca nu vor pleca decit cind vor fi destul de stoarse si bolnave incit sa nu le mai foloseasca. Adica, in mare, povestea de acum 100 de ani din orice centru industrial in devenire.

Interesant este ca toata aceasta invazie de "investitori straini", atit de asteptati cindva si atit de preamariti in toate discursurile mediatice imbecile cu putinta, este cumva ignorata de autoritati - in special cele din domeniul protectiei muncii, a legalitatii, fiscalitatii, etc. Ochiul inchis (ingaduitor peste poate) al autoritatii face, ca in multe alte domenii, un rau iremediabil, pe termen lung, tocmai bogatiei celei mai de pret: forta de munca. Care, intr-un final, se va regasi imbolnavita, imbatrinita inainte de vreme (intr-o populatie oricum bolnava si oricum batrina) si incapabila. Iar legiuitorul si pazitorul acestei resurse umane inchide azi ochiul sting, cu un ochi drept atintit in fundul unui buzunar unde licareste o spaga marunta... Si asteapta virsta pensionarii. Interesant ar fi de vazut cine o sa-i plateasca pensia babana.

- marton

- oltonit/altonit

- si insusi numele muntelui in jurul caruia se infasoara Maramuresul, Gutinul.

Formele corecte, romanesti, ale cuvintelor sint: martor, altoit si Gutii. Interesant este ca morosenii rezolva acesta problema a hiatusului/diftongului cu ajutorul unei litere (n) introduse intre literele buclucase. E drept, la cuvintul martor modificarea e de alta natura, finalul in R sonor e destul de sec si, prin aceasta, nemuzical. Dar este oare hiatusul sau diftongul o chestie atit de dificil de pronuntat si gindit incit sa fie nevoie sa fie indulcit(e) cu ajutorul unor consoane-tampon? Ma gindesc ca acelasi lucru se intimpla si cu alte cuvinte, pe care eu nu le cunosc. Totusi, exista si un contra-exemplu, cuvintul hia (hi-a: a-ti fi hia de ceva, a avea nevoie/trebuinta de ceva), un hiat clar, creat aici, pe tarim morosan, un cuvint care arata nu frica de hiat, ci creativitate si curaj lingvistic - pentru ca oriunde ai merge prin Romania si ai spune cuvintul asta, oamenii se vor mira la fel de tare ca poate exista un asa cuvint, precum se vor fi mirat ca se poate sa existe cineva cu numele de Esca.

In fine. Intrebarea mea e de ce studiile despre graiul local nu se raporteaza aproape deloc la accidente, care fac cu adevarat diferenta, ci se ocupa in special de lucrurile facil de observat - mai ales ca exista o grupa de master (la aceeasi Universitate de Nord...) de Limba si Cultura Populara?

Nu pot spune ca sint de acord cu cei care considera ca bacul din anul asta a fost un succes, dar, in acelasi timp, reactia mea la corul de care vorbeam e: bine-bine, dar asa e an de an! [Cu diferenta ca tinerii sint tot mai putin pregatiti pentru diversele "examene" carora vor trebui sa le faca fata.] Bac-ul inseamna bani strinsi, de la toti elevii, pentru diverse scopuri: protocol, profesori, apa si suc... Depinde, de la liceu la liceu si de la grup la grup, care e denumirea care se da acestei practici jenante, o incetatenire a coruptiei. Bac-ul inseamna coruptie: chiar daca nu toti profesorii iau bani, chiar daca banii care se string ajung numai la 1% din cei care organizeaza bac-ul sau la nici unul dintre ei, ei se string. De cite un elev sau un parinte cu initiativa, de catre un profesor sau diriginte, pe ascuns sau pe fata - asa se organizeaza bac-ul. In Romania. Citeodata, banii se string pentru a "intra" in bac. Adica, mai ales daca esti la seral, mai ales daca esti la licee din astea, marginale, ca sa intri in bac tre'sa dai bani. La liceul Marin Preda, de exemplu, in 2002, clasele de seral au strins cite 2.600.000 de persoana pentru a avea onoarea de a "da" bac-ul. Cine n-a dat, n-a luat. Daca s-a desteptat si a dat banu' dupa aia, a luat la sesiunea din august. Asta asa, drept exemplu (eu am platit acei bani pentru cineva apropiat, asa ca stiu foarte bine... E drept, erau strinsi de una bucata cucoana la 40 de ani, care avea colegi mai purii, toti politisti, jandarmi, paznici la Cotroceni sau simpli taietori de frunza la caini, insa mari amatori de diploma de bac). Iar zecile de studenti cu care am vorbit despre bac mi-au spus acelasi lucru: strinsul banilor este o operatiune generalizata, iar singurii care au ghinionul sa aiba parinti inflexibili si care nu vor sa dea bani pentru ce nu trebuie platit legal, au fost si cei care, desi olimpici, au avut note mici la materiile la care erau asi. Asta asa, drept alt exemplu (colectiv).

Asa incit e ciudata constientizarea asta, brusca (desi anuala!) a starii jalnice a invatamintului romanesc. A situatiei examenelor mai mult sau mai putin nationale. A lucrurilor pe care nu le putem indrepta pina nu or sa moara toti cei care erau nascuti inainte sa "cada" comunismul. Desi citeodata ma gindesc ca e posibil sa fie mai degraba o gena nationala, decit o tara (cu t, nu cu tz) a comunismului.

Da' nu despre asta voiam sa va scriu, ci despre apetitul pentru senzational stupid al conationalilor nostri - sau macar despre perceptia pe care o au gate-keeperii din mass media despre audientele lor, pe care le-ar indopa cu rahat de dimineata pina seara. Asa incit, dupa ce m-am delectat/minunat/speriat ascultind materialul de pe CNN despre impasul la care s-a ajuns, cu discutiile, privitor la reducerea emisiilor de CO2 (http://www.ziare.com/G8_a_decis_reducerea_cu_50__a_emisiei_de_gaze_cu_efect_de_sera-350777.html), la summitul G8, am comutat pe o televiziune (era sa zic locala) romaneasca. Unde stirea vorbea despre cu totul altceva: despre barbatii de la summit care ar fi avut ca preocupare flirtul si uitatul dupa femei. Deh, asta e nivelul. Pe CNN, stirea - mai degraba reportaj, de fapt, prezenta cele doua mari tabere care s-au creat ca urmare a neintelegerii (cine polueaza mai mult, China si India sau SUA si celelalte tari puternic industrializate?). La noi, jale... Femeile, Berlusconi... Fumuri, tata. Si cind o sa creasca pretul la gaz de vreo 127 de ori, o sa zicem: "da-l dracu' de gaz, n-ai auzit ce-a mai facut Mutu saptamina trecuta?"

Moldova, peisaj de basm, tinut de legenda

Un voievod, Dragos, urmarind un zimbru

Iar din acele vremi, o efigie intemeietoare de tara:

Capul de bour.

Surugii moldo-valahi, vestiti pentru rapiditatea si portul lor multicolor, vor duce, citeva secole mai tirziu, depese cu primul timbru romanesc.

Romania ajunge legat(ie?), iar din colectiile celor mai importanti regi, Carol I, Ferdinand si indeosebi Carol al doilea nu lipseste pretiosul cap de bour. Vino sa-l admiri la prima expozitie filatelica mondiala din Romania, 20-27 iun, Romexpo. Efiro 2008.

Timpul trece, timbrele ramin.

Acum, ca v-am lamurit cu textul, hai sa va povestesc ce ma nedumereste. In primul rind, DE CE trebuie sa-mi spuna promo-ul ala toata poliloghia asta imposibila, cu legaturi ratate si non-informatii? De ce nu ma lasa sa le vad la muzeu sau la Romexpo, cind va fi cazul? Apoi, ma ingrijoreaza salturile (crono)logice din interiorul textului. E ca si cum ar fi scris de cineva care nu s-a indurat sa taie nici o informatie (gen: un istoric...). De fapt, chiar cred ca biata reclama e un ciot dintr-un text mult mai amplu prin care un om care nu a auzit nici de concizie, nici de regulile marketingului, s-a incapatinat sa isi demonstreze atit sensibilitatea, cit si cunostintele. Altminteri nu se justifica obstinatia cu care sint amintite anumite repere, si nici frazarea tip enumerare, non-frazele, senzatia de virgula pusa dupa fiecare cuvint, pe care o ai cind asculti textul.

Si cind ma uit la slogan, ma apuca disperarea. Este atit bun, cit si groaznic de rau. E bun prin alaturarea timp/istorie/timbre. E rau pentru ca putem spune: "Timpul trece, x ramin" in legatura cu o gramada de "obiectele": Timpul trece, pozele ramin. Amintirile ramin. Cicatricile ramin. Tatuajele ramin. Cartile ramin. Casele ramin (fiecare dupa posibilitati, fiecaruia, dupa preocupari).

Si pentru ca timbrele sint in mod special fragile, numai gindul ca unele au supravietuit, in timp ce mii sau sute de mii altele nu au reusit sa treaca "testul timpului" :) ma face sa ma intreb daca este, totusi, un slogan bun - sau prost.

Interesant e ca, citind textul asta, am avut in minte exclusiv (adica numai) imaginea tipica a unei familii americane. Dovada ca textul este o simpla traducere de pe undeva: nu ma hazardez sa zic ca ar fi vreun manual de doi bani de tip how to sau de un articol despre realitatile HR-ului. oricum, cred ca munca la domiciliu este o solutie pentru oamenii FARA copii. Pentru ca ceilalti tre'sa fie nebuni sa-si doreasca sa petreaca si mai mult timp acasa...

Aproape ca as putea crede ca textul asta e o pledoarie impotriva muncii la domiciliu. Sub masca hazlie, se vede o incercare de influenta si modificare a opiniilor. Fireste, exista doua paliere si de lectura, si de altceva. Clar, articolul nu vorbeste tesatoreselor, oamenilor care lucreaza in fabrica sau un productie de masa. Productia de masa nu se poate face acasa. Ci despre cei a caror munca s-ar putea face acasa, wouldn't it be strongly deterred by some.

Hai sa fiu putin paranoica si sa gasesc persoanele/grupurile de interese care n-ar beneficia de aceasta munca la domiciliu. Pai, in primul rind, dezvoltatorii de proiecte imobiliare de tipul cladiri de birouri. Ei, fireste, reprezinta o forta. Dar cred ca ei sint exact aceiasi oameni pe care nu i-ar stresa o migrare marunta de 100-200 de insi dinspre birouri scumpe catre casele lor. Dar daca cumva ei nu sint deloc in situatia fericita a, sa zicem, dezvoltatorilor de hypermarketuri, ale caror afaceri prospera? Daca au investit prea mult in spatii de afaceri pe care lumea nu le inchiriaza in ritmul preconizat? Desi se spune ca avem un deficit fantastic de astfel de spatii, in realitate, cele construite sint ocupate intr-o proportie destul de redusa. Probabil si din cauza pretului chiriilor... care depaseste orice asteptari si chiar multe posibilitati.

Or mai fi si altii stresati de tendintele astea individualiste de pe piata muncii? Nu stiu... ma mai gindesc daca sa bag aici si mediul de afaceri in sine sau statul, prin capacitatile sale creative de impozitare a orice. Oricum, e posibil ca, in scurt timp, sa apara si taxa pe munca la domiciliu, in caz ca vom avea o chestie numita fenomenul in crestere al muncii la domiciliu.
Dar textul e tot atit de artificial, pe cit e de hazliu...
Beneficiile reale ale muncitului acasa sint pentru societate (decongestionarea traficului, costuri reduse ale muncii, etc.) si planeta (emisii noxe chestii - si spun asta chiar daca, printre voi, se afla si oameni care nu cred ca emisiile de CO2 ar afecta ceva sau pe cineva) - si NU pentru familie, ego, cariera sau alte stupiditati vehiculate de adeptii curentului "HR" (e un curent de gindire, nu un domeniu, nu va faceti iluzii).

Dau des, pe lista de "termeni de cautare" (cuvintele cautate de oameni ca sa ajunga pe blogul meu) de expresii interesante. Pe oameni ii intereseaza lucruri atit de diverse! Si m-am tot gindit, citeodata nu conteaza atit de mult ce cauta oamenii, cit ce cuvinte folosesc. Adesea e atit de departe formularea folosita de ce ar vrea ei sa gaseasca! Si - mai adesea - cautarile sint interesante pentru ca te lasa sa vezi, in spatele lor, o poveste [cum e povestea omului la intersectia culturilor, cel care cauta pe net "la ce foloseste bideul"].

Ieri, cineva a dat cautare, de doua ori, pe "priviri dispretuitoare". Ma intreb ce spera sa gaseasca... Poze? cu priviri dispretuitoare?! Maniacii care vor poze cu pedofili se exprima ca atare; ei n-au timp sa o dea pe dupa copac, sa se ascunda de ei insisi. Mai mult, cred ca isi imagineaza, in limitarea lor, ca sint anonimi cu totul... ca micile lor probleme la mansarda vor ramine ascunse. De cele mai multe ori, dupa exprimare, imi dau seama si ca sint la limita analfabetismului.

Saptamina asta, insa, am avut mai multe surprize. Placute. Nu stiu daca asta inseamna ca am scris eu texte cu cuvintele pretioase, dragutele, frumusele, din alea numai bune de pus in dictionarele de neologisme. Pentru ca nu sint neologisme. Ci:

ecologia ca concluzie, cele mai frumoase fraze despre vioara, replici de la sotul homosexual, citirea proiectelor la case, ce afacere sa faci, cura de primavara, drepturile copilului poze, discursuri pe teme it, scara de 4 m pret, fraze emo in spaniola, intertextualitatea reclame, viata matematicianului ceva, date despre firma milka, rusii consumatori de ceai, dihotomii cunoscute, aeroport madrid virtual, poezii despre pacatele tineretii, cum sa faci o afacere sa mearga (de citeva zeci de ori, de-a lungul timpului...), inceputurile interviurilor in lume, idei de afaceri proaste, instalatia de incalzire a vagoanelor de tren, comentariu film sicko, cugetari interculturalitate, ingerul necesar text final, speranta pentru viitor, chiuvete speciale, mesaje mobil de sarbatori exemple, mare plictiseala, calatorii cu trenul, poze cu oameni in doliu, iubirea fata de lucruri, o zi care mi-a schimbat viata, globalizarea culturii romane, lucruri interzise, sera virtuala, cugetari despre etica profesionala, margarina poze, de o viata alerg dupa tine...

Bineinteles ca astea sint ceva mai... diverse. Pe linga ele, gama obisnuita de "proecte case", "poze pedofilie", "episodul de aseara inima de tigan", "radu dragostea mea", "femei goale in tzitzele goale" si altele asemenea. Sau gama de nelipsite: schimb de mame, vreau pe mama inapoi, filme pedofilie, analiza literara manea...

Cele stupide ma mira cel mai tare. Sint oameni care cauta pe internet ceva ca si cum si-ar intreba vecinul: auzi, ba, unde-as putea gasi "episoadele de aseara din inima de tigan"? Sau "cum se scrie in spaniola nu am nimic"? "Poze cu toata satra din inima de tigan"? Sau "texte de citit in franceza"? Sau care se intreaba: "ce este exigenta?" Mi se pare aproape ireal sa-ti imaginezi ca pagina unde vei ajunge e asa, ca un oracol care-ti raspunde: aici sint filmulete porno cu pedofilie, ia si bucura-te! Aici e "episodul de aseara" pe care l-ai pierdut. Imediatitatea, incapacitatea omului simplu de a iesi din hic et nunc-ul lui, inca ma socheaza. Sa traiesti cu Internet in casa, si sa nu fii in stare sa iesi din aici si acum inspre alte dimensiuni si alte spatii - sa tratezi internetul ca pe un serviciu de informatii unde cineva iti ofera informatia, gata codificata... Mi se pare fabulos. Efortul tau sa nu fie nici unul: zero. Nul. Vocea care pune intrebarea - idioata!

Cumnatul meu, un om cu un discurs demential, din cind in cind corecteaza vorbitorul: prostul se vede dupa cum pune intrebarea! N-are nici o delicatete din punctul asta de vedere. Dar mare adevar spune...

*

Asa incit, cite unele din cautari ma sperie; concluzia ar fi ca internetul, ca orice alt mijloc de comunicare, e folosit de fiecare dupa posibilitati (si facultati... ca sa-l citam pe Moromete). Doar ca unii dintre utilizatori ar trebui mai intii sa faca alte lucruri - poate mai importante. Sa invete sa scrie, sa-si dea capetele la examinat. Si abia apoi sa scape din cusca direct in lada minunata a Pandorei.

Daca ma uit mai bine pe lista de cuvinte cautate numai saptamina asta (si pe statscounter, la visit lenght), cred ca pot sa-mi dau seama cam ce fel de cititori am: numai unul si unul. Vizitatorii care ajung la mine cautind aberatii nu imi sint cititori: ei nu stau mai mult de zero secunde pe blog. Le urez sedere (si mai) scurta!

Preocuparile manifeste: eurovisionu', locul 20 si ceva personaje obscure, Nico si nu-stiu-care Mihai Icsulescu. Bineinteles, in afara de faptul ca saptamini la rind a trebuit sa auzim de ei la televizor, dupa previzibilul loc 20 au inceput vaierele: nici faptul ca au murit, in aceeasi perioada, niste cunoscuti oameni de bine nu a indreptat atentia vulgului de la nenorocirea aia de concurs la care ar fi mult mai bine sa nu mai participam vreodata.

In acelasi timp, televiziunile economice si rubricile de profil (nu doar de la noi, predominant de la EuroNews, CNN si altele) vorbesc cu ingrijorare de cresterea pretului barilului de petrol, pina la fabuloasa suma de 130 de dolari. Bineinteles, analistii vorbesc de faptul ca totul se petrece pe fondul scaderii puterii dolarului american - dar oare asta ne va scuti de trimbitatele (si deloc incredibilele) efecte/repercusiuni? Nu cred. Pretul benzinei, ai combustibililor de orice fel, al alimentelor si produselor industriale ca creste intr-un mod nemaintilnit pina acum. Citeva semne, modeste, se vad, pentru cine are ochi sa vada, in tot felul de locuri: in Franta, patronatul piinii a decis sa miscoreze celebra bagheta. Motivul? In loc sa o scumpeasca, o vor micsora - la urma urmei, niciodata nu se maninca chiar toata. Ratiile de orez, in Asia, s-au micsorat, iar pretul orezului a crescut si el. Pretul alimentelor, in urmatorul deceniu, se preconizeaza ca va creste in progresie geometrica. Si, culmea, nu neaparat a produselor procesate si para-procesate, ci al produselor naturale.

Pe acelasi fond, se preconizeaza rationalizari, re-directionari, re-gindiri de strategie. Dar... noi sa fim sanatosi. Ce loc vreti sa ocupam la anul la Eurovision? Sa punem de-un pariu...

Acelasi stil din stirile sportive (oameni cu trei fire de neuroni in cap sint provocati sa raspunda la o intrebare, raspunsul lor e luat si montat drept afirmatie de sine statatoare, reporterul se duce cu materialul sau doar zvonul la subiectul primei stiri, si tot asa…), translatat la Realitatea TV, da, insa, foarte rau. Destul de penibila a fost transmisia « in direct » a marsului Noii Drepte »… dar mai penibila decit ea au fost materialele de dupa, cel citat mai sus, facut de biata Andra Miron (ma intreb daca i-a trecut ei prin cap sa faca chestia asta sau a fost trimisa… banuiala mea e ca e de la ea, e destul de obraznica si prostuta cit sa aiba asa o idee). Si grupajul « politically correct » cu gay-ii celebri din lume, aceiasi George Michael si Elton John care sint scosi la inaintare de cite ori vine vorba de gay.

Anywayz. Cindva, la vreo trei zile dupa dezastru, televiziunile din Romania au anuntat ca in China a fost declarat doliu national, pentru trei zile. Si atunci, dracusorul ala care se activeaza in capul meu citeodata, s-a intrebat: oare posturile radio or sa mai difuzeze muzica? Televiziunile, divertisment? Discotecile or sa mai...? Tot io mi-am dat raspunsul. Fireste ca discotecile, mai ales din zonele indepartate, vor functiona la fel... China e cit un continent, nu?

Dar oamenii? Or sa empatizeze cu semenii lor aflati la 4.000 de km - doar pentru ca sint, cu totii, chinezi, chiar daca nu vorbesc aceeasi limba? Poate ca da. Sau poate ca nu.

Iar azi am primit raspunsul. O publicatie de tip tabloid de la ei - un fel de Click sau Cancan sau Libertatea - a facut niste poze cu domnisoare sumar imbracate printre ruine(le caselor) si le-a publicat. Si, cum China este (inca) un stat totalitar, publicatia a fost rapid inchisa - pe motive de "reviziure a politicii editoriale". Si nu pentru ca ar fi publicat pozele; nu, ei au avut decenta sa caute o chestie, si anume, ca pozele au fost facute in acele trei zile de doliu national. (poate ca au fost si publicate tot in acele trei zile cindva, asta nu mai stiu...).

O fi bine? O fi rau? Daca ar fi sa fim sinceri cu noi, e rau ca exista publicatii care incearca sa exploateze comercial orice, si moartea, si distrugerea... si tot. Dar, in acelasi timp, occidentalul basicat de regimul chinez ar putea sa uite de umanism si sa se trezeasca iar in el mindria si discursul ideologic al dreptului la libera exprimare incalcate de chinezi si altele asemenea... care s-ar bate cap in cap cu principiile umane sanatoase care, cica, ne bintuie pe toti, citeodata.

Asa incit presa vuieste pe tema acelor bieti copiluti (sarmani, tristi, machiati, jerpeliti, tunsi ca femeile "tradatoare" dupa retragerea nemtilor din Franta) care se tot omoara din dragoste sau din alte motive. Si nici macar nu se omoara mult (sau des). Nici macar nu e o epidemie. Cum viseaza, cu ochii mari in intunericul noptii din mintea lor, unii dintre jurnalistii care-si imagineaza ca, pe cit e un subiect de delicat, pe atit de mare ii va fi lui/ei faima dupa ce va scrie ADEVARUL. Ca adevarul este, de fapt, o mistificare grosolana, nu mai intereseaza pe nimeni. Sau aproape.

Unde se afla mistificarea? In primul rind, in felul in care sint create pseudo-materialele jurnalistice, de catre televiziuni. De indata ce un subiect incepe sa miroasa a succes, de indata ce capata "potential", el se matamorfozeaza brusc. Dintr-o stire trista, devine telenovela. Este pusa in scena. Editorul jurnalului, o persoana care trebuie ca e selectata in principal pentru abilitatea de a "mirosi" un subiect, jubileaza. Cei de la montaj scot tot ce au mai bun din experienta si imaginatia lor artistica (altminteri, pusa la pastrare) - arsenalul de enchaine-uri, virarea imaginii in alb-negru sau in sepia, efecte de granulatie sau de film vechi. Sunet cu reverb sau ecou; reluarea unor aspecte; redarea la viteza mica a imaginilor; muzica; generice... Multa emotie - dar ca o stire sa genereze emotie, trebuie sa semnaleze acest lucru. Bineinteles ca mai sint si alte instrumente - sa le spunem, jurnalistice. alegerea cuvintelor. Punerea in poveste (aproape un scenariu).

Si apoi, copiii cu probleme vad aceste stiri - si nu doar stirile, ci si impactul stirilor asupra parintilor lor: privitorii stirilor vor vorbi despre ele; le vor arata, astfel, copiilor lor, care sint singurele lucruri care-i misca. Si atunci e posibil ca tinerii sa ajunga sa faca astfel de gesturi pentru a-si impresiona parintii. In afara abordarilor penibil-penale ale unora dintre televiziuni (cele comerciale, fireste), am vazut aseara si o prestatie jurnalistica - si anume la stirile de la 21.30 ale TVR2, unde invitatul a vorbit atit de calm si de "de bun simt" incit mesajul era clar si, surprinzator, nu cretin, ca al majoritatii invitatilor psihologi de la televizor. Omul vorbea despre nevoia acestor copii de a se face remarcati, vorbea despre faptul ca tinerilor (din ziua de azi) nu le mai e frica de moarte. De ce oare? Ma hazardez si eu cu vreo doua raspunsuri. Primul ar fi: pragul suportabilitatii la oroare al acestor copii e foarte crescut, in principal datorita jocurilor violente, desenelor animate violente, filmelor violente, muzicii violente, clipurilor violente. Al doilea raspuns posibil ar fi tocmai aceasta investmintare emotionala a mortii - epurarea ei de tot ce e urit, cih, nspa si transformarea ei intr-un act cu mesaj. Nu asa ne arata toate stirile despre moarte? Ca X s-a sinucis PENTRU CA. Pai daca X s-a sinucis din cauza ca nu era inteles de catre parinti si eu, Y, sint neinteles de parinti, atunci nu ar fi cool sa ma sinucid si eu?

Cam asta e logica pe care o intrevad eu intre consumatorul acestor mesaje si creatorul tembel al lor. Fiecare dintre cei care se ocupa de cazuri de acest gen si le transforma, la stiri, in telenovela, e un fel de Mary Shelley care creeaza un mic Frankenstein. Pe care ar fi bine sa-l aiba pe constiinta, cind Frankenstein va alege sa se omoare si el.

[disclaimer: nu imi plac barbatii din zodia Leu, deci paragraful de mai sus nu inseamna ca am sarit eu sa-i apar sau ca m-am simtit, cine stie cum, atacata].

Dar nu ma mai mira amatorismul cu care "mass media" se chinuie sa gaseasca giumbuslucul potrivit pentru a mai smulge un click, doua, acolo. Deja hotnews incepe sa semene astazi cu 9AM pe la inceputurile sale, cel putin din perspectiva titrarii. Fireste, are mult mai multe features-uri, face concursuri, trimite link-uri catre video-uri, are bloguri si writeri mai buni. Dar nu e de ajuns. Exista o mare categorie de cititori de hotnews care ajung direct la stiri, fie ca s-au abonat la ele, fie ca nu. Si aceste stiri sint, cel putin la nivelul titrarii, frustrante. Pentru ca rar se muleaza stirea pe titlu. Sau invers. (mai am citeva...)

Dar apoi ma gindesc: in primul rind, chiar daca AI LOR arata mai bine ca AI NOSTRI de acelasi nivel de instruire, asta nu inseamna ca nu exista si romani care sa nu stie cine e Tony Blair, care e religia calugarilor budisti, etc. E pur si simplu o chestiune de perceptie interculturala: cum ne vedem noi, cum ne vad ei, cum ii vedem noi si cum se vad ei. Si, daca nu ma insel, in psihologia sociala exista si un test al autoperceptiei, un patrat cu patru patratele mai mici pentru cele patru situatii de mai sus.

Apoi ar mai fi ceva: unele dintre intrebari speculeaza de-a dreptul o chestie care are de-a face cu diferenta dintre scrierea si pronuntia limbii engleze. Ce stat stiti al carui nume incepe cu U (se citestei iu)? Pai, na, Iugoslavia. Sau: ce e Koffi Annan? Koffi suna exact ca si coffee... ce naiba! E de inteles ca daca nu te intereseaza politica si te uiti doar la fotbal sa nu fi auzit niciodata de K.A. - si sa crezi ca e vorba de un tip de cafea. La fel cu Mosk (moschee, dar si un tip de pronuntie pentru mosc, animalul ala care are o glanda care secreta o chestie care se baga in parfumuri).

Si tot asa.

Ce ar trebui insa sa ne roada e: de ce americanii nu au nevoie sa stie nimic despre restul lumii - pe care zic astia, la inceputul interviurilor, ca ar conduce-o America - si de ce nu ne apucam sa facem ceva ca sa fie nevoie de aceasta cunoastere reciproca? Acum, eu nu sugerez sa ne inarmam si sa-i provocam la bataie, ca sa ne stie de frica. Sau sa ne facem vreo armata transnationala, eventual o coalitie europeano-asiatica...
Ci orice altceva, sa-i facem sa ne ia in seama:D

Totusi, gateam (ceva) si ascultam, cu jumate de ureche, discursul populist, pe de o parte, al lui Doru Braia. Si apoi m-a izbit. Nu, nu intelegerea, ci replica. Moderatorul, mereu gata sa imbratiseze teoria cea mai apropiata de conspiratie, mereu gata sa sara in apararea cuiva sau a altcuiva, sa dea verdicte... a scos una pentru eternitate. Intimplator, e vorba de o replica atit de aiurea, care-i contrazice atit de flagrant atitudinea de pina acum, incit ma mir ca nu si-a dat demisia pina azi. Si anume: (se vorbea despre micile hotii si marea hotie) Macar daca ar fura inteligent, ca hotia inteligenta mai e cum mai e... Nu am retinut, fireste, cuvintele exacte, eram cu miinile printr-o cratita - dar tot nu am putut sa-mi opresc gindurile.

Pai cum adica, dl. Braia, dvs. preferati hotiile inteligente? Pai alea sint exact cele care lovesc cel mai tare; daca vreti, in structura unei economii. In macrostructura. O hotie inteligenta poate duce o tara intreaga in faliment, poate destabiliza sisteme si distruge vieti. Hotia proasta, cea individuala, este una care afecteaza mai putini oameni si mai putin grav. Ei i te poti sustrage prin asigurari, grija sporita, masuri de mai multe feluri. Dar hotia inteligenta?! Cum naiba sa fii populist, gata sa critici orice in numele dreptatii si adevarului (pentru ca dl. Braia are, asa, un aer justitiar prin emisiunile lui) - si sa afirmi ca preferi hotiile inteligente?!

Ce ii opreste pe acesti oameni sa mearga la muzeu si altcindva? Eu am citeva raspunsuri posibile, dar mi-e teama ca realitatea se afla la intersectia lor. E posibil ca, de cind a inceput initiativa asta, lumea sa mearga la muzeu in acelasi mod in care-si face cumparaturile de lucruri care sint importante, dar nu vitale: adica la promotie. Nu mai mergem la muzeu in timpul anului, asteptam Noaptea muzeelor. Asta ar insemna ca oamenii nu sint dispusi sa plateasca bilet - si atunci, mai bine s-ar renunta la a tine oamenii angajati ai muzeelor, daca tot nu se cistiga bani in restul anului.

Sau poate ca lumea nu are timp sau chef de muzeu ziua si alege sa mearga doar daca e deschis noaptea. Si daca asta ar fi raspunsul, ar trebui sa se inchida muzeele ziua. La urma urmei, e mult mai fascinant sa mergi la muzeu intr-un timp al somnului, al misterului, si nu ziua-n amiaza mare. Mai ales ca ziua orasul e aglomerat, infect - si tot asa.

De fapt, e posibil ca oamenii sa meraga la noaptea muzeelor din cu totul alte motive: socializare, senzatia ca fac ceva straniu (deh, noaptea... multi dintre cei care merg la noaptea muzeelor sint conformisti care dorm noaptea) dorinta de a avea o sarbatoare, a break in the cotidian... O ocazie de a se aduna. Poate s-au saturat de singuratate, de lipsa ocaziilor de-a fi impreuna. De internet. De democratie si occidentalism si raceala tipica a sistemului capitalist in care-au intrat, aruncindu-se cu capul inainte. Sau nici unul din motivele de mai sus.

Am inceput sa ma uit la film cu o prejudecata teribila. Ieri (acum o saptamina, in fapt, n.n.), la HBO, a fost pachetul Ingerul necesar plus Totul e iluminat si am apucat sa vad, in contra vointei mele si fara sa fiu prea atenta, citeva secvente din amindoua - fara sonor. Parea asa de ilogic totul, lucrurile pareau ca nu au nici un sens in cele citeva minute, incit azi dimineata mi-am pus ceasul la noua - sa sune si sa ma uit. Totusi, cu ochii cirpiti de somn, la o ora la care, alminteri, nu exist decit pentru somn, nu mai eram sigura ca vreau sa ma uit. Dar am facut-o – si acum ma bucur. Fireste, prima prejudecata, care a durat de cind am auzit de film pina la pre-previewul de ieri a fost pozitiva, de vreme ce-l stiam pe autor (cit de cit...). Stiti, de obicei asteptam lucruri bune de la cei pe care-i cunoastem. Cel putin eu.

Si azi am vazut Ingerul necesar. Intr-o prima instanta, mi-a venit in minte un nume de film: mi se parea ca e un Glissando modern. Post-modern. Al erei advertisingului si al erei copywriterului si al erei art directorului. Glissando pentru ca era hermetic, inchis asupra lui insusi, fara putinta de descifrare totala; un film fara cartile pe masa.

Apoi mi-am dat seama ca e pur si simplu altceva. Un film nefixat intr-o experienta nationala, nefixat intr-o poveste conventionala, ci doar furind bucati dintr-o poveste.

O experienta mai mult vizuala si senzoriala (gratie minuirii intentionate a limbajului cromatic – filmul este un amestec de rosu si albastru, dupa trilogia kieslowskiana – si a montajului publicitar) decit logica sau de sorginte politista. Trebuie sa marturisesc ca, la un moment dat, am avut senzatia ca e un film politist sub acoperire. Dar nu e asa; intriga, la sfirsit, se dovedeste subminata de lipsa de consistenta a urmaritorului (acest personaj mi se pare prea putin construit sau, altfel spus, prost construit). Insa pina la acel final, in care albastrul se insinueaza, treptat, in personajul jucat de Anca Florea, trecem printr-o poveste. Din fericire, nu foarte incarcata. Ana Coman este construira bine. Este tinara dar deloc aventuroasa, are un astm care o obliga la curatenie – si, deci, rigoare. Este alba ca o foaie de hirtie nescrisa – doar parul negru o face sa se detaseze, la inceput, in decorul rigid. Unde se mai detaseaza niste pete negre aidoma parului ei salbatic – in niste tablouri abstracte si nervoase (realmente).

Ca in publicitate, filmul prezinta o doza mare de intertextualitate. Ana sta linga un zid pe care putem sa ne dam seama ca ea a scris: Inca te astept – atunci cind hotaraste sa intre in jocul urmaritorului ei. Pe pereti, din senin, ii apar mesaje: muzica e in toate cele... Pe tricouri, referiri la membrii echipei. Aceasta codificare a mesajului in interiorul altor mesaje – aparent nemotivata – este unul din trucurile publicitatii. Nu intimplator, Laura Georgescu Baron, care semneaza montajul, se afla bine ancorata in domeniu. Efectele pe imagine, bruiajele, desaturarea si contrastarea puternica a imaginii, modificarea temperaturii de culoare si a curbelor – toate au fost folosite pentru crearea unor straturi ale mesajului.

Dincolo, insa, de aspectul publicitar al filmului, de decorul minimalist, de dialogurile minimaliste, de taietura publicitara, se afla o umbra de suprarealism post-modern, un post-supra-realism care tisneste dincolo de vocea actritei (citeodata, nepotrivita cu non-realismul decorului si al intimplarilor... nepotrivita prin faptul ca e prea terre-a-terre, prea... paminteana).

De la aseptic la viu, asa ar fi trebuit sa sune numele cronichetei subiective pe care tocmai ati citit-o.

Ne-au recoltat din Drumul Taberii, din statia de autobuz. Doamnele sus-amintite, cam suspicioase de fel, nu au vrut sa urce - eu insa eram curioasa de moarte, ce se poate intimpla intr-o limuzina unde eram poftite de o domnisoara si un domn. Am urcat, pina la urma, toate trei - si inca doi tineri care au coborit repede; nu erau interesati si, oricum...

Fireste, in limuzina, ne-au vorbit despre faptul ca asta e o noua forma de campanie electorala, ca Aurelian Pavelescu nu are acces la mass media (probabil, n-am mai vazut un televizor de 10 zile), ca in tara asta s-a furat mult (stiu si eu, de aia vreau sa emigrez...). Am stat aproape impasibila, pina la capat. Poate ca le-am parut ostila, dar eu nu faceam decit sa ma gindesc la ce spun ei - fara ostilitate. Acum, e inutil sa va spun ca eu am votat cu Ciuhandu, la ultimele alegeri. Am votat asa pentru ca mi se parea ca e singurul care, desi nu are sanse, totusi merita. Si m-am gindit: daca o parte din cei care nu-i voiau pe nici unul din cei doi vor vota cu altcineva, si nu ii vor da doar un vot negativ celui pe care-l detesta mai putin dintre cei doi, atunci am mai putea avea o sansa.

Am stat impasibila, dar am ascultat. Si, pe masura ce oamenii aia vorbeau (ca PNTCD e partid istoric, ca se poate, ca nu e chiar totul pierdut) - femeile se dezmortisera si ele, una era mai revoltata, cealalta vorbea foarte frumos, asa, ca o profesoara sau invatatoare plina de bun simt - imi dadeam seama ca e inutil. Totul e inutil. Iluzia participarii la guvernare prin vot... Senzatia ca se va schimba ceva... Schimbarea... Toate lucrurile astea sint asa de departe de realitate... Totul pe fundalul unui filmulet care rula pe un monitor mic - despre Aurelian Pavelescu si alegeri.

Totusi, din pacate, la locale nu am sa votez. Voi fi in Cluj, la festivalul de film, iar nerezidentii nu vor putea vota pentru locale in afara localitatii. Stiti voi mai bine.

La Cinemar, AxaTV (cindva, acum nu am mai vazut) si la defunctul Orizont TV erau, sporadic, astfel de emisiuni. Majoritatea emisiuni de evanghelizare, intr-un fel sau altul, dar si documentare despre diverse aspecte ale crestinatatii. Dar in Saptamina Mare am vazut, la un post local, un documentar despre amishii din America. Acum, fireste, tot ce stiam despre amishi mai consistent, in afara de putinele lucruri din lecturi, venea de la reality show-ul “Un amish la oras”, care prezenta modul de viata amish intr-un mod fundamentalist. Stiti ce sint amishii, right?

[pentru cine nu stie cine/ce sint amishii, wiki draguta de ea ne ofera o mina de ajutor: http://en.wikipedia.org/wiki/Amish]

Asa incit am avut ocazia sa fac doua tipuri de observatii: amishii, asa cum ne-au fost prezentati in “Un amish la oras” reprezinta o varianta cosmetizata – insa nu inspre modernitate ci, la fel ca maramuresenii, in emisiunile de televiziune, cosmetizati inspre traditional/arhaic. Which they are not so much.

A doua este ca, dincolo de deosebirile evidente, in acest documentar amishii erau atit de asemanatori maramuresenilor, cu preocuparile lor traditionale si mestesugul lemnului, cu incremeneala intr-un trecut prea putin alterat (acum s-a alterat de tot, dar documentarul era facut in anii ’90, cind si maramuresenii erau inca aproape autentici). Asa ca, desi nu folosesc electricitatea, nu detin masini si nici telefoane, amishii sint, pentru EI, ca maramuresenii pentru NOI.

O tranzitie perpetua, tineretea noastra. Azi, la televizor a fost, din nou, Lost in Translation. Filmul Sofiei Coppola, unul la fel de dark si apasator ca primul ei film, insa cu un final pozitiv. Maturizarea regizoarei nascuta sub semnul filmului, intr-o familie dedicata industriei, se simte destul de mult in personajul lui Bill Murray. Desi personajul principal al filmului este interpretat de Bill, totusi, se simte de-a lungul filmului identificarea regizoarei atit cu el, cit si cu ea. Din disperarea (lipsa de speranta) a celor doi putem recompune o stare. Dar nu doar starile lor preexistente intilnirii cu Tokyo-ul conteaza, ci si fundalul – orasul strain care, departe de a reprezenta decorul exotic si idilic al unei calatorii de vis, se transforma, din mici amanunte, in cel mai ostil mediu in care crizele existentiale ale celor doua personaje se desfasoara.

Dar dincolo de povestea de dragoste, dincolo de povestile de depresie si cautare sterila de sine, se afla o alta poveste: cea a socului cultural. Asa cum Mel Gibson a ales pentru filmul sau intraductibila limba aramaica, si Sofia Copola a ales sa ne lase sa ne confruntam cu aceeasi problema de intelegere pe care au avut-o si personajele sale cind au trebuit sa se descurce, fara prea mare ajutor (de traducere), intr-un oras dedicat unor alte lucruri – un oras cu un stil prezentat de asa natura, incit demersul cinematografic seamana destul de mult cu demersurile filmice antropologice de dinainte de marea impacare intre civilizatii.

Ce vreau sa spun? Ca asa cum ne amintim, primele filme despre populatiile considerate atit de deferite de catre noi incit au fost catalogate imediat ciudate sau exotice, erau, in esenta, destul de dure, chiar cinice, cu populatiile studiate. Descrierea lingvistica a obiceiurilor unor comunitati umane pe care nu le intelegem nu este atit de cruda si de patronizing cum poate fi descrierea cinematografica. Exoticul, atit de cautat in orice, reprezinta, in fapt, un concept prin care populatia europeana (civilizata, cum altfel!) desemneaza acele aspecte ale alteritatii care nu sint intrutotul negative, ci oarecum acceptabile, daca sint privite ca niste ciudatenii – sa ne amintim cum se raporteaza americanii la calatoriile in haiti, cu ce freamat usor excitat asteapta, cind merg in croaziere, debarbacarea pe un tarim unde sint asteptati de fetiscane negrute cu titele goale si parul desfacut si cu eternele ghirlande de flori la git.

Iar in Lost in Translation, Sofia Coppola pare a face un demers invers – desi cu acelasi efect, de privilegiere a neobisnuitului dintr-o cultura atit de straina noua, incit nici nu se mai oboseste nimeni sa ne traduca (celebra dihotomie noi/ei e la mare pret aici, insa nu e corelata cu noi=buni, ei=rai, ci noi=destepti, profunzi si cu crize existentiale, ei=stupizi si superficiali – chiar daca aici e vorba de doar doua personaje americane cu crize, din 5-6). Departe de a fi sedusa de departari si de aerul, nu-i asa, exotic, al Japoniei, regizoarea este rece si dura. Tokyo-ul, privit prin ochii ei, este o metropola imensa si stupida, plina de oameni stupizi, majoritatea japonezi. Stupizi si de neinteles. Cu preocupari infantile, cu un mod de relationare lipsit de sobrietate (adica exact pe dos de cum ne asteptam noi, indopati ani dupa ani cu produse de lux marca “Sho Gun” si alte artefacte culturale asemanatoare). Sa ne amintim numai vizita in studioul de televiziune sau scurta intrevedere cu prostituata care-i fusese trimisa drept “cadou”. Ei, exact aceasta stupiditate si lipsa de masura a personajelor nipone (care erau agresive prin insistenta, prin obtuzitatea cu care nu pricepeau ca omul si-ar dori sa fie lasat in pace) este in discutie aici. Este filmul asta un manifest? Si daca da, al ce? Al felului in care poti ajunge sa privesti o cultura – admirabila, altfel – pe fondul oboselii cronice (la noi ii zice surmenaj, nu stiu la ei...)? Al unui dicton pe care am sa-l construiesc ad hoc, de tipul: De vrei fericit sa fii, nu te duce pe pustii?

Nu stiu. Ce simt, insa, este potentialul de manifest al acestui film care, in esenta, nu pare sa propuna decit o definire a identitatii de sine (si) prin intermediul culturii/spatiului cultural din care face parte subiectul.

I-am vazut gatind si spunind lucruri curioase, precum: eu n-am avut cutare, dar am sa folosesc altceva. Ziceam curios pentru ca, desi inspiratia si improvizatia sint vitale in bucatarie, cind vrei sa gatesti la camera ca sa exemplifici, folosesti exact ingredientele. Eventual spui dupa aia sau in timp ce: iar daca nu aveti cutare, puteti folosi si alt-cutare. Dar nu, ei improvizeaza inainte de a vedea noi reteta originala.

Azi l-am vazut pe unul din ei cum face o salata. A desfacut niste felii de andive (avocado, cum spusese mai inaite - apoi s-a corectat...), a intins niste rucola intr-un vas de sticla, a adaugat niste migdale (intregi:) - eu le-as fi zdrobit, ca sa-si lasa aromele in dressing), a taiat niste rosii cherry, le-a aruncat si pe ele acolo; a rupt intre degete niste blue cheese; a taiat in doua o lime, a stors-o folosindu-se de o furculita; a infipt feliile (intregi!) de andive in salata si a turnat dressingu, mustar frantuzesc (de dijon, voia sa spuna...) si sucul de lime.

Nimic special, doar faptul ca baietasii astia nu traiesc in Romania. Tara in care traiesc ei este a unui snobism dubios. Daca va aduceti aminte cum povestea Birzoi, sotul Chiritei, ca s-a stricat la cap cucoana de cind a fost la Paris, cum nu mai face mincaruri traditionale ci sosuri si alte balmanjeuri... Ca vorbeste numa' cu termeni frantuzesti. Ei, asa si cu bucatarii nostri. Franceza a fost de-acum inlocuita cu engleza; frazele lor suna ca un amestec nehotarit: laungi, laim, ceri, bluciz, desing... si tot asa.

Ei, stiu ca aproape toti folosim cuvinte straine in discursul nostru (ok, wtf, shit...). Dar.

Dar una e sa le folosesti aproape ironic, pe post de incheieturi intre bucatile frazei sau exclamatii, din cind in cind si nu de fiecare data la fel - si alta sa folosesti numai substantive englezesti - de parca nu ai gasi niste cuvinte demne de a fi folosite din limba romana. In curind, limbajul bucatarilor va fi uniformizat pina la punctul la care nu va mai conta ce spun.
De fapt, asa ar trebui sa fie normal: camera video sa descrie ce se intimpla in procesul gatitului, iar bucatarul sa taca.

Acest text este pentru toti oamenii care, periodic, intra pe acest blog, prin cautare/google, ca sa afle “cum se foloseste bideul”. E posibil sa fi scris cindva vreun text pe tema asta iar acum, oamenii, disperati de noile tehnologii futursite, care vin peste ei si ii confuzioneaza, incearca sa se informeze pe unde pot si ei.

Eu, intimplator, stiu ce e cu bideul, dar asta nu se datoreaza faptului ca as fi folosit vreodata vreunul, ci datorita studiilor, inteligentei si imaginatiei. Dar faptul ca stiu nu e compatibil cu asteptarile voastre, asa ca nu am sa va DESCRIU cum se foloseste bideul – care este un vas de toaleta intima, pentru femei si barbati, vas care trebuie racordat la apa, de preferinta calduta si in care NU se fac nevoile, ci se spala fundul si alte alea), ci am sa fac filosofia si istoricul acestui obiect (de uz casnic?) in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Am sa incep prin a va povesti despre faptul ca, inainte de generalizarea hirtiei igienice, atit romanii, cit si strainii au dezvoltat patternuri legate de operatiunea denumita, generic, “stersul la fund”. Ele tineau destul de mult de situatia socio-economica a comunitatilor respective – dar si de conditiile de mediu.

Astfel, arabii folosesc pentru aceasta operatie delicata numai mina stinga – motiv pentru care aceasta mina este impura si nu este folosita nici la gatit, nici la atinsul altei persoane, nici la dat noroc (de inteles, de altfel, majoritatea populatiilor arabe sint asociate in mintea noastra cea de pe urma cu seceta; in consecinta, pare destul de de bun simt ca in lipsa apei curente sa te gindesti la o solutie de demarcare a impurului de pur).

In Romania, frunza de lipan – panaceu, dom’le! Se folosea, pe vremuri, la orice. Era cald afara? Iti faceai iute un acoperamint pentru cap. Te apuca reumatismul? Ii fierbeai radacina. Ramineai fara zewa in padure? Rupeai o frunza si o intinai. In caz ca nu ati facut-o niciodata, nu va recomand sa incercati. E posibil sa va simtiti niste criminali care distrug o biata frunza din ratiuni egoiste – sau sa va aduceti aminte de scena din Pisica alba, pisica neagra, cind Dadan se stergea de aceleasi solide maro cu o... gisca.

Dar sa ne intoarcem la Italia. Nu-i asa ca nici nu stiati ca intr-acolo ne indreptam? Ei, punctul de mijloc al periplului nostru este Italia – ramasita Imperiului Roman, unde oamenii acordau un mare interes si o mare atentie defecarii, ca parte a proceselor privitoare la functionarea ca unsa a organismului uman. Baile romane, termele, spatiile colective pentru activitati pe care astazi le efectuam numai in intimitate – toate ne vorbesc despre o cultura a igienei si sanatatii, mentinuta mii de ani. Nu pot spune cu siguranta, dar am banuiala ca bideul a fost inventat in Italia. O delicatete nemaipomenita a acestui popor primitor cu romanii – popor cindva decadent, iar astazi exasperat si degraba-votant de primare extremist. Ca orice lucru bun nascut pe un tarim cucerit de populatiile migratoare ale Romaniei (Mari), si bideul a fost adoptat in scurta vreme si, chiar daca nu i se cunostea inca intrebuintarea, a fost trimis acasa in colete expres (FedEx, Fan Courier si altele) catre parintii, bunicii si copiii ramasi sa colecteze asigurarile sociale si sa se alieneze pe plaiuri mioritice.

Intrucit acasa nimeni nu cunoastea utilizarea straniului obiect, unii l-au transformat intr-un altar la care se inchina, in lipsa altuia. Altii, insa, i-au gasit repede utilizari practice si nu se mai intreaba pe net – si nici nu mai intreaba internetul, ca pe oracolul din Delphi, “la ce foloseste bideul?”. L-au facut ghiveci de flori sau il folosesc ca pe un fel de wc mai mic, pentru tinerele vlastare ale familiei. Despre utilizarea de tip “cismea” inca n-am auzit. Dar nu e timpul pierdut.

Sa-l folositi sanatosi!

La mijlocul showului, insa, a inceput o muzica de fanfara - sau, ma rog, ceva ce nu puteam digera, asa ca m-am ridicat si am plecat. Pe jos; autobuzele nu mai veneau.

Aveam de trecut pe linga un turn (al lui Stefan), o biserica, o universitate, piata, apoi, in linie, pe linga doua-trei cimitire. Imediat dupa primul cimitir, cu fata spre gard, o femeie statea absorbita de aceasta non-activitate. Statea cit de nemiscata putea - baleind, totusi, in bataia unui vint imaginar. De fapt, balansul clasic atunci cind incercam sa stam nemiscati, coarda. Eu vorbeam la telefon, asa incit a luat la cunostinta de prezenta mea mai mult prin voce, cu mult inainte sa o ajung. Probabil s-a rusinat, asa ca a pornit, sovaitor si mai mult oprindu-se decit mergind, sa paseasca pe trotuar, ca si cum am fi avut acelasi drum. E drept, a zis ceva cu voce tare, atunci cind i s-a parut ca ma adresez ei (eu vorbeam, in continuare, la telefon...). Iar cind am ajuns drept in spatele ei, am vazut ca in mina tinea, ca pe un manunchi de cirese proaspat smulse din copac, un pumn de hamsii. Vreo 12-15 pestisori care priveau, cu totii, spre asfalt, din mina ca o furca cu dintii intercalati. Muream de pofta sa-i fac o poza, dar n-as fi reusit sa surprind ineditul situatiei, cu aparatul meu - decit cu ajutorul blitzului. Care ar fi omorit poezia. Am depasit-o iar, dupa citiva pasi, m-am intors sa vad ce face. Intrase intr-o curte.