Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă - “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva - vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

Nu se cuvine să se facă din devierile ecumeniste prilej de dispute şi polemici în Biserică, după modelul a ceea ce se întâmplă în viaţa publică, mai ales în politică. Există, pe alocuri, tendinţa aceasta, dar este marginală şi sper să rămână astfel. În disputele teologice trebuie să biruie un duh al durerii pentru cei căzuţi în greşeală, combinat cu fermitatea nestrămutată a păstrării neştirbite a devărului de credinţă.

Mişcarea ecumenică face parte, ca şi principiile politically corectness, ca şi atâtea alte lucruri din cultura şi civilizaţia contemporană, din tăvălugul nivelator la care este supusă omenirea astăzi. Tot ceea ce este deasupra mediei, tot ce înseamnă tradiţie, excelenţă, profunzime, tot ce are însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului, trebuie redus la un palier cât mai de jos, astfel încât să nu mai influenţeze, să nu mai însemne ceva, să nu-i mai deranjeze pe cei care au pierdut o asemenea trăire, iar amintirea ei vie, concretă, în Biserica Ortodoxă, le-ar trezi mustrări de conştiinţă. Astfel că avem de aşteptat o ofensivă împotriva ortodoxiei dusă atât din răutate cât şi din ignoranţă, dar indiferent de cauze, va fi un război de care nu vom scăpa nicicum.

Odată ce, prin pronia cerească, ne-am învrednicit de a primi adevărul, nu avem dreptul să îl ascundem: „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?” (Marcu 4,21). Fiecare după puterea şi îndemânarea noastră, după nivelul intelectual şi duhovnicesc la care ne situăm, suntem datori să spunem adevărul. Poate fi periculos să spui adevărul în lume, căci lumea nu e pregătită şi va vrea să îşi apere cele ale ei. Dar, după cum spunea părintele Amfilohie recent, răspunzând la întrebarea: „Nu va este frica?”: “Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi”. Nu trebuie să ne fie teamă decât de propria frică, de a nu fi demni de adevărul pe care îl purtăm şi pe care trebuie să îl lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Adevărul însuşi, dacă se va sălăşlui întru noi, ne va da putere să mărturisim, căci Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Oricum, situaţia este dificilă, căci dacă se va cere cumva socoteală, dacă va fi nevoie de spirit de sacrificiu, nu ştiu cum vom reacţiona mulţi dintre noi care acum ne batem cu pumnii în piept că apărăm ortodoxia.

Mulţi dintre noi ne prefacem că nu există probleme acute, acum, care cer o luare de poziţie, o cernere a apelor, ci totul se rezumă la lupta cu păcatul, la provocările soft ale contemporaneităţii lipsite de spirit creştinesc. Desigur, sunt şi acestea, au locul lor, şi niciun credincios conştient nu le ignoră. Dar nu sunt singurele. Lor li se adaugă altele, provenite din starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, din duhul lumesc şi ecumenist care răzbate din multe locuri. Fireşte, poţi ignora aceste pericole, rămânând ancorat în lupta cu păcatele proprii, părându-ţi-se că doar de acestea vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Că această luptă ar duce la mândrie câtă vreme ne ocupăm de chestiuni teologice complicate, dar de ale sufletului nostru uităm. Mă tem însă că nu e chiar aşa. Dumnezeu are să ne întrebe ce am făcut pentru semenii lângă care ne-a fost dat să trăim, cum i-am ajutat să se mântuiască, vom da seama de felul cum am păstrat talanţii ortodoxiei pe care ni i-a dat în păstrare.

Activitatea cotidiană în lumea care ne este pusă la dispoziţie ne pune în postura de a fi alături atât de indiferenţi religioşi, de atei dar şi de eterodocşi care încearcă să ne spună că diferenţele dintre noi şi ei sunt minore, că ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte şi că ar trebui să existe o unire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu. Aceasta unire ecumenică a tuturor într-un glas pare convenabilă tuturor. Eterodocşii pot prelua învăţătura ortodoxă, cărţile de învăţătură fiind disponibile oricui, dar o vor prelua fals şi trunchiat şi în felul acesta ne-o vor preda nouă înapoi. Este însă şi vina noastră, a ortodocşilor aici. Dacă dreptslăvitorii creştini ar fi rămas în duhul cel bun, n-ar mai fi dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, schisme, depărtări de la credinţă. Adevărul este luminos prin el însuşi, cei plini de Duhul cel Sfânt ar fi adus lumina credinţei prin simpla lor prezenţă. Eterodocşii nu trebuie lăsaţi în înşelare, având impresia că sunt în adevăr. Dar propovăduirea nu ţine atât de cuvintele rostite către ei, împotriva eresurilor lor, ci de exemplul viu de viaţă oferit de dreptcredincioşi. Nu este suficientă Tradiţia adevărată, căci cea mai bună tradiţie, în lipsa exemplului viu, a trăirii ei zilnice, este literă moartă, cuvânt gol lipsit de orice consistenţă. Cel mai bun răspuns la încercările lor de a falsifica adevărul de credinţă este să le contrapunem adevărul trăirii în duh, bucuria care se revarsă dintr-o astfel de viaţă. Dacă am fi capabili de aşa ceva sigur mulţi din cei aflaţi în greşeală s-ar întoarce la dreapta credinţă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie luate atitudini punctuale în locurile care lovesc învăţătura.

Lupta nu trebuie să fie spre osândirea cuiva, spre demonstrarea dreptăţii noastre, oricât ar fi ea de valabilă în literă, ci spre zidirea aroapelui pierdut, spre ajutorarea lui. Încerc să îl scot din rătăcire din iubire, din compasiune, nu pentru că aş fi superior lui cu ceva, iar scoaterea lui din rătăcire este echivalentă cu afirmarea propriei mele superiorităţi. Decât un asemenea ajutor, care îl păgubeşete atât pe fratele meu, căci îl jigneşte, cât şi pe mine, mai bine îmi văd de treabă şi nu mai fac nimic. Ortodoxia însă ne oferă dreaptă socotinţă şi echilibru care ne vor îndruma în raporturile cu cei de altă credinţă, numai să păstrăm, cu smerenie, calea ei.

Unul din argumentele cele mai însemnate legate de ecumenism este iubirea. Iubirea scuză totul, în numele ei este permis orice compromis. Aceasta însă, ne spun Sfinţii Părinţi, precum şi părinţii înduhovniciţi din timpurile noastre, nu este iubirea adevărată, ci un simulacru care urmăreşte doar binele pământesc al celor ce îl rostesc. Iubirea este o vorbă în spatele căreia se ascund interesele lor meschine. Iubirea caută adevărul şi binele celui iubit, nu confortul lui, mai ales dacă este obţinut cu preţul renunţării la dreapta credinţă. Se bate multă monedă (de obicei e calpă) pe iubirea de aproapele astăzi. În numele acesteia se poate face orice, se poate pretinde orice. Adevărurile de credinţă devin relative, simple cuvinte înşirate în cărţi vechi care nu pot stânjeni dorinţa de comuniune situată, zic ei, dincolo de dogme şi de confesiuni. Străşnicia cu care unii încearcă să păstreze neatinsă învăţătura ortodoxă pare fixism rigid, înapoiere faţa de spiritul vremii, lipsă de iubire condamnabilă. De fapt, tocmai în păstrarea intactă a comorii ortodoxiei stă iubirea, împreună cu rugăciunea pentru toată lumea, dar făcută în taină, nu în adunări ecumenice televizate. Clamarea acestei iubiri în public e cu atât mai intensă cu cât nu îi corespunde nimic înăuntru. Adevărata iubire e aspră, căci încearcă să scoată din greşeală, să ajute, să spună falsităţii pe nume pentru a da şansă răscumpărării celor căzuţi în erezie.

Care e, de fapt, principiul care îndeamnă astăzi la unire, la ştergerea diferenţelor dintre oameni, indiferent de rasă, de sex, de convingeri şi de orice ar putea să ne facă diferiţi unii de alţii? Acest principiu se aplică întregii civilizaţii contemporane şi aplicarea lui, prin ecumenism, la religie este doar un caz particular. Mă tem că ideea de bază care ne leagă este doar apelul la o natură umană comună, în numele căreia orice deosebiri dintre oameni sunt socotite ca nesemnificative. Astfel se ajunge la un umanism integral care găsindu-şi împlinirea exclusiv în propria imanenţă, în ciuda bogăţiei şi a varietăţii pe care le face să se manifeste nu poate duce decât la nihilism.

Actualul context al Bisericii ne obligă pe fiecare la luarea unei poziţii, la o despărţire a apelor. Există un mod elegant de a refuza să alegi, de a te situa într-un loc sau altul. Legat de viaţa creştină, ai mereu ceva de făcut şi de spus, iar aceasta se leagă de actualitate. Dar este o actualitate, ca să zic aşa, perenă. Lucruri care persistă: lupta cu patimile, de pildă e oricând potrivită, fiindcă este o luptă permanentă. Pe lângă acestea însă, există momente istorice stringente care impun o atitudine în chestiuni punctuale, legate tot de viaţa ortodoxă. Dacă atunci te referi tot la chestiunile perene, şi numai la ele, de fapt ocoleşti răspunsul la ceea ce e mai grav. Nu se pot ignora problemele pe care istoria le pune creştinului practicant. Dumnezeu s-a întrupat istoric, ceea ce se întâmplă cu noi sunt lucruri istorice, nu ne putem ascunde că nu ar exista. Lipsa de preocupare, de implicare sunt sinonime cu individualismul nepăsător faţa de semeni şi, am convingerea, sunt vinovate în faţa lui Dumnezeu, oricât de buni creştini ar fi în rest cei ce nu se implică. Lucrurile trebuie spuse pe nume, pentru a avea conştiinţa împăcată, oricare ar fi consecinţele ce decurg de aici.

Lucrurile stau cumva la modul în care Părinţii Bisericii, preocupaţi fiind de lupta cu patimile proprii, nu s-ar mai fi adunat în vreun sinod ecumenic ca să dezbată ereziile care bântuiau Biserica, căci o asemenea adunare ar fi fost prilej de vorbe deşarte, de mândrie, de ură şi de tot ce mai poate coborî omul din viaţa duhovnicească dusă în singurătate. Chestiunile teologice subţiri ar fi fost lăsate pe mai târziu, într-un nu se ştie ce viitor, sau pur şi simplu ignorate în numele nevredniciei proprii, iar ereticii puteau să-şi facă de cap cum vroiau ei, ca lupii lăsaţi liberi în staulul oilor. Vă daţi seama ce fel de ortodoxie am mai fi avut atunci? Dumnezeu însă a avut grijă de Biserica Lui şi a trimis la timp sfinţi care să o salveze.

Apelul la Sfinţii Părinţi, la literatura patristică în general, nu este, prin sine, un indiciu suficient al păstrării dreptei credinţe. Noi suntem aici, într-un mediu cultural cu totul diferit de al lor. Ceea ce au creat ei, chiar dacă îşi păstreză întreaga semnificativitate pentru noi, nu poate fi preluat întocmai, ci trebuie înţeles în contextul de atunci, şi apoi adaptat la necesităţile timpului nostru.

Mai departe însă, nu trebuie căzut în ispite negativiste. Oricât ne-am implica subiectiv, sau odată cu implicarea, trebuie să crească echilibrul, dreapta socotinţă. Adevărul trebuie spus ferm şi răspicat, dar în duhul dragostei creştine, încercând să îl îndrepte pe cel ce greşeşete, nu să îl distrugă, să-l facă harcea-parcea. Dacă nu reuşim să păstrăm dreapta măsură în criticile noastre, atunci mai bine este să tăcem. Multe din cele pe care le rostim nu sunt adeverite şi sfinţite în noi de Duhul lui Dumnezeu, din cauza păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre de a vorbi în duh de rugăciune.

În vremea noastră scade nevoinţa, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin în privinţa postului şi a ascezei practicate. Iar pentru a avea cugetul împăcat (dar îl vom avea oare împăcat astfel?) ne străduim să avem cât mai mult un creştinism după chipul şi asemănarea noastră, chiar dacă asta nu ne-ar fi de niciun folos. Am vrea să reducem lucrurile, să fie după măsura noastră făcând din slăbiciunea pe care ne-am împropriat-o printr-o viaţă păcătoasă măsura generală, regula ce trebuie urmată de toţi. De aceea şi acceptăm cu uşurinţă tot felul de pogorăminte care să ne uşureze nevoinţa, tot felul de scăderi ale credinţei şi de întâlniri cu ecumeniştii. Între duhul lumesc şi ecumenism, conform definiţiei fiecăruia în parte, nu este vreo asemănare. Totuşi, ambele îşi trag seva din aceeaşi secătuire a vieţii duhovniceşti, sunt fraţi care împreună lucrează pentru desfiinţarea adevărului de credinţă.

Faptul că eu mă aflu în adevărul şi dreptatea ortodoxiei faţă de un ateu, un eretic sau un mare păcătos îmi dă o anumită superioritate faţă de acesta, sentiment care generează mândria, starea cea mai cumplită a omului, căci atunci se apropie cel mai mult de diavol. Aceasta este evoluţia normală a minţii umane căreia, pe o cale logică, îi este imposibil să nu se trufească. Păstrarea literei credinţei, fără duhul ei, fără realizarea ei în practică, nu foloşeşte la nimic. Să încercăm, de aceea, să păstrăm un duh al smereniei, adică să mă pun pe mine mai prejos decât toţi oamenii, inclusiv a celor ce se află în greşeli evidente, în erezie sau în păcate de moarte. Aşa ceva nu îmi e cu putinţă, dar Dumnezeu poate da celui ce se roagă. Trebuie ca mintea, care judecă cele ale lumii în chip lumesc, să fie ţinută legată de a face judecăţi de valoare, şi atunci Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va da starea cea bună.

Ţinerea Predaniei neatinsă nu este dovada incapacităţii de schimbare, a neacceptării noutăţii, a neputinţei adaptării. Ci este menţinerea acelei căi de urmat care, ea singură între multe altele posibile, poate asigura mântuirea. Şi numai înăuntrul acestei căi este posibilă schimbarea, înnoirea, căci se schimbă omul cel vechi, supus morţii şi păcatului cu omul nou, născut în Duhul Sfânt. Adevărul nu ţine de un set de propoziţii, ci este un adevăr viu, lucrător care îi propune celui ce îl primeşte cea mai înaltă ipostaziere a fiinţei umane, apropierea de Dumnezeu prin sfinţenie. Cu toate că nu suntem noi capabili să o urmăm, trebuie totuşi să o ţinem cu orice preţ şi să nădăjduim în mila Domnului.

Sursa

O recenzie a volumului "INTER – revistă română de studii teologice şi religioase" (anul I, nr. 1-2, 2007) - inclusiv a contribuţiei mele despre "Convertirea lui Saul în Faptele Apostolilor" - a fost făcută de Pr. Dr. Doru Costache şi Anthony Papantoniou în revista australiană Phnorema 22, 2007. Disponibilă aici.

[link oferit pe blogul Pr. Dr. Doru Costache]

Ca nişte animale înfometate, ortodoxiştii de grotă s-au repezit canibalistic asupra confraţilor lor mai "finuţi", ortodoxiştii dandy. Iar aceştia replică vehement, prin reprezentantul lor nr. 1, dându-se ei drept adevăraţii laici ortodocşi. Iar însuşi Platon (Mircea, nu vă ambalaţi), care în ultima vreme pare să fi devenit trompeţica de serviciu a partidei ortodoxiste băştinaşe primitive (ce securist trebuie să mai fie şi ăsta !), e pe fază cu replica la replică.

Şi dă-i, şi luptă...

De fapt, pentru cine poate să meargă dincolo de aparenţe, este vorba de acelaşi conflict, despre care am mai scris. Dintre cele două tipuri umane, care au mai multe lucruri în comun decât ar arăta-o conflictul lor. Care conflict este şi efect şi cauză ale acestei identităţi de esenţă...

O altă instanţă a acestui conflict, mai ... laică, este cel în plină desfăşurare în Revista 22. Care, la rândul ei, instanţiază spectral ciocnirea dintre "modelele" Cărtărescu şi Patapievici, adică dintre "postmoderni" şi "nicasieni". Etc, în (sau "întru", că tot am ajuns la Noica - mai bine zis la adepţii lui) acelaşi cerc vicios.

Reîntorcându-ne la războiul civil din BOR, aflăm că acesta a fost amânat sine die printr-un armistiţiu "sinodal". Boală lungă, moarte sigură... Căci conflictul este, pentru categoria umană criticată pe acest antiblog, profitabil. Ei se ceartă, ei se-mpacă - dacă tot am căzut în înţelepciunea proberbială la propriu. Aşa că satisfacţia pe care mi-o exprimam la începutul articolului se dovedeşte a fi destul de venială, până la urmă...

Viaţa Bisericii Ortodoxe Române în ultimii ani în viziunea mea, prezentată într-o revistă academicã internaţională. Include şi diferite alte aspecte ale vieţii religioase din Romania.

An essay-chronicle of the Romanian Orthodox Church in recent years that I published in an international periodical. Includes also other various aspects of religious life in Romania.

DOWNLOAD

Acesta îmi aminteşte de mariajul alianţei D.A. dintre PNL şi PD şi care părea a fi oficializat pentru totdeauna dar, odată ce şi-a atins obiectivul major, acela de a prelua puterea, schimbând opoziţia cu guvernarea, s-a scindat asemeni Bisericii în anul 1054 când Răsăritul reprezentând Ortodoxia s-a desprins de Apusul ce simbolizează Biserica Catolică, pe motive doctrinare şi, de ce nu, politice. În cazul PD-ului şi PNL-ului care desemnează Ortodoxia şi care Catolicismul? Dar în cazul PSD-ului şi PC-ului? Având ca ipoteză corupţia din ambele curţi, oare mai are importanţă?

Cum pot convieţui două entităţi cu viziuni şi doctrine diferite? Mai mult, cum poate persista un mariaj în care ambii soţi doresc conducerea? IMPOSIBIL! Cazul alianţei D.A. PNL-PD se va repeta şi în cazul PSD-PC. Ca pronostic, sugerez că scindarea va surveni cel mai devreme după alegerile parlamentare şi cel mai târziu imediat după alegerile prezidenţiale, când, în cazul câştigării guvernării de tandemul Năstase-Voiculescu, unul la prezidenţiale, celălalt lider al cabinetului executiv, la Guvern, neînţelegerea apărută peste noapte pe marginea viziunii guvernării îi va recomanda pentru divorţ.

Capcana cea mai periculoasă care se aşterne în faţa pseudo-istoricilor este cea a absolutizării unei idei istorice, a unui singur izvor, sau doar a anumitor izvoare care sunt pe placul celui care le interpreteaza. Tind să numesc această capcană: tirania izvorului. Cei care cad în această capcană devin sclavii unui singur izvor istoric şi interpretează întreaga realitate la lumina acestuia, fără a-şi da seama că astfel nu pot fi credibili şi, în nici un caz, ştiinţifici.

Dacă istoria modernă ne-a învăţat ceva, acesta „ceva” este faptul că evenimentele istorice nu pot fi judecate exclusiv prin prisma non-culorilor. Un eveniment istoric nu este doar alb, la fel cum nu poate fi doar negru. O altă capcană ce se întinde în faţa neavizaţilor este aceea de a eticheta orice eveniment istoric drept pozitiv sau negativ. Aş numi această capcană: tirania contrarilor. Cei care cad în această capcană devin fundamentaliştii tezelor şi anti-tezelor, îşi dau în cap unii altora fără a avea înţelepciunea necesară pentru a trece la o sinteză a istoriei.

Aceste capcane ale istoriei au presărat, şi contiună să presară, drumul anevoios al discuţiilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Atât unii cât şi ceilalţi au căzut din belşug în aceste capcane. Ortodocşii (fundamentalişti) scot mereu în evidenţă frauda morală prin care a luat naştere Biserica Română Unită. Din punctul lor de vedere, actul unirii a fost o trădare a neamului şi a legii strămoşeşti, un pact cu diavolul pentru a trece o punte iluzorie a istorei. Practic, prin unirea lor, greco-catolicii au făcut jocul ungurilor, subminând sentimentul de apartenenţă religioasă a românilor. De asemenea, conform „istoricilor ortodocşi”, cei care au refuzat să se unească cu Roma au fost obligaţi să facă acest lucru prin intermediul generalului von Buccow şi a tunurile sale, sintamgmă devenită deja un loc comun al „istoriografiei” ortodoxe. Date fiind aceste „realităţi de netăgăduit”, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în toamna anului 1948 a fost un act legitim prin care s-a reparat o „nedreptate istorică”. Prin urmare, conform ortodocsşilor fundamentalişti, greco-catolicii nu sunt demni de respect, sunt ultimii oameni ai societăţii iar sufletele lor se vor căzni în focul etern al iadului.

De cealaltă parte, discursul istoric greco-catolic prezintă unirea în termeni elogioşi, considerându-o singura cale de salvare a poporului român. Se subliniază faptul că prin această unire cu Biserica Romei, românii au primit drepturi şi au avut acces la cultura vremii, fiindu-le deschise şcoliile din Viena şi Roma. În aceeaşi măsură, istoriografia greco-catolică insistă pe faptul că unirea a fost, în primul rând, o unire cu adevărata credinţă iar astfel, motivul imediat al unirii nu a fost cel socio-politic, ci cel doctrinar. Mai mult, pentru a arăta că, de facto, unirea în credinţă cu Biserica Romei nu s-a realizat doar o dată cu anul 1700, anumiţi istorici greco-catolici încearcă să arate cum mai toţi domnitorii Moldovei şi a Ţării Româneşti au avut soţii şi rude catolice, sau întreţineau relaţii extraordinar de bune cu papalitatea. Desigur, punctul de maximă portanţă a acestui tip de discurs este Şcoala Ardeleană şi importanţa acesteia pentru iluminarea poporului român. Astfel, Biserica Greco-Catolică s-a dezvoltat ca o biserică a românilor, o biserică ce şi-a adus aportul considerabil la Marea Unire din 1918 şi care a fost desfiinţată abuziv în 1948. În cele din urmă, după redobândirea libertăţii în urma Revoluţiei, Biserica Greco-Catolică continuă să fie persecutată prin neretrocedarea bunurilor sale şi prin nepăsarea forurilor guvernamentale, legislative şi juridice.

În esenţă, cam acestea ar fi temele fundamentale ale discursurilor istorice ortodoxe şi greco-catolice, discursuri amprentate atât de tirania izvorului cât şi de tirania contrarilor. Din punctul de vedere al ortodocşilor, greco-catolicii sunt răi, iar din puntul de vedere al greco-catolicilor, orotodocşii sunt incurabili. Amândouă părţi susţin, în mod evident, că adevărul se află numai de o parte a baricadei.

Privind obiectiv aceste două moduri de a vedea istoria, un cercetător avizat îşi va da seama că de ambele părţi există atât adevăruri cât şi falsificări. Unirea de la 1700 nu a fost o trădare, la fel cum nu a fost o alegere excepţională. Mai exact, a existat o contradicţie destul de serioasă între ceea ce se dorea iniţial şi ceea ce s-a realizat de fapt. Referitor la generalul Buccow, lucrurile trebuiesc nuanţate: e drept că a dărâmat mănăstiri, dar motivul principal nu a fost trecerea forţată la Biserica Greco-Catolică, ci înăbuşirea unei răscoale conduse de călugărul Sofronie care, volens nolens, a inceput să implice interesele Rusiei. Din acest motiv, această răscoală devenise extrem de periculoasă pentru Imperiul Habsburgic. Rolul Şcolii Ardelene, a cărei reprezentanţi de marcă erau greco-catolici, în edificarea unei conştiinţe de sine a neamului românesc nu poate fi pus la îndoială, dar, în acelaşi timp, reprezentanţi ai acestei Şcoli au deplâns excesiva latinizare spre care pornise Biserica Greco-Catolică. Actul de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice a fost unul abuziv, iar tratamentul căruia au fost supuşi credincioşii, preoţii şi eposcopii greco-catolici a fost unul inuman, dar, în acelaşi timp, anumiţiti preoţi ortodocşi au fost supuşi unor tratamente asemănătoare. Desigur, în această privinţă se pot face clarificări ulterioare: procentual vorbind, numărul greco-catolicilor ce au suferit în închisori este mai mare decât cel al ortodocşilor; motivul pentru care greco-catolicii au fost închişi a fost nerenunţarea la confesiunea lor, în timp ce motivul arestării mai multor ortodocşi l-a constituit trecutul lor legionar. Din această categorie face parte ÎPS Bartolomeu Anania care a fost arestat datorită convingerilor sale legionare dar, la scurt timp, a căzut la învoială cu guvernul comunist şi vârtejul istoriei l-a găsit deodată în Statele Unite. Aceste nuanţe pot fi luate în consideraţie, dar nu trebuiesc absolutizate. În cele din urmă, greco-catolicii erau doar o parte din marea masă de oameni care a suferit în închisorile comuniste. Închisorile i-a unit pe oameni, nu i-a dezbinat şi mai mult. Spre exemplu poate fi dat faptul că Nicolae Steinhardt a fost botezat prin concelebrarea a doi preoţi, unul greco-catolic şi unul ortodox. Aceştia nu au stat să discute că nu ar trebui să celebreze împreună o Sfântă Taină şi alte asemenea absurdităţi.

Prin urmare, a căuta adevărul istoric exclusiv de o parte este o atitudine anti-istorică, la fel cum afirmarea faptului că acesta se află exclusiv de partea pe care o reprezentăm noi este, de asemenea, o atitudine anti-istorică. Atât ortodocşii fundamentalişti cât şi greco-catolicii trebuie să renunţe la paradigma lor exclusivistă de interpretare a istoriei. Acest lucru nu este deloc simplu, întrucât în trecut se află propria noastră rădăcină identitară şi, dacă aceasta este pusă sub semnul îndoielii, este normal să ne simţim atacaţi şi să reacţionăm cu aceeaşi atitudine, respectiv de a pune sub semnul întrebării anumite realităţi ce se află dincolo de baricadă. Însă, după mai bine de 300 de ani de confruntări, cred că a venit vremea să ne trăim cu toţii mai intens credinţa în Hristos care ne învaţă să răspundem mereu cu iubire.

Aceste conflicte a istoriografiilor ortodoxe şi greco-catolice sunt doar nişte false conflicte întreţinute de o mândrie exacerbată şi lipsite în totalitate de orice valenţă ştiinţifică. Ştiinţa istorică nu se defineşte prin posesia unui anumit bagaj de date istorice pe care apoi le putem aranja după chipul şi asemînarea noastră, ci printr-o căutare personală sinceră şi fără prejudecăţi, printr-o coerenţă impecabilă în trecerea de la expunerea datelor la interpretarea lor şi printr-o logică transparentă.

În fine, un alt lucru extrem de important este acceptarea realităţilor prezentului. Indiferent care ar fi fost motivele obiective pentru unirea cu Biserica Romei din 1697-1700, important este că în zilele noastre există această entitate eclezială care se numeşte Biserica Română Unită, o biserică ce s-a implicat activ în vederea edificării identităţii neamului românesc şi care încearcă să-şi continue, şi în zilele acestea, misiunea sa. Această realitate nu poate fi pur şi simplu ştearsă cu buretele sau adusă la tăcere prin calomnii şi acuze nefondate. De aceea cred că, în primul rând, bunul simţ, apoi trăirea reală a valorilor confesiunii din care facem parte, trebuie să ne conducă pe toţi spre o colaborare fraternă în vedere depăşirii crizei de religiozitate prin care trece lumea modernă, căci disputele confesionale nu fac altceva decât să adâncească şi mai mult această criză.

http://www.youtube.com/watch?v=2Bvfr5JzClI

In istorisirile de demult citim: Un sihastru a vazut pe un oarecare frate al sau ca gresea si a inceput sa se tanguiasca: „Vai mie! Cum fratele meu greseste acum, poate si eu voi gresi maine!” Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: „In orice greu pacat ar cadea in prezenta ta vreun frate, tu sa nu-l osandesti! Ci chiar trebuie sa fii incredintat ca tu pacatuiesti mai mult decat el, chiar daca acesta ar fi un om din lume. Ca o exceptie de la aceasta pravila trebuie sa fie situatia in care auzi pe cineva ca aduce hula lui Dumnezeu ori ca vorbeste ceva eretic”. Aceasta povestire de la Sfintii Parinti ilustreaza in chip minunat raspunsul ortodox despre cum trebuie sa fie relationarea noastra catre cele doua posibile chipuri de oameni pacatosi:

1) cei ce pacatuiesc in comportarea lor morala si 2) cei ce pacatuiesc impotriva credintei.

Catre primii trebuie sa avem ingaduinta si sa nu-i osandim, deoarece si sufletele noastre sunt pacatoase, iar prin osandire devin si mai pacatoase. Insasi Biserica cu marinimie rabda si lecuieste asemenea pacatosi, asteptand pocainta si indreptarea acestora. La astfel de pacatosi se refera dumnezeiestile cuvinte ca trebuie intotdeauna sa-i iertam daca se caiesc, si nu doar de sapte ori pe zi, ci pana la saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22; vezi Lc. 17, 4).

Catre ceilalti insa ni s-a poruncit sa nu fim ingaduitori, ci cu multa luare-aminte, critici si fara de impacare.

Sfantul Apostol Pavel, care ne invata de fiecare data sa nu defaimam pe semenii nostri pentru slabiciunile lor morale, nici sa-i dispretuim, ci cu dragoste sa-i lecuim (vezi I Cor.13, 1-7), devine dintr-o data foarte aspru cand se pune problema celor ce gresesc impotriva curatiei credintei. Ingrijorat parinteste pentru cei neputinciosi (vezi I Tesal.2, 7-8) si recomandand purtari mangaietoare catre frati (vezi Rom. 12, 10), el devine foarte vehement impotriva ereticilor: Paziti-va de caini! Paziti-va de lucratorii cei rai! (Filip.3, 2). Luati aminte sa nu va fure mintile cineva cu filosofia si cu desarta inselaciune din predania omeneasca, dupa intelesurile cele slabe ale lumii, si nu dupa Hristos! (Col.2, 8). De ce el este atat de taios fata de invatatorii cei mincinosi? Pentru ca, fara discutie, invataturile cele mincinoase sunt otrava pentru suflet, iar purtarea fara discernamant catre ei si implinirea unor asemenea invataturi conduc catre pieire vesnica. Neputintele morale pot uneori sa slujeasca pentru smerirea omului si conducerea lui catre mantuire intru Domnul prin pocainta cuvenita. Insa erezia este de-a dreptul pierzanie.

Nicaieri in Sfanta Scriptura nu intalnim indicatii ca am putea sa iertam pacatele impotriva credintei poruncite de Dumnezeu, in timp ce, in nenumarate randuri, ni se spune ca suntem datori sa iertam celor ce gresesc impotriva noastra din pricina neputintei omenesti. Cei ce pacatuiesc impotriva credintei ortodoxe, pacatuiesc direct impotriva lui Dumnezeu, si nu impotriva oamenilor. Ei hulesc Adevarul revelat, si nu parerile oamenilor obisnuiti. De aceea s-a spus: De omul eretic, dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te! (Tit 3, 10). Chiar Sfanta Biserica, aceasta grijulie Maica pentru fiii ei care gresesc, este foarte aspra fata de eretici. Dupa chemarea repetata spre venirea in fire si pocainta, prin refuzul din partea lor de a se pocai, ea ii indeparteaza de comuniunea sa ca neintelepti si indarjiti, stricatori ai adevarurilor dumnezeiesti. Cei ce pacatuiesc din punct de vedere moral continua sa fie madulare ale ei, chiar grav bolnave fiind. Insa cei eretici nu pot sa ramana madularele ei, chiar daca mai inainte au fost (vezi I In 2, 19). Ei nu mai apartin organismului binecuvantat, pentru ca s-au indepartat de Adevar, adica de Dumnezeu, Care este Insusi Adevarul (vezi Evr.10, 10; In 14,6), si s-au unit cu minciuna, adica cu diavolul, numit mincinos si tatal minciunii (In 8, 44). Cum nu poate fi nicio partasie intre lumina si intuneric, tot astfel nu poate sa existe nicio partasie bisericeasca de rugaciune si de Taine intre crestinul ortodox si eretic. Caci primul, desi pacatos, din toata inima a imbratisat dogmele revelate, s-a smerit inaintea acestora, traieste si se mantuieste prin acestea, in timp ce ultimul este un mandru inchinator la ratacirile sale prin care si piere.

Ce este erezia? Invatatura mincinoasa care, mai putin ori mai mult, denatureaza adevarata invatatura dumnezeiasca si lucreaza cu viclenie sa o schimbe si chiar sa se inalte in locul ei. Adevarurile de credinta ne-au fost revelate o data pentru totdeauna (vezi Iuda 1,3) de Dumnezeu! Iar eresurile sunt nascocirea diavolului, care nazuieste sa semene samanta discordiei in inimile oamenilor si sa-i rupa de la Dumnezeu, sa-i dezbine, sa-i faca sa se certe intre ei si astfel sa-i stapaneasca. Adevarul conduce catre Dumnezeu. El ne invata sa marturisim Sfanta Treime: sa ne inchinam lui Dumnezeu-Tatal, Fiului Sau Cel dumnezeiesc, Care a venit pe pamant sa ne rascumpere din pacatele noastre, si de asemenea Duhului Celui dumnezeiesc, Care este Duhul Adevarului (vezi In 15, 26) si Care ne invata la orice adevar (vezi In 16,13). Revelatia, pe care Dumnezeu ne-a lasat-o, reprezinta dreptatea si adevarul desavarsit (Ps.118, 38). De aceea, ele ne indatoreaza asa de mult! Viata vesnica se dobandeste prin cunoasterea Adevaratului Dumnezeu Celui Unul si a Celui trimis de El – Iisus Hristos (vezi In 17,3), si nu prin impotrivirea la adevar. Despre Cuvantul lui Dumnezeu s-a spus ca este Cuvantul Adevarului (Efes. 1, 13). Acest Adevar sfinteste (vezi In 17, 17), iar ratacirea, ca rod al duhului intunecat al rautatii, intuneca si pierde pe om.

Ca sa ne fereasca de o asemenea pierzanie, Sfantul Apostol Pavel, insuflat de Duhul Sfant, scrie: Si va indemn, fratilor, sa va paziti de cei ce fac dezbinari si sminteli impotriva invataturii pe care ati primit-o! Departati-va de ei! (Rom. 16, 17). Din aceeasi pricina, canoanele apostolice ne interzic foarte aspru partasia la rugaciune cu ereticii, poruncind: Daca cineva se roaga cu cel ce nu are partasie cu Biserica, fie chiar si in casa lui, sa fie afurisit! (Canoanele Sfintilor Apostoli 10, 45, 61; Laodiceea 6, 32, 33).

Sinoadele generale si locale ale Sfintei Biserici Ortodoxe au avut ca cea mai importanta sarcina a lor sa pazeasca mostenirea invataturii apostolice fara pata fata de eresuri (vezi I Tim.6, 3). Ele au impus ereticilor sa se smereasca inaintea adevarului dumnezeiesc pastrat in Biserica si sa se lepede de invatatura lor cea mincinoasa. In caz de impotrivire, Biserica i-a excomunicat, cu scopul de a-i face sa-si vina in fire si de a-i invata sa nu huleasca (I Tim.1, 20).

Unora, o asemenea atitudine a Bisericii lui Hristos poate sa le para foarte „dura”. Insa Biserica nu a procedat cu asprime, ci, din contra, plina de iubire. Plina de iubire si catre eretici, si catre fiii ei credinciosi. [Iubirea Bisericii lui Hristos pentru cei aflati in erezie este opusa ca natura iubirii antihristice propovaduite cu mult zel de catre eurocrestini: iubirea hristica dezgoleste si arde inselarea in care a cazut omul, pe cand iubirea ecumenista acopera si incurajeaza omul sa ramana in caderea sa, rupt astfel de Trupul lui Hristos - Biserica. O mama iubitoare este mama care il indreapta pe copil daca acesta a gresit, aratandu-i unde a gresit si cum se poate corecta, nu mama care trece cu vederea greselile odraslei, astfel incurajand tacit anti-educatia. "Iubirea" ecumenistilor este ura fata de invatatura lui Hristos, fata de Biserica si fata de insusi Hristos-Dumnezeu. Nu este nici macar un sentiment. Este o platforma ideologica, succesul careia se bazeaza pe emotiile pacifiste ale oamenilor inselati. O platforma pe care se zideste doctrina babilonica a ecumenismului. Odata rostind cuvantul magic "iubire" - ai acces la inimile oamenilor mai naivi si neancorati in invatatura Bisericii - nota mea].

Prin excomunicarea celor ce s-au abatut de la adevar, Biserica a facut o ultima si mareata incercare sa-i intelepteasca, oferindu-le posibilitatea ca, in urma excomunicarii, sa se pocaiasca daca doresc. Iar catre adevaratii ei fii, aceasta a fost plina de grija, pazindu-i de eresurile cele pierzatoare. Aspra ar fi fost ea catre fiii sai daca nu i-ar fi ferit de plaga cea aducatoare de moarte a eresurilor si daca i-ar fi lasat in bratele satanei. Caci se stie ca eresul, ca nascocire a diavolului, conduce la iad. Procedand cu asprime catre eretici, Biserica a urmarit nu vreun oarecare capriciu omenesc, ci porunca limpede a lui Hristos, Care spune despre omul de neindreptat: Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si vames! (Mt. 18, 17).

Aceste principii de veacuri ale Bisericii, pastrate cu sfintenie pana de curand, sunt incalcate astazi de catre o multime de crestini ortodocsi, sub influenta ratacirilor moderne si mai cu seama a asa-numitei miscari ecumenice, infiintata de Consiliul Mondial al Bisericilor. Aceasta miscare este la temelia ei de origine protestanta. Cu ea colaboreaza strans si romano-catolicismul, chiar daca, din considerente tactice, acesta, pana astazi, in mod formal, nu intra in aceasta comunitate ecumenica. La ea participa toate sectele si eresurile din lumea de astazi, care se intituleaza in chip cu totul nedrept – biserici. Ecumenismul pretinde ca poate sa uneasca pe ortodocsi cu ereticii si chiar cu cei de alte religii. Sub influenta lor si sub influenta spiritului umanismului inselator al lumii de astazi, multi spun acum: „Ce rau este in faptul ca toti credinciosii de pe pamant sa se uneasca si sa inceteze sa se mai certe intre ei?”

Argumentul este la infatisare foarte laudabil, atata timp cat se fundamenteaza pe dorinta de pace. Se stie ca niciun om intelept nu doreste sa aiba razboi. Insa in spatele acestei minunate propuneri se ascund nu planuri luminoase, ci planuri intunecoase, diavolesti, de subestimare a adevarului dumnezeiesc, de aliniere a adevaratei Biserici a lui Hristos cu adunarile ereticilor, care pretind ca ele sunt adevarate „biserici”, si de subminare a vesnicilor temelii ale uneia sfinte, sobornicesti si apostolesti Biserici, intemeiate de Mantuitorul, care este doar Ortodoxia (vezi Mt.16, 18).

Mantuitorul a spus: Feriti-va de prorocii mncinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori! Dupa roadele lor ii veti cunoaste! (Mt.7, 15-16). Sa vedem care sunt roadele participantilor la ecumenism, porniti sa se uneasca cu ereticii! Militand, chipurile, pentru indepartarea vrajbei cu cei excomunicati, ei intra in conflict ideologic cu propria lor Biserica si cu semenii lor. Creand legaturi cu heterodocsii, ei rup legaturile cu fratii lor ortodocsi care nu doresc sa incalce pravilele apostolice prin rugaciuni facute laolalta cu ereticii si care nu indraznesc sa acalce in picioare cuvantul lui Dumnezeu, in care citim: Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: „Bun venit!”Caci cel ce-i zice: „Bun venit!” se face partas la faptele lui cele rele! (II In 1, 10).

Pana unde se poate ajunge pe aceasta cale a ecumenismului? Pana la infratirea cu ereticii si pana la ruperea legaturilor fratesti cu ortodocsii. Nu este oare acesta un plan diavolesc de sfasiere a unitatii ortodoxiei, pe motivul ca se lucreaza, chipurile, spre a se ajunge la idealul indicat de Hristos – ca toti sa fie una (vezi In 17, 21)? Insa Mantuitorul niciodata nu a dorit sa existe partasie intre adevar si minciuna. Intre ortodoxie si invatatura cea mincinoasa, intre lumina si intuneric, intre Hristos si Veliar (vezi II Cor.6, 15). Dimpotriva, El vine ca sa aduca dezbinare intre sufletele credincioase si diavol. Cuvintele lui dumnezeiesti sunt limpezi si indiscutabile: Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie! (Mt. 10, 34; vezi Lc.12, 51). El intr-adevar Se roaga pentru unitate, insa pentru unitatea in Adevar, si nu impotriva Adevarului. Daca sectantii, ereticii, invatatorii cei mincinosi doresc sa se lepede de ratacirile lor si sa se intoarca in sanul Credintei Ortodoxe, atunci aceasta va fi implinirea Testamentului lui Hristos – ca toti sa fie una (In 17, 21).

Iar atunci, bucuria in cer va fi nesfarsita. Insa atata timp cat exista despartire de Adevar, nu poate sa existe o turma si un pastor (vezi In 10, 6). Hristos nu include pe toti in turma Sa. El i-a indepartat de la aceasta unitate pe iudeii care nu credeau in El, spunandu-le: Dar voi… nu sunteti dintre oile Mele (In 10, 26). Si daca, dupa cuvintele lui Hristos, exista oi care nu sunt din staulul Sau si pe care El Insusi nu le primeste din pricina necredintei in El, de neconceput si inselatoare este propovaduirea unitatii celei mincinoase a ecumenismului. Intr-adevar, Mantuitorul spune limpede: Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sa le aduc, si vor auzi glasul Meu!… (In 10, 16)”.

+ va urma +

(din: Arhimandrit Serafim Alexiev, “Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul“, Editura Sophia, Bucuresti, 2008).

Sursa

Biserica Ortodoxă Română a reînviat săptămînile acestea calvarul bisericii adventiste Grant din București.

În anul 1986, statul comunist decidea să demoleze una dintre cele mai reprezentative biserici adventiste din România, Biserica Grant. Cei prezenți la acea dată în București, conectați la cruda realitate, povestesc că atunci se putea produce o revoluție. Oamenii se baricadaseră în biserică și refuzau să o părăsească, Vocea Americii și Europa Liberă ardeau difuzoarele radiourilor cu știrile incendiare din București, Ambasada SUA ținea Congresul American la curent cu fiecare mișcare de la fața locului. Zona era înconjurată de trupe ale Miliției și ale Securității. O singură mașină avea acces în zonă, o mașină neagra cu număr diplomatic care purta fanionul SUA. S-a întimplat în România...

La mai bine de 22 de ani, mulți dintre cei care aveau putere de decizie atunci au decis și astăzi: demolarea bisericii greco-catolice din Ungheni.

De ce se întîmplă toate acestea într-o țară membră a Uniunii Europene, o țară creștină de mai bine de 2000 de ani, o țară care se laudă în toate pliantele cu ”generozitatea, bunătatea și ospitalitatea poprului român” ?

De ce niciuna dintre bisericile recunoscute de Statul Român nu a protestat în mod public față de abuzul de putere și de neghiobie de care se fac vinovate autoritățile locale și centrale ?

Gîndiți voi !

Dacă vreţi o descriere din interior a fenomenului, citiţi aici.

Şi o opinie patapieviciană, din "Politice" :

„... ceea ce Părinţii numesc duhul ortodoxiei este diferit de experienţa catolică a lui Dumnezeu si, inutil să mai adaug, nu are nimic de-a face cu ortodoxismul, politizare eronată a psihologiei unor oameni care nu-şi pot atinge propria demnitate în actul credinţei decît tînjind la întărîtări colective sau proferînd neclarităţi viforoase. Pentru mine, legătura dintre ortodoxie şi ortodoxism este pur politică. Religios vorbind, ele nu se acoperă.”

Iar din exterior, începe să ne acopere din nou umbra "marelui vecin" pravoslavnic "de la Răsărit", de data asta pe filieră energetico-KGBist-panortodoxistă; PINul lui C. Guşă pare să fie un pion al fenomenului, ca şi publicarea de Părinţi ruşi antioccidentali, ca Teofan Zăvorâtul sau Ignatie Briancianinov.

Asta, oficial. Să vă zic acum şi partea neoficială a chestiei, cea întunecată - că doar tot sunt eu umbră...

Dacă ortodoxismul n-ar fi existat, atunci l-am fi inventat. Chiar noi, pentru că avem nevoie de adversari, pentru a ne justifica, la rândul nostru, existenţa. Ca şi în chestiunea stângiştilor sau katehonticilor: suntem acelaşi tip uman. Funcţionăm după principiul vaselor comunicante. Fraierii văd, la suprafaţă, opoziţiile ireductibile dintre noi, dar, cine sapă mai în adânc, dă peste acelaşi aluat.

Teoretic, ortodoxiştii sunt des mitocaines. Practic, sunt varianta noastră primară, "de grotă", tot aşa cum noi suntem varianta lor "caviar", de salon, dandy. Noi suntem prea bine crescuţi pentru a avea de-a face cu ei; asta ne apropie mai mult de "animalitatea politicoasă" a "omului recent", de corectitudinea politică. Căci, cum v-am spus mai-nainte, avem ceva subteran în comun şi cu ei...

Ceea ce ne uneşte pe toţi este fripturica, ceea ce ne desparte e folosirea tacâmurilor.

"UNUL e în toţi, tot astfel precum UNA e în toate,
De asupra tuturora se ridicã cine poate"...

Vă dau şi citatul :

Un „New Age“ ortodox?

Ati vorbit de mai multe ori despre existenta unei miscari de tip New Age ortodox. La ce anume va referiti si cum se explica radacinile acestui fenomen?

Chestiunea este foarte simpla. Dupa instalarea comunismului, românii au fost inclusi într-o proportie covârsitoare în învatamântul tehnic, mai cu seama dupa reforma educatiei din 1958. Atunci, balanta dintre specializarile din domeniul universitar s-a înclinat radical catre disciplinele tehnice si practice. Chestiunea s-a agravat atunci când, în 1977, liceul a fost distrus. Formula liceelor industriale a fost extinsa aproape integral, atingând aproape toate vârstele. Educatia umanista a fost practic eliminata. Caile de acces catre marea cultura erau tot mai strâmte si mai înguste. Or, oamenii educati în liceele industriale si politehnici au o înclinat ie specifica atunci când este vorba sa gaseasca un raspuns la o întrebare personala de natura spirituala, religioasa, poate chiar mistica. Pe fundalul educatiei lor tehnice, bazata masiv pe stiintele naturii, cautarea lor se îndreapta spre mediul – pe care eu l-am cunoscut direct – care în România anilor 1970–1980 a dat miscarea „science fiction“, de proportii uriase. În acest mediu circulau cele mai multe carti de ezoterism sau magie (inclusiv manuale practice). Aceasta grupare era dublata de cei – nu putini – pasionati de antropozofia lui R. Steiner sau traditionalismul lui J. Evola sau R. Guénon. Lipsa unei pregatiri teologice sau istorico- filologice facea însa ca acesti tineri sa nu poata opera cu notiunile sau conceptele gândirii esoterice. În plus, ei evoluau într-o apasatoare absenta de repere, când Biserica traia izolata, fara sa ofere îndrumare catehetica. Disperarea existentiala la care te condamna comunismul conducea la traiectorii cu totul uimitoare: isihasm (combinat sau nu cu yoga), meditatie transcendentala etc. Unii oameni au ajuns chiar la ratacirile New Age cele mai nefaste. În România anilor 1980 au existat persoane care aderasera complet la „scientologie“. Mi-e greu sa vorbesc despre aceste lucruri cu usurinta, fiindca am avut prieteni pe care i-am pierdut în acest fel.

Care sunt, deci, componentele acestui conglomerat? Întâi: o formatie precara sau chiar absenta în domeniul umanist. Apoi, o îndrumare aproape nula la nivel spiritual. Trei: lipsa unei prezente teologice sistematice în mediul public românesc. E greu de înteles, chiar astazi, de ce nu exista totusi o iradiere spirituala dinauntrul centrelor ecleziastice. La toate acestea se adauga atmosfera de confuzie de valori pe care izolationismul ceausist a construit-o. Nu trebuie sa uitam ca o parte din intelectualii cu buna educatie umanista care traiau în marile centre urbane, având acces la anumite cunostinte – chiar foarte serioase – din domeniul teologic, au aderat si ei la forme superficiale de religiozitate pe care le-as asemui, mutatis mutandis, cu ortodoxismul anilor 1930 (mai putin caracterul revolutionar, mesianic, apocaliptic). Am putut constata existenta unei hiperestetici dandy ortodoxiste care ramâne notabila pâna astazi. Daca îmi îngaduiti o confesiune personala, va voi spune ca în anii 1980 am dezvoltat o adânca oroare fata de manifestarea publica – mai cu seama în mediile de pictori, muzicieni, literati – a unei mode mimetice neo-ortodoxiste. Inflatia aceasta de forme estetice m-a tinut departe. N-am asociat niciodata proliferarea aceasta de semne religioase cu experienta credintei. Poate, din acest punct de vedere, sunt ceva mai nominalist sau chiar de inspiratie calvina: nu-mi place multiplicarea de entitati simbolice dincolo de ce e necesar. În momentul în care anumite practici, stiluri de viata sau mode vestimentare chiar devin ostentative, eu am tendinta naturala sa ma retrag, pentru ca sunt, în general, o natura moderata, austera sau poate frugala. Retinerea aceasta este deci personala, fiind, poate, educata chiar în familie. Nu-mi place exhibitionismul, desi cred – bineînteles – într-un anume militantism al omului credincios acolo unde el lucreaza. Nu am nimic împotriva unui misionarism etic, poate chiar spiritual, pe care fiecare dintre noi – cei care credem – îl putemexersa într-un mod umil acolo unde vietuim.

Or, manifestarile despre care vorbiti sunt mai degraba de tip manierist.

Întocmai. Eu cred ca o singura marturisire de credinta ajunge, fara sa fie nevoie s-o multiplici abuziv. Ceea ce ne ameninta astazi este nu atât o persecutie religioasa, ci o cultura a consumerismului universal, care distruge radacinile conditiei umane. Aceasta este o amenintare, dar nu toate reactiile la aceasta stihie sunt de formulat în interiorul religiei. Suntem totusi într-o lume moderna, de ale carei pârghii institutionale eu personal nu ma pot dispensa. Chestiunea deci nu poate fi discutata exclusiv într-un cadru religios sau teologic. Cred fierbinte faptul ca nu exista doar politicul, ci teologicopoliticul. Cu toate acestea, manierele în care are loc negocierea acestei notiuni în spatiul modernitatii sunt diverse. Eu am sesizat, de pilda, un anumit sectarism în tendinta dandy evocata mai sus. Dandysmul clasic este, desigur, placut, agreabil, chiar atasant. Totusi, dandysmul imitativ-tardiv este mai putin agreabil, mai ales atunci când se asociaza unora dintre cele mai dure pozitii teologico-politice care duc chiar pâna la fundamentalism. Exista chiar o omologie structurala între aceste fenomene: unii sunt gotici, altii baroci. Or, România nu este straina de aceste evolutii.

(Aici se termină citatul, iar umbra îşi reia discursul răutăcios.)

(Alt parantes: citind şi restul interviului, veţi vedea că românii, dacă sunt tribali social, atunci, naturlich, sunt şi idolatri religios.)

La cine să se fi referit ? Eu aş paria pe Sorin Dumitrescu, dar accept şi sugestiile, ba încerc chiar să şi extind categoria.

O mostră de asemenea "new age ortodox" poate fi găsită în jurnalul teribilist al Patapieviciului, "Zbor în bătaia săgeţii".

O alta este chiar atitudinea celor mai răsăriţi dintre ortodocşi, ai "cărturarilor" ca diaconul Ică jr. Aceştia, din complexe de înapoiere faţă de colegii lor occidentali, practică un elitism academic de speţa cea mai ... înaltă. În locul smereniei care ar trebui să fie marca credinciosului autentic, d-lor vin cu nişte talente şi jargoane, de ... îi invidiez până şi eu ! Dacă nu mă credeţi, încercaţi prefaţa lui Ică, "studiul introductiv", la "Eu sunt Adevărul" de Michel Henry. Pe lângă "stilul" diaconului nostru, şi filozoful francez pare lizibil şi inteligibil...

Ca să nu mai vorbim de gafa monumentală, remarcată de Părintele Rafail Noica, a "iadului" ... "smereniei". Pentru genul acesta de ortodoxist, într-adevăr, smerenia nu poate fi decât infernală. I-a stârnit admiraţia până şi lui Patabulă, zău aşa ! Atât de tare, încât a şi recidivat.

Alte mostre ... de Baconski şi de subsemnatul nici nu mai vorbesc. Suntem deja printre "clasici".

Başca cei doi Dani ai centurii negre ortodoxiste, Puric şi Ciachir. Sună ca un număr comic de circ, nu, "Puric & Ciachir" ? Că primul tot activează în domeniul scenic.

Danionul Vasile nici nu se pune la socoteală. El intră mai degrabă în cealaltă categorie, a ortodoxismului neandertalian. Ca şi "Noua Dreaptă" - citeşte "vechea Securitate".

A, să nu uit de un Falstaff formidabil al genului, "Părintele" Dorin Picioruş. Dacă vreţi un prototip de băiat de la ţară făcut savant pe puncte, mai ceva decât Bădiliţă, încercaţi ceva din producţiile personajului. O să vă tăvăliţi pe jos de râs, garantat 100% !

Dar cum am putut să uit de această altă "somitate" a speciei, Iulian Niştea, care se "nevoieşte" nevoie mare, la Paris ?! Ca dovadă că lista rămâne deschisă...

C. N.: Aţi fost preocupat vreun moment de scrierile şi gîndirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae?

H.-R. P.: Numai o clipă, cînd un prieten mi-a spus că este cel mai de seamă teolog ortodox de azi. Cred că se înşela. Dumitru Stăniloae a fost un preot erudit, capabil să repete bine predania, dar un teolog creator, după opinia mea, nu a fost.

Acum (ăsta sunt eu, umbra), trebuie şi eu să recunosc, alături de "amicul" Bădiliţă şi de Daniel Barbu, că cam are dreptate... O altă "fraudă pioasă", supraevaluarea "teologiei" lui Stăniloae.

Reproduc şi-un citat din conferinţa istoricului, pentru edificare :

Ceva mai devreme, cu vreo patru decenii, un calugar grec, Nicodim Aghioritul, personaj important nu numai pentru romani, ci si pentru revival-ul religios din prima jumatate a veacului al XIX-lea, scrie doua carti esentiale pentru spiritualitatea crestinismului ortodox in secolele al XIX-lea si al XX-lea: Carte folositoare de suflet si Razboiul nevazut. (Pentru a da un exemplu al imensei si durabilei popularitati de care s-a bucurat aceasta opera, pot sa va spun ca, inclusiv in cel de-al Doilea Razboi Mondial, Ministerul Propagandei publica cartulii de opt pagini cu prelucrari din textele nicodimiene, ce erau impartite gratuit soldatilor pentru a le purta la piept in timpul misiunilor.) Teologi savanti au aratat ca Nicodim Aghioritul, care stu­diase la Padova, a facut un lucru extrem de simplu. A adaptat in greceste, adaugand unele trimiteri la Parintii bizantini, lucrarile, din secolul al XVII-lea, ale iezuitului Segneri si ale theatinului Scupoli. Avem, deci, doua carti de pietate italiana baroca, transpuse in greceste de un calugar athonit care in­venteaza, pe aceasta cale, ortodoxia moderna.

Acesta este, de altfel, un procedeu folosit frecvent de teologii ortodocsi, nu numai de cei romani, dar si de cei rusi sau greci. Exemplul clasic care imi vine in minte, pentru ca e vorba de un personaj care ocupa un loc important in cultura romaneasca a secolului al XX-lea, este cel al lui Dumitru Staniloae. Acesta procedeaza intocmai ca si Nicodim Aghioritul. E un teolog format in Romania, la facultatile de teologie, care face la fata locului o teza de doctorat de cateva pagini (o biografie a Patriarhului Dosoftei al Ierusali­mului, fara nici un element de noutate in raport cu eruditia istorica precedenta). Plecat la studii, incepe sa citeasca autori germani si francezi, grupati in jurul centrului iezuit de la Lyon. Acestia pornisera deja, de 20-30 de ani, in cautarea parintilor greci pe care ii editau si comentau, potrivit celor mai riguroase norme filologice, dupa manuscrise aflate in bibliotecile occidentale. Dumitru Staniloae, nu la Bucuresti, nu in Carpati, nu in manastirile romanesti, are revelatia traditiei patristice bizantine. Aceasta ii este oferita, gata prelucrata, de savantii occidentali. Structura cartii sale de capatai, Teologia dogmatica ortodoxa, este preluata intocmai (o simpla consultare a cuprinsului ne dovedeste acest lucru) dupa Die Kirchliche Dogmatik a lui Karl Barth, cel mai important teolog reformat al secolului XX si, probabil, unul dintre cei mai mari teologi din toate timpurile. Preia cartea lui Barth, pe care o impaneaza cu literatura patristica greaca, ea insasi sistematizata de Henri de Lubac sau Hans Urs von Balthasar, teologi catolici care redescopereau pentru stiinta secolului XX traditia orientala. Pe acest temei prefabricat, Staniloae reinventeaza ortodoxia, cu aerul ca a stiut-o dintotdeauna si ca ceea ce scrie el nu a parasit niciodata cunoasterea acestei parti de lume.

"Dacă prin Biserică înţelegeţi instituţia cu clerul ei, cea care e desemnată instituţional prin iniţialele B.O.R. si participă în felul ei inimitabil si adesea grotesc la viaţa politică a ţării, trebuie să vă mărturisesc că eu am puţine legături cu Biserica. In acest sens, eu sunt în afara politicii seculare pe care o face în numele credinţei în Iisus Hristos înviatul B.O.R. Dacă însă prin Biserică înţelegeţi comunitatea credincioşilor în jurul oficierii tainelor şi al păstrării acelei tradiţii care înseamnă sentimentul că lucrurile pe care le atingi, aerul pe care îl respiri şi prezenţa pe care o simţi vin din timpurile în care Hristos se mai afla încă aici, atunci voi declara cu toată simplitatea că sunt în ea. Mă tem însă că nu la această Biserică spirituală se referă preoţii care se declară îngrijoraţi că intelectualii gîndesc, simt şi iau decizii în afara Bisericii. Biserica în afara căreia eu unul trăiesc fără nici o urmă de regret — mă refer la B.O.R. — este în fond o instituţie profană care, din raţiuni folclorice, e deservită de funcţionari îmbrăcaţi în nişte costume mai speciale. Problema relaţiei dintre intelectuali si instituţia numită B.O.R. nu poate fi înţeleasă decît în lumina relaţiei dintre B.O.R. şi Biserica spirituală. Eu discut despre credinţă şi Dumnezeu cu prietenii mei, care sunt toţi laici. Nu o fac aproape niciodată cu preoţi, pentru că aceştia, dincolo de jargonul de care uzează fără să-l priceapă (mă refer la pastişa nătîngă de limbaj liturgic pe care au deprins-o mecanic prin seminarii), nu vorbesc niciodată despre credinţă şi despre Dumnezeu. Spre pildă, preotul care a slujit cadavrul tatălui meu discuta cu precădere despre casetofoane şi haleală. Fireşte, discut despre Dumnezeu şi credinţa mea în El cu duhovnicul meu. Dar, printre preoţii pe care i-am cunoscut, duhovnicul meu este un caz, se pare, special: e preocupat de Dumnezeu, de salvarea sufletului meu şi mă priveşte cu iubire, cu inteligenţă, cu tact sufletesc si, vai, uzînd de o virtute atît de dispreţuită în mediile noastre clericale, care îmbină cu graţie umorul şi politeţea. Prin urmare, dacă instituţia la care mă refer ar avea o relaţie normală cu Dumnezeu (relaţie definită, în termenii lui Pascal, astfel: nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit), cred că relaţia oricărui om normal cu ea ar fi importantă si decisivă. Dar lucrurile fiind cum sunt, adică B.O.R. neavînd între preocupările ei prezenţa/absenţa lui Dumnezeu în/din lume, legătura cu Biserica este o chestiune mai degrabă nesemnificativă, tinînd de obişnuinţa si de comoditatea fiecăruia."

Îmi place să meditez. Când meditez parcă mă aventurez într-o călătorie fascinantă prin tunelurile viselor prin care mintea e inspirată şi se întoarce bogată la realitatea curentă. M-am aventurat pentru câteva minute şi în a cugeta pe marginea acestei relatări.

Toma nu credea că Isus a înviat şi mi se pare ciudat faptul că el nu credea spusele colegilor săi, a celorlalţi ucenici. Mă întreb cât credit le-a acordat înainte Toma colegilor din „Şcoala lui Isus” dacă, acum, la auzul unei veşti atât de importante nu le-a acordat crezare? Mai mult, Isus le vorbea înainte ucenicilor că va pătimi, va muri şi va învia! Abia când îl vede pe Isus şi are acces la urmele răstignirii de pe trupul Său, Toma oferă crezare învierii. De fapt nu mai poate fi vorba de crezare, fiindcă nu pot să fiu de acord cu afirmaţia comună „până nu văd nu cred”, deoarece atunci când vezi nu mai ai cum să crezi. Atunci doar percepi. Şi, în timp ce percepţia există, atunci când are în faţă o realitate vizibilă, credinţa este diferită, ea neavând o realitate perceptibilă, ci una imperceptibilă prezentului în care se manifestă.

Îmi dau seama că în fiecare din noi există câte un Toma, un Toma la vârsta copilăriei în cazul celor cu credinţa mare, un Toma la vârsta adolescenţei, la vârstă tânără sau vârstă adultă, pentru cei a căror credinţă e o nostalgie a vieţii creştine din ani timpurii. Toma creşte nu în ordine cronologică ci în una dictată de nepăsarea noastră. Pe „Toma” îl luăm mereu cu noi, chiar şi la biserică când simţim prezenţa lui Dumnezeu.

Când am în faţă imaginea de ansamblu a Bisericii, a acestei comunităţi ce uneori îmi apare asemeni unei adunături de indivizi impersonali, las liber gândul în care cred că nu numai pentru Toma cel de altădată trebuie să vină Isus Hristos după înviere pentru a reânvia credinţa. Şi pentru noi trebuie să revină sau chiar să vină Isus, poate chiar în carne şi oase pentru a ne transforma credinţa într-o realitate roditoare de fapte. Binecuvântată ar fi percepţia! Şi în cazul nostru ar trebui să Îl vedem şi să-L atingem pe Isus pentru a putea exclama şi proclama un „este!” arghezian.

Spre deosebire de creşterea şi dezvoltarea biologică, dezvoltarea personajului Toma din noi nu este un progres ci un regres. Chiar dacă este doar copil pentru unii şi un adolescent în viaţa spirituală a altora, prin neglijenţă, el va ajunge la maturitate. O credinţă epuizată sau o necredinţă ajunsă la maturitate e culmea muntelui de piatră. Nimic nu îl va putea dărâma. Nimic în afară de Dumnezeu nu va putea transforma piatra în carne, inima împietrită într-un de carne vibrândă.

Să-L rugăm pe Isus să ne viziteze încă o dată şi după această înviere pentru a-i simţi urmele cuielor. Să învie pentru încă o dată credinţa noastră. Poate vom deveni sau redeveni altfel.

- Exista purgatoriu, precum zic catolicii ?
- Purgatoriu nu este. catolicii zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare, unde merge sufletul cateva sute de ani si se curata acolo, apoi trece in Rai. Nu exista asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecatii, pe care o au si ei, dar nu arata trei locuri, ci numai doua - raiul si iadul. Mantuitorul, cand va sta pe scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii sa le judece, ii va desparti pe dansii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe pacatosi de-a stanga Sa ... Si vor merge pacatosii in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.
Deci nu putem zice ca sunt trei locuri, ci numai doua : munca vesnica sau viata vesnica.
Cei mai mari dusmani ai catolicilor sunt protestantii si calvinii. Ei s-au rupt de Biserica Catolica la anul 1517, prin Martin Luther, fiind urmat de Zwingli, Calvin si Hus.
Care sunt punctele principale care ne despart de catolici ?
Invataturile principale care ne despart dogmatic si canonic de catolici sunt :
1 - Intai este filioque. Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin Fiul. ( Ioan )
2 - Al doilea este suprematia papala. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant ! Mai mare decat toti patriarhii ! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru !
3 - Infaibilitatea papala. Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el, ceea ce este iarasi o dogma noua respinsa de Biserica Ortodoxa.
4 - Al patrulea este purgatoriul. Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.
5 - Azimile. Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.
6 - Catolicii mai au o dogma noua : imaculata conceptie. Ei zic ca Maica Domnului ar nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.
7 - Au substantialitatea. La sfintirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice : Luati, mancati ... si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.
8 - Celibatul preotilor; preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor Ecumenice, care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie.
9 - Ei au si indulgentele papale. Alta ratacire. Papei, daca ii dai parale multe, poti sa faci oricate pacate, te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.
10 - Si mai este un punct important : mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.
Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.
Iata acestea sunt punctele dogmatice si canopnice principale care despart Biserica Ortodoxa de cea Romano-catolica.
Iar cu protestantii nu avem nimic in comun. Ei au reformat total dogmele stabilite de Sfintii Parinti si au renuntat la cele sapte Sfinte Taine. Ei nu au ierarhie si taine si nu se pot mantui. Din cele sapte Taine mai au doar doua : Botezul si Euharistia, pe care o fac cu paine nedospita ca si catolicii. Din protestanti s-au nascut toate sectele neoprotestante care ataca tarile ortodoxe astazi.

Am evitat situatia de a petrece Pastele intr-o tara musulmana si am ramas in Elvetia. Pentru ca vroiam sa participam la slujba de Paste, am cautat pe internet informatii despre comunitatea de romani din zona si am aflat ca in apropiere, la Biserica catolica St. Michel din Lucerna, in capela, au loc periodic slujbe tinute de Preotul Dan Moldovan, la Parohia ortodoxa romana "Nasterea Maicii Domnului" Lucerna (in curand se vor muta).

Astfel am aflat mai multe despre Biserica ortodoxa romana de dincolo de granitele tarii.

Am fost cu 2 seri inainte in recunoastere si ca sa fim siguri ca o sa se tina am telefonat si mi s-a confirmat ora 21, ora de incepere a slujbei.

La ora 21 eram in fata capelei. Am inceput la 21:10, ca noi suntem romani, nu elvetieni :D si avem sfertul academic. Din doua motive a fost o experienta interesanta: este prima data cand asist la slujba de Paste de la inceput la final (a durat fix 2 ore si jumatate) si este prima data cand sunt departe de casa de Paste. La inceput eram aprox. 25, la finalul slujbei eram peste 50 de persoane.

Multi dintre cei prezenti erau trecuti de prima tinerete si erau de multa vreme stabiliti in zona si se parea ca se cunosc unii cu altii. Drept urmare parti importante din slujba au fost tinute si in romana si in germana. Printre altele exista binual intalniri ale romanilor din Elvetia centrala.

La finalul slujbei a fost organizata o masa pentru toti cei prezenti la slujba cu mancare sfintita in timpul slujbei adusa de cei prezenti.

Cu siguranta imi doresc ca la anul sa fiu acasa, cel putin de Paste.

In ziua de Paste am iesit la picnic pe marginea lacului, asa cum vedeti in poze sunt foarte multi care ies la aer/plimbare pe aici. Am petrecut aproape 3 ore sub razele calde ale soarelui de final de aprilie.

!!!

Un exemplu este Bibliografia studiilor maximiene alcătuită de Peter van Deun (Louvain), care acoperă perioada de până la 1997. Este disponibilă aici. Aducerea la zi este în lucru şi va fi probabil oferită tot pe site-ul institutului de studii bizantine, după publicarea ei probabilă în Sacris erudiri (şi extras).

Un alt exemplu este bibliografia studiilor dedicate Sf. Ioan Gură de Aur (Hrisostom), compilată pe acest site australian.

Un ultim exemplu pe care îl ofer aici este bibliografia studiilor despre Sf. Grigorie din Nazianz (Teologul), compilată la Louvain-la-Neuve (UCL); disponibilă aici.

Sper ca aceste indicaţii să nu fie motiv de descurajare, ci dimpotrivă.

Biserica Ortodoxă Română a reacţionat împotriva acuzaţiilor care au fost aduse într-un aşa-zis studiu referitor la manualele de religie. Reproducem în continuare din articolul publicat de ziarul Lumina, precizând că el a fost preluat şi de ziarul Ziua, sub titlul Patriarhia demontează minciunile Ligii Pro Europa:

"În urma realizării unui „studiu“ privind „Educaţia religioasă în şcolile publice“, semnat de Liviu Andreescu, Laura Ardelean, Remus Cernea, Smaranda Enache, Judit-Andreea Kacso, Emil Moise şi Elek Szokoly, şi publicat la Editura Pro Europa, în 2007, în mass-media s-a iscat o serie de controverse. Mai multe publicaţii centrale şi locale au preluat pasaje din Raportul Ligii Pro Europa, întocmit în urma „cercetării“ şi derulării proiectului „Promovarea interesului superior al copilului în educaţia religioasă. Monitorizarea educaţiei religioase în şcolile publice din România“, nici unul, sau prea puţine dintre acestea, neavând însă curiozitatea să verifice în manualele citate cum stau, în realitate, lucrurile.

În subcapitolul 2.5. (paginile 53-74), în care este „analizat“ conţinutul manualelor de religie după care învaţă elevii în şcolile din România, Remus Cernea şi Elek Szokoly (care au lucrat la elaborarea acestui subcapitol) pleacă la drum cu nişte concluzii deja stabilite, ceea ce le conferă uşurinţa demontării unor evidenţe, prin afirmaţii nejustificate, speculaţii, exagerări, interpretare evident tendenţiosă, trunchiată, scoţând din contextul lecţiilor exemplele invocate şi, pe alocuri, ironic comentate.

Deloc întâmplător, în capitolul menţionat din Raportul Ligii Pro Europa predomină exemplele din manualele de Religie ortodoxă. Lăsând la latitudinea dumneavoastră recepţionarea adevăratului mesaj, vă prezentăm în continuare câteva dintre exemplele care, în opinia domnilor Remus Cernea şi Elek Szokoly, promovează violenţa fizică asupra copiilor, promovează un Dumnezeu crud, intoleranţa şi discriminarea. [...]

▲ Scoaterea evidentă din context

La pagina 56, studiul Ligii Pro Europa precizează:
„Manualul de Religie. Cultul ortodox. Clasa I, Editura «Sf. Mina» Iaşi, autori Camelia Muha, Maria Orzetic, Elena Mocanu, aprobat de MEC cu Ordinul nr. 4177/02.07.2004, la paginile 50-51, sub titlul Faptele rele - încălcarea voii lui Dumnezeu, prezintă pentru copii imagini cu fapte considerate de autoare ca «fapte rele»: «să nu-ţi faci cruce trecând prin faţa unei biserici, să te urci în copaci, să dormi duminica până la ora zece dimineaţa, să te joci cu mingea în clasă sau pe stradă» - faptă a cărei urmare este pedeapsa divină - «te calcă maşina» (!)“.

Privind imaginile de mai sus, observăm că acestea nu fac mai mult decât să ilustreze situaţii din viaţa cotidiană a elevilor (şcoală, timp liber) specifice vârstei lor, imagini care vin să completeze şi să aprofundeze informaţiile din conţinutul lecţiei, accesibilizat astfel de autor, vârstei copiilor de clasa I.

Prin imaginile prezentate în carte la pagina 50, sunt ilustrate fapte care reprezintă încălcarea unor reguli de comportament. Cu toate că nu ar trebui să se întâmple, ştim că ele au loc. De exemplu, sunt copii care se joacă cu mingea în sălile de clasă, în pauze şi nu pe terenul de sport, cum ar fi de dorit; sunt copii agresivi care dovedesc răutate, copii care îşi însuşesc bunurile colegilor fără să le ceară voie (furtul). Toate acestea pot avea urmări negative în viaţa elevilor.

De asemenea, un copil care în timpul liber se urcă într-un copac şi rupe crengile, distrugându-l, săvârşeşte o faptă rea, pentru că încalcă una din regulile de protecţie a mediului, însuşită la orele de cunoaştere a mediului, cât şi în cadrul activităţilor de mediu, şcolare şi extraşcolare.

Menţionăm că interdisciplinaritatea este o medodă impusă şi verificată de didactica modernă.

Tot fapte neplăcute lui Dumnezeu (nu păcate care se pedepsesc, după cum se sugerează!) sunt şi acele fapte prin care se încalcă reguli de comportament creştin, cum ar fi de exemplu absenţa de la Sfânta Liturghie oficiată duminica în biserică sau trecerea pasivă prin faţa bisericii, fără a face semnul sfintei cruci. „Indiferenţa aceasta când cineva trece pe lângă biserică este cauzată de lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi faţă de tradiţia comunităţii de care aparţine. Este exact ca şi cum un copil s-ar întâlni cu o persoană cunoscută şi nu ar saluta-o. Se înţelege, aşadar, că aici este vorba de cei 7 ani de acasă, nu că această indiferenţă ar fi pedepsită în vreun fel anume. Astfel, faptele prin care sunt încălcate reguli de comportament sunt considerate fapte rele, întrucât dovedesc neascultarea faţă de părinţi, bunici, învăţători şi faţă de Dumnezeu.

Tocmai de aceea, elevii trebuie să-şi formeze capacitatea de a discerne între faptele bune şi faptele rele, respectiv urmările acestora. Încălcarea unei reguli de circulaţie are urmări negative asupra pietonilor. În cazul de faţă nu se pomeneşte şi nici nu se sugerează în vreun fel pedeapsa divină pentru cei care încalcă regulile de circulaţie“, după cum a explicat Cornel Muha, directorul Editurii „Sfântul Mina“ din Iaşi.

Un Dumnezeu pedagog

„Mesajul moral al conţinutului transmis este că nu poţi dovedi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni prin fapte rele. Dar nici prin conţinutul lecţiei, nici prin imagini nu se scoate în evidenţă noţiunea de păcat şi nici de pedeapsă divină, aşa cum au interpretat autorii acestui material. Nu cultivăm cruzimea, ci responsabilitatea şi înţelegerea. Copilul trebuie să se păzească de rău.

Asocierea între pedeapsă şi faptă rea nu o facem noi, ci Însuşi Dumnezeu, după cum aflăm din Vechiul şi Noul Testament, aceasta fiind o asociere care nu înfăţişează un Dumnezeu răzbunător, ci un Dumnezeu care te avertizează de consecinţele actelor tale, încercând să te conştientizeze, să te responsabilizeze, să te ferească de rău. Nu este înfăţişat un Dumnezeu crud, ci un Dumnezeu pedagog care ne învaţă cum să ne trăim viaţa în armonie cu El, cu semenii noştri, cu întreg universul material şi spiritual. Fiecare temă are o parte de conţinut, informativă şi o parte de aplicaţii care urmăreşte un aspect formativ, în desfăşurarea orei de Religie.

Adaptat la condiţiile în care copilul îşi desfăşoară activitatea, noi încercăm să-l familiarizăm pe copil cu acest concept, că el trăieşte într-o comunitate care are nişte reguli“, mai spune directorul editurii.

„În acest caz (jocul cu mingea în stradă), fapta rea este neascultarea de părinţi (pe care noi o prezentăm ca faptă rea la pagina 50), iar consecinţa neascultării poate fi un accident. S-a scos imaginea din context. Aici nu se vorbeşte de nici o pedeapsă divină. Joaca cu mingea în stradă e un fapt din viaţa copilului mic pe care părintele îl educă. Copilul se joacă cu mingea în stradă, iar părintele îi spune «Nu te duce că poţi să ai un accident, că poate să dea maşina peste tine», nu că te pedepseşte Dumnezeu.

Mai mult decât atât, la ore, copiii mi-au spus: «doamna, dar copilul acesta nici nu e accidentat, căci are capul ridicat şi zâmbeşte». Da, copii, căci noi nu am aşezat copilul sub roţile maşinii, tocmai pentru a ne feri de ceea ce ne încriminează ei pe noi şi am arătat posibila consecinţă a faptului că el se joacă cu maşina. Deci, noi am făcut o poză a cărei regie au văzut-o şi copiii. Şi ei vorbesc că suntem obsedate de pedeapsă“, ne-a declarat Maria Orzetic, unul dintre autorii manualului, un pedagog cu experienţă de 33 de ani, metodist, formator de cadre didactice.

În concluzie, este evident faptul că autorii studiului au interpretat trunchiat şi nejustificat conţinutul acestei lecţii, scoţând imaginile din context (imaginile din lecţie sunt altele decât cele de la secţiunea „Aplicaţii“), concluzia că te calcă maşina dacă nu-ţi faci cruce când treci pe lângă Biserică, fiind trasă pe baza unui algoritm de genul: „... a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat“ (Matei 27, 5), „... mergi şi fă şi tu asemenea“ (Luca 10, 37). Se observă, aşadar urmările scoaterii din context a unor informaţii distincte."

***

Psa. Gianina

Într-un studiu publicat în anul 2006 în revista "Archaeus", am arătat că, în lumina unor noi izvoare, este imperativ ca fişa ediţiei olandeze a Mărturisirii Ortodoxe compuse de mitropolitul Petru Movilă să fie modificată în ceea ce priveşte anul, 1666, şi adăugită cu numele tipografului, Joan Blaeu din Amsterdam. Studiul contribuie la cunoaşterea în detaliu a istoricului acestei prime ediţii şi, prin aceasta, contribuie la cunoaşterea istoriei tipăririi acestei importante lucrări.

"Old News Concerning Peter Mogila's 'Orthodox Confession': the First Edition Revisited," Archæus: Studies in the History of Religions 10, no. 1-2 (2006) 273-286.

DOWNLOAD

Note:

1. O primă versiune a studiului a apărut sub titlul "«Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii Răsăritului». Precizări privind istoricul Ediţiei Princeps şi coordonatele acesteia: Amsterdam, Joan Blaeu, 1666", în volumul colectiv Sinodul de la Iaşi şi Sfântul Petru Movilă, 1642-2002, Trinitas, Iaşi, p. 79-92. Versiunea publicată în limba engleză în "Archaeus" este revizuită şi este, de aceea, preferabilă. Două mici greşeli de tehnoredactare care s-au strecurat în revistă sunt îndreptate în fişierul PDF prin comentarii-erratum.

2. Studiul este citat în [Cited in articles]: Ştefania-Cecilia Ştefan, "Biblio-itinerar italian. Tipărituri movilene în colecţia Institutului Pontifical de Studii Orientale (Roma)", Librăria. Anuar de Studii şi cercetări de bibliologie. În curs de apariţie.

English abstract:

In this study the author makes an attempt to uncover the intriguing history of the first edition of The Orthodox Confession by Metropolitan Peter Mogila of Kiev. Putting an emphasis on the most important developments of modern historiography with regards to this particular theme, the study clearly shows that, unfortunately, since the late 19th century, the same opinions on the data and background of this edition are stated, even though since as long as forty years ago the Dutch historiography (based on the Royal Dutch archives) brought a major contribution (yet rather unknown abroad) for the knowledge of the true coordinates and history of this particular edition. The Hellenist Émile Legrand, an authority in the field of post-Byzantine literature affirmed that Peter Mogila's work was first published in 1667 in Amsterdam. This affirmation was taken over by the overwhelming majority of the researchers dealing with this issue. It is shown that the work was published, following the insistence of Panaiotis Nicusios, great interpreter of the Ottoman Porte, by the printer Joan Blaeu from Amsterdam. Joris Crook, the new resident for Constantinople, was assigned with the mission to carry several copies of the Confession to Constantinople. After a uniquely dramatic journey - in which Crook himself lost his life in an earthquake in Ragusa, on the shores of the Adriatic Sea, his books were taken over by the Consul Van Dam. From Venice, where they were stored, the same copies of the Confession finally reached Constantinople, in 1667, with the new resident, Justinus Colier. Being aware now of the entire sequence of the events, we must agree that the year of the printing of the Orthodox Confession of Faith was not 1667, but 1666. The study contains also a description of the printing (extremely rare).

Keywords: Peter Mogila (Mohyla) of Kiev, Orthodox Confession, confessio, bibliography, bibliology.

Autor: diac. Ioan I. Ica jr

Titlu: Canonul Ortodoxiei. I. Canonul apostolic al primelor secole

Anul aparitiei: 2008

Pagini: 1042

Format: 16,5×23,5 cm

link editură

Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii prevazute sa apara in cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe. Lectura lor va oferi cititorului posibilitatea de a avea un raspuns avizat si riguros exact la intrebarea: ce sunt ortodoxia crestina si crestinismul ortodox in forma lor canonica?

Volumul de fata, care inaugureaza aceasta serie, este dedicat Canonului apostolic al primelor secole si include un corpus de texte si documente scripturistice, martirice, liturgice si disciplinare care reveleaza existenta inainte de anul 325 a unui crestinism al originilor, integral, viu si riguros, care isi exprima rigoarea in termenii notiunii fundamentale de canon. Inainte de a promulga dogme, definitii sau tomosuri (cum se va face in epoca imperiala bizantina), Biserica apostolica a primelor secole si-a formulat normativul identitatii sale intr-o serie de canoane: canonul scripturistic, canonul adevarului credintei, canonul etic si disciplinar al vietii si mai ales canonul liturgic.