O tema interesanta: Arlechinul. Personaj straniu, a stiut cum sa se metamorfozeze din general al armatelor infernului intr-un personaj grotesc de care, uneori, rad pana si copii. O sa revin cu informatii.

==========================================================

http://bibliografiescolara.wordpress.com

Mediterraneus è parola latina che significa "in mezzo alle terre", intendendo così già fin dal nome che il mare non è dove finisce una terra ma dove ne comincia un'altra, un "medium" tra diversi piuttosto che un confine o una barriera. Poco importa che i Romani lo chiamassero Mare Nostrum - del resto era ovvio, si trattava di un lago interno al loro sterminato Impero. L'Impero è crollato, altri imperi, invasioni, guerre e varie vicende storiche sono seguite, ma il Mediterraneo è ancora lì, in tutta la sua bellezza geografica e naturale, arricchitosi nel frattempo di ulteriori stratificazioni e tesori - ma complicatosi anche per gli attacchi congiunti a quella straordinaria bellezza e alla sua biodiversità e per essere diventato un'immensa tomba di migranti e disperati (sono svariate migliaia i morti e i dispersi solo negli ultimi anni).

Oggi si fa un gran parlare di dieta mediterranea, di clima mediterraneo, di popoli e di temperamento mediterranei - ma più che all'equivalenza qualificativa, e inevitabilmente semplificatrice, sarebbe meglio riferirsi alla pluralità originaria del nome e alla sua irriducibilità ad un unicum.

Mediterraneo è (o dovrebbe essere) innanzitutto uno spazio culturale e antropologico dove i diversi convergono e si incontrano, si parlano, dialogano, mettono in comune le loro ricchezze.

Tesori immensi, se solo si pensa ai linguaggi e alle letterature, all'arte, alla filosofia, alla cucina, agli usi e ai costumi, alla produzione e al commercio, alla navigazione e ai viaggi - per non parlare degli ambienti naturali, costieri e sottomarini, dei paesaggi, delle isole, della flora e della fauna.

Conoscere, riscoprire e amare il Mare nostrum - "nostro" da intendersi, però, di tutti i popoli e culture che vi si affacciano - significa difenderne la straordinaria ricchezza e farlo diventare un simbolo imperituro di pace e di dialogo tra quei popoli e quelle culture, tra gli umani in genere e le specie viventi tutte.

Questa bibliografia vuole offrire un piccolo spaccato di un mondo ricco e variegato, innanzitutto a partire dalle lingue e letterature dei vari paesi (autori, poeti, romanzieri, artisti), con qualche incursione nel campo storico, sociale, antropologico, naturalistico, fotografico, musicale... La scelta dei romanzi può apparire bizzarra (si va dai classici ai thriller al noir mediterraneo), ma è stata fatta all'insegna delle contaminazioni tra i generi, i registri (alto/basso, colto/popolare), le lingue e le aree geografiche (con qualche significativo caso di inversione tra lingua e provenienza geografica).

Naturalmente non si tratta di una guida esaustiva e sistematica, ma solo di una scelta esemplificativa, con un occhio particolare a scrittori e letture adatti anche alla rilassatezza del periodo estivo.

Buone letture e buone vacanze a tutte e a tutti - in qualsiasi mare o luogo vi troviate...

(md)

ROMANZI

Albania

Kadaré I., Il generale dell'armata morta, Corbaccio

Kadaré I., Il ponte a tre archi, Longanesi

Vorpsi O., Il paese dove non si muore mai, Einaudi

Algeria

Khadra Y., La parte del morto, Mondadori

Egitto

Abdallah Y., Il collare e il bracciale, Mesogea

Mahfuz N., La ricerca, Tullio Pironti

Mahfuz N, Miramar, Feltrinelli

al-Tahawi M., Blu melanzana, Frassinelli

Francia

Camus A., La peste, Bompiani

Camus A., Lostraniero, Bompiani

Dumas A., Il conte di Montecristo, Mursia

Gaudé L., Eldorado, Neri Pozza

Goetz A., L'odalisca perduta, L'ippocampo

Guène F., Kif Kif domani, Mondadori

Izzo J.C., Chourmo, e/o

Izzo J.C., Marinai perduti, e/o

Izzo J.C., Solea, e/o

Izzo J.C., Casino totale, e/o

Ligny J.M., Guerra santa, Fanucci

Simenon G., Colpo di luna, Adelphi

Grecia

Doody M., Aristotele e l'anello di bronzo, Sellerio

Markaris P., Ultime della notte, Bompiani

Israele/Palestina

Castel-Bloom O., Parti umane, e/o

Grossman D., Il miele del leone. Il mito di Sansone, Rizzoli

Gur B., Omicidio nel kibbutz, Piemme

Kashua S., Arabi danzanti, Guanda

Keret E., Pizzeria Kamikaze, e/o

Keret E. - El-Youssef S., Gaza blues, e/o

Oz A., Non dire notte, Feltrinelli

Shalev Z., Dopo l'abbandono, Frassinelli

Yehoshua A., Il responsabile delle risorse umane, Einaudi

Yizhar S., La rabbia del vento, Einaudi

Italia

Abate, Tra due mari, Mondadori

Agus M., Mal di pietre, nottetempo

Baricco, Omero, Iliade, Feltrinelli

Buticchi M., La nave d'oro, Longanesi

Carlotto M., Cristiani di Allah. Un noir mediterraneo, e/o

Culicchia G., Un'estate al mare, Garzanti

De Cataldo G., Fuoco!, Edizioni Ambiente

De Propris F., Nero Istanbul, Fazi

Elkann A., Una lunga estate, Bompiani

Fois, Dura madre, Einaudi

Gebbia V., Palermo, Borgo Vecchio, e/o

Golinelli, Le rondini di Tunisi, Tropea

Lavagnino A., Le bibliotecarie diu Alessandria, Sellerio

Malerba L., Itaca per sempre, Mondadori

Morino A., Rosso taranta, Sellerio

Russo C.M., L'amante del doge, Piemme

Salgari, Le pantere di Algeri, Mondadori

Sciascia L., Il mare colore del vino, Adelphi

Troisi, Non ci resta che ridere, Mondadori

Libano

Barakat H., L'uomo che arava le acque, Ponte alle Grazie

Maalouf A., Origini, Bompiani

Marocco

Nedjma, La mandorla, Einaudi

Rachid O., Il bambino incantato, Playground

Portogallo

Saramago J., Il racconto dell'isola sconosciuta, Einaudi

Spagna

Asensi M., Iacobus, Sonzogno

Gomez-Arcos, Ana no, L'ippocampo

Martin E., La chiave Gaudì, Sperling & Kupfer

Molist J., L'anello del tempio, Sperling & Kupfer

Vazquez Montalbàn M., Sabotaggio olimpico, Feltrinelli

Vazquez Montalbàn M., La rosa di Alessandria, Feltrinelli

Turchia

Pamuk O., Il castello bianco, Einaudi

Pamuk O., Il libro nero, Einaudi

Altri

L'altro Mediterraneo. Antologia di scrittori arabi del Novecento, Mondadori

Darwiche J., Racconti del Mediterraneo, e/o

Heinichen V., Le lunghe ombre della morte, e/o

Heinichen V., A ciascuno la sua morte, e/o

Highsmith P., Il talento di Mr.Ripley, Bompiani

Parola di donna, corpo di donna. Antologia di scrittrici arabe contemporanee, Mondadori

Rose del Maghreb. Racconti di scrittrici maghrebine, e/o

Skarmeta A., Il postino di Neruda, Garzanti

Walpole, Il castello di Otranto, Mondadori

Wilson R., L'uomo di Siviglia, Longanesi

***

SAGGI

Alla scoperta dell'arte islamica nel Mediterraneo, De Luca Editori d'arte

Chambers I., Le molte voci del Mediterraneo, Raffaello Cortina

Collura M, In Sicilia, Longanesi

Del Grande G., Mamadou va a morire. La strage dei clandestini nel Mediterraneo, Infinito

De Luca E., Pianoterra, nottetempo

Fletcher N., Fiori selvatici del Mediterraneo, Fabbri

Giardina R., L'Europa e le vie del Mediterraneo, Bompiani

Guarracino S., Mediterraneo : immagini, storie e teorie da Omero a Braudel, Mondadori

Izzo J.C., Aglio, menta e basilico. Marsiglia, il noir e il Mediterraneo, e/o

Jahoda M., Le mie balene, Mursia

Lenci M., Corsari. Guerra, schiavi, rinnegati nel Mediterraneo, Carocci

Lorusso G., La cucina del Mediterraneo, Giunti

Mojetta A., Mar Mediterraneo, White Star

Mojetta A., Guida alla flora e alla fauna, White Star

Musiche dal mondo. Mediterraneo

Musiche dal mondo. Algeria

Pamuk O., Istanbul, Einaudi

Roveda A., Il cammello che sapeva leggere. Favole e racconti popolari del Mediterraneo, Terredimezzo

Rumiz P., E' Oriente, Feltrinelli

Scarabelli M., C'è di mezzo il mare. Viaggio in bicicletta intorno al Mediterraneo, ediciclo editore

Wharton E., Una crociera nel Mediterraneo, Archinto

]]> http://lindenaubibliografie.wordpress.com/?p=18 Fri, 27 Jun 2008 21:32:24 +0000 lindenaubibliografie http://lindenaubibliografie.wordpress.com/?p=18 Ich habe mich entschlossen, eine erste (fehlerhafte und unvollständige) Version der geplanten Bibliografie hier als PDF zugänglich zu machen. Wie gesagt, nur zu Informationszwecken!

lindenaubibliografie-0

1. Biblia;
2. Petre Anghel, Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis;
3. Constantin Rădulescu Motru, Psihologia poporului român;
4. Gary Chapman, Cele cinci limbaje ale iubirii, Ed. Curtea veche;
5. Cristian Bădiliţă, Cu degetul pe rană, Ed. Curtea veche;
6. Garry Smalley, ADN-ul relaţiilor;
7. Larry Crabb, Înţelegând oamenii;
8. Larry Crabb, Bărbaţi şi femei. Diferenţele pot fi o sursă de bucurie, Ed. Kerigma;
9. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos;
10. Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Ed. Humanitas;
11. Gabriel Liiceanu, Despre seducţie, Ed. Humanitas;
12. Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, Ed. Humanitas;
13. Gabriel Liiceanu, Despre ură, Ed. Humanitas;
14. Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Ed. Humanitas;
15. Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Ed. Humanitas;
16. C. S. Lewis, Cele patru iubiri;
17. Robert Turcescu, Dans de Bragadiru, Ed. Polirom;
18. Cristian Tudor Popescu, Luxul morţii, Ed. Polirom;
19. Gary Thomas, Căsătorie sfântă, Ed. Kerigma;
20. Vladimir Pustan, Dulcele sărut al singurătăţii, Ed. Fabrica de vise;
21. Vladimir Pustan, Trădată iubirea trecea, Ed. Fabrica de vise;
22. Vladimir Pustan, Scrisorile lui Belorofon, Ed. Fabrica de vise;
23. Cedric Mims, Enciclopedia morţii;
24. Mihail sadoveanu, Baltagul;
25. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război;
26. Jean Luc Marion, Fenomenul erosului, Ed. Deisis;
27. John Gray, Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus;
28. Radu Paraschivescu, Cu inima smulsă din piept, Ed. Humanitas, 2008;
29. Jonatan Hill, Istoria gândirii creştine;
30. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creştină;
31. Dr. Ed. Wheat, Viaţa intimă în căsnicia creştină, Ed. Cartea creştină;
32. Ştiinţa şi credinţa creştină, Ed. Cartea creştină;
33. John Waine, Demisia lui Darwin;
34. Allan Pease, Limbajul trupului;
35. Nicolae Berdiaev, Sensul creaţiei;
36. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit;
37. John Bunyan, Călătoria creştinului;
38. Leland Ryken, Sfinţi în lume – puritanii în adevărata lor lumină;
39. Petre Ţuţea, 322 vorbe memorabile;
40. Septimiu Chlcea, Cum să redactăm;
41. Ion Luca Caragiale, Conu Leonida faţă cu reacţiunea;
42. A. E. Baconscki, Fluxul memoriei;
43. Vasile Voiculescu, Sonete;
44. William Shakespeare, Romeo şi Julieta;
45. Andrei Pleşu, Despre bucurie în est şi vest, Ed. Humanitas;
46. John Montgomery, Drepturile omului şi demnitatea umană, Ed. Cartea creştină;
47. Ortega Y Gasset, Studii despre iubire;
48. Cornel Filip, Păgânizarea creştinismului apostolic, Ed. Kerigma;
49. Codul bunelor maniere;
50. Harriet Lummis Smith, Secretul mulţumirii, Ed. Kerigma, 3 volume;
51. Joshua Harris, Adio amoruri;
52. Ben Carson, Mâini înzestrate;
53. Ben Carson, Gândeşte cutezător;
54. Francis Schaeffer, Trilogia, Ed. Cartea creştină;
55. Eric şi Leslye Ludy, Când povestea de dragoste ţi-o scrie Dumnezeu;
56. John F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul;
57. Elisabeth Elliot, Cărarea singurătăţii;
58. Elisabeth Ellioth, Pasiune şi puritate;
59. David DeWitt, Cartea bărbatului matur;
60. James Dobson, Căsătoria: împlinire sau frustrare;
61. Norman Wright, Comunicarea cheia căsniciei tale;
62. Luis palau, Cu cine să mă căsătoresc;
63. Nancy L. Van Pelt, Curtenie completă;
64. Nancy L. Van Pelt, Secretele comunicării;
65. Norman Wright, Deci, te căsătoreşti;
66. Gene Edwatrds, Divina iubire;
67. Ligia Mănăstireanu, Eu cu cine mă căsătoresc?;
68. Daniel Brânzei, Ghidul familiei creştine;
69. Josh McDowell, Secretul artei de a iubi;
70. Stephen Arteburn, Fred Stoeker, Lupta fiecărui bărbat;
71. Stephen Arteburn, Fred Stoeker, Lupta fiecărui tânăr;
72. Hill,HilJosh McDowell, Mai mult decât un simplu tâmplar;
73. Josh McDowell, Manual de consiliere a tinerilor;
74. Watchman Nee, Nu iubiţi lumea;
75. Mary Bater, O descoperire uluitoare;
76. C. S. Lewis, Creştinismul redus la esenţe;
77. Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloaie, Ed. Cartea creştină;
78. Millard Erickson, Teologie creştină, Ed. Cartea creştină;
79. James W. Sire, Universul de lângă noi, Ed. Cartea creştină;
80. Thomas Kempis, Imitatio Christi;
81. Elisabeta si Iosuif Ţon, Viaţa de familie, Ed. Cartea creştină;
82. John Dobson, Viaţa pe marginea prăpastiei;
83. Yoneko Tahara, Yoneko;
84. Betty şi D. W. Holbrook, Înainte de a spune „Da”;

Datorita faptului ca in fiecare zi sunt de-a dreptul socata de lipsa din ce in ce mai mare a respectivelor articole din dotarea personala a fiecaruia dintre cei cu care intru in contact (la serviciu, pe strada, in unitati de deservire a publicului, pe scara blocului, pe bloguri etc.), am decis sa imi exprim parerea in privinta acestui subiect care pe mine ma doare rau de tot.  Il rog pe dl. Plesu sa nu se supere daca mi-am permis sa “fur” idei din articolul aparut sub semnatura dumnealui in Dilema Veche, mi s-au parut tare apropiate de ceea ce as dori sa scot in evidenta, dumnealui fiind mult mai “plastic” decat mine, din anumite puncte de vedere!

Nu toate valorile pe care ne intemeiem viata sunt argumentabile. Poate ca neargumentabile sunt tocmai valorile cardinale, cele care nu ne parvin prin educatie, ci prin cutuma (cutuma = norma de drept consfintita printr-o practica indelungata; obicei; obiceiul pamantului), cele a caror incalcare se amendeaza, de regula, prin expresii vagi, de genul: "nu se cade", "nu sade bine", "nu se cuvine", "nu e frumos". Se poate dovedi de ce e bine sa respecti legile; dar nu se poate dovedi de ce e bine sa fii generos sau cordial sau respectuos. Se poate demonstra de ce furtul si omuciderea sunt inadmisibile dar e  imposibil de demonstrat de ce trebuie sa-ti iubesti aproapele, acest lucru tinand de sentimente ori bun-gust.

Pe de o parte - "cei sapte ani de-acasa", pe de cealalta - mai multe milenii de experienta comunitara, adica de umanitate.
Mai toata lumea admite ca educatia e ceva bun (chiar daca principiile si metodele ei variaza), dar nu e subinteles ca buna-cuviinta e valabila si necesara.
Buna-cuviinta e utila si in detaliul zilnic, si in marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, in orice imprejurare, o nota de politete si intelepciune, de natura sa faca viata suportabila. Daca te afli intr-un teritoriu in care toata lumea e vegetariana, buna-cuviinta iti spune ca e preferabil sa nu-ti bati joc de salate si sa nu faci bancuri despre pascut. Nu ca nu se poate, nu ca e interzis, dar nu se cade, nu e frumos. Nu se cade sa-ti pocnesti parintii sau nevasta; nu se cade sa arunci de colo-colo geanta profesoarei tale, in timp ce ea incearca, plangand, s-o recupereze; nu se cade sa asculti muzica data la maximum in hotel, la doua noaptea. Pentru fiecare dintre noi exista zone, mai largi sau mai inguste, de inadmisibil. Cutaruia nu-i place sa-i iei peste picior automobilul, cutare detesta sa-i vorbesti de rau pe tarani, cutare lucreaza constant cu inviolabile tabu-uri de corectitudine... Cu alte cuvinte, toti stim ce inseamna sa ti se conteste un idol. Dar suntem gata oricind sa contestam, necuviincios, idolii altora. Suntem dogmatici cand e vorba de valorile "noastre" dar invocam "libertatea de expresie" cand e vorba de valorile altora.
Exista deja o traditie (intensificata in ultimele decenii) a contestarii, persiflarii, culpabilizarii obiceiurilor si textelor religioase. Sau a "demitizarii" lor cu procedee la moda. De la "Biblia hazlie" pana la Dan Brown, s-a incercat, practic, totul. Ca urmare, lumea se imparte spontan in doua tabere: aparatori ai creativitatii fara frontiere si aparatori ai traditiei. In fiecare dintre cele doua tabere exista, spirite abuzive. Intr-una, apar frecvent frazeologi ai unei "libertati" fara criterii, ateisti militanti, anarhisti, postmodernisti, profesionisti de tip leninist ai "societatii civile", mistici ai stiintei luminate sau gazetari de scandal. In cealalta, se pot identifica ideologi palizi ai pietismului, bigoti surescitati, slujitori obtuzi ai literei si ai ortopraxiei decerebrate etc. Si de o parte, si de alta, exista oarecari justificari. E mai mult sau mai putin normal ca firile "artiste" si "bransate" sa voteze pentru, iar cele evlavioase, drept-credinciosii, sa se simta lezati.
A lua sacrul ca materie prima pentru mici virtuozitati de coloratura e un procedeu ieftin. Inargumentabilul e o prada usoara. Daca nu e protejat de buna-cuviinta, el poate fi trecut cu usurinta in registrul derizoriului.  Nu se cade sa nu acorzi unei institutii stravechi si prestigioase (fondatoare a civilizatiei europene si a primei ei unitati) macar acelasi respect pe care il acorzi analizei statistice, bibliografiei de specialitate si propriilor tale talente. E ridicol sa-ti aperi feroce propriile optiuni si sa nu dai doi bani pe optiunile (cel putin la fel de onorabile) ale altora. Si e de prost-gust sa declari ca  Scripturile sunt o farsa.
Nu sade bine sa gindesti discriminatoriu si nedemocratic, luand in deradere credinta unei majoritati. Nu se cuvine sa faci turnee in lumea araba cu parodii la Coran, sa faci bascalie de Vishnu sau de Buddha in India, sa batjocoresti pe Moise in mediul iudaic, si nici macar sa pretinzi ca toate tragediile grecesti sunt, de fapt, scrise de unul si acelasi asasin care a decis sa pacaleasca lumea. Nu ca nu se poate, nu ca e interzis. Dar nu e frumos. La limita - e kitsch.

Libertatea nu inseamna ca avem voie sa facem tot ceea ce ne trece prin minte, ci ca avem posibilitatea sa facem ceea ce ne face fericiti dar fara a-i face nefericiti pe altii! Cine are senzatia ca ii este permis sa se comporte ori sa vorbeasca ca si cum ar fi singur pe lume, nu are decat sa se izoleze undeva, la capatul lumii populate de oameni, si sa se comporte acolo asa cum ii vine. E adevarat ca acolo nu ar mai avea parte de “spectatori” fata de care sa arate cat de neinfricat se considera, dedandu-se la asemenea practici… dar nimeni  nu le poate avea pe toate! Asa ca, dragi exemplare ale speciei umane, va rog sa nu uitati de ceilalti reprezentanti ai aceleiasi specii, in timpul existentei voastre! Un “Te rog!”, un “Multumesc!’, un “Cat ma bucur pentru tine!”, un “Pot sa te ajut cu ceva?”, un “Este parerea ta si o respect, chiar daca nu pot fi de acord cu ea!” etc. nu va costa nimic; in schimb, va pot aduce mari beneficii, incepand cu respectul si bunavointa celor fata de care le folositi… Si, nu uitati: “Respectandu-i pe ceilalti, te respecti pe tine insuti!”…

Nascut intr-o familie apartinand micii burghezii instarite – tatal, Ernesto, constructor civil, mama, Celia, cultivata, buna cunoscatoare a literaturii franceze - , Ernesto Guevara de la Serna s-a nascut pe 14 Iunie 1929 la Rosario de la Fe, in Argentina. Acest nepot al unui cautator de aur din California, descendent al viceregelui Mexicului, este cel care va intra in istorie sub numele de „Che”.

În anul 1947 începe studiile de medicinã la Universitatea din Buenos Aires. În acelasi timp conduce un dispensar dintr-o leprozerie argentinianã. În acelasi an, Che îsi începe cãlãtoriile pe motocicletã, ajungând pânã în Chile, Peru, Columbia, Venezuela si Miami. Anul 1952 îl gãseste în Guatemala unde îsi terminã studiile în medicinã.

Tot în Guatemala, Che începe sã îsi clarifice pozitia fatã de americani dupã ce este martorul unei actiuni CIA de rãsturnare a guvernului din Guatemala. Actiunea CIA este urmatã de represalii împotriva rezistentei guatemaleze. Che petrece anul 1954 luptând de partea rezistentei, plecând apoi în Mexic îl întâlneste pe Fidel Castro.

Pe 26 iulie 1956, Fidel Castro creeazã Miscarea Revolutionarã, în care Guevara juca un rol dublu: medic si luptãtor de gherilã. În scurt timp întreaga organizare a luptei de gherilã este asumatã de cãtre Che. Atacul împotriva regimului Batista se soldeazã cu un esec rãsunãtor, din cei 82 de oameni implicati supravietuiesc doar 12. Revolutionarii se regrupeazã si în scurt timp reusesc sã strângã de partea lor un grup de 3.000 de persoane. Che este rugat de Fidel sã preia comanda acestor oameni.

Che introduce si teoria rãzboiului total, a rãzboiului de gherilã: “Trebuie sã ducem rãzboiul acolo unde este inamicul: în casa lui, în locurile unde se distreazã, un rãzboi total”.

În 1958 USA acapareazã economia cubanezã datoritã unei întelegeri cu Batista care primeste din partea statului american un milion de dolari pentru operatiuni militare. În acelasi timp eforturile lor sunt zadarnice, nereusind sã înfrângã revolutia.

Cei 3000 de oameni ai lui Che reusesc sã învingã armata mult mai numeroasã a lui Batista, care pãrãseste tara. Pe 2 ianuarie 1959 Guevara intrã în Havana si se instaureazã regimul de dictaturã a lui Fidel Castro. Fidel dã celebra lege a nationalitãtii: „Sunt cubanezi prin nastere strãinii care au luptat contra tiraniei învinse pe 31 decembrie 1958, timp de doi ani, în rândurile Armatei Rebelilor si au obtinut gradul de Comandante”. Legea aceasta este dedicatã lui Che, acesta fiind singurul care întrunea conditiile respective.

La 7 octombrie 1959 Che este numit în fruntea Insitutului National de Agriculturã. În aceastã posturã expropriazã terenurile americanilor. Initiazã reforme axând agricultura exclusiv pe productia de trestie de zahãr si tutun. Guevara interzice orice alt gen de culturi, chiar si pe cele experimentate cu succes de cubanezi de-a lungul anilor si care le aduceau un profit bun. De asemenea, aceastã reformã a dovedit lipsa oricãrei culturi politice si economice a lui Guevara, deoarece el leagã astfel economia tãrii sale de SUA, tarã ostilã, unde se exporta aproape întreaga productie de trestie de zahãr si tutun. Ulterior se va vedea cã strategia lui Guevara a distrus pe multi ani de zile economia Cubei.

La 26 noiembrie pãrãseste acest post, fiind numit presedintele Bãncii Nationale a Cubei. Continuã însã sã îsi sustinã reformele economice ceea ce îl va situa pe pozitii de rãzboi cu ceilalti membrii ai guvernului. Sustine totodatã apropierea de Uniunea Sovieticã si transformarea regimului de la Havana într-unul comunist.

Între timp relatiile dintre SUA si Cuba devin tensionate, pe de o parte datoritã înclinatiilor cãtre comunism, iar pe de alta din cauza reformelor lui Che care distruseserã industria si economia, afectând astfel interesele SUA, ca principal importator al Cubei. America priveste totusi cu indulgentã regimul de la Havana datoritã promisiunii lui Fidel de a instaura democratia prin organizarea de alegeri libere.

La începutul anului 1960 Castro semneazã o întelegere cu Uniunea Sovieticã prin care primeste 100 milioane de dolari credit si se perfecteazã schimbul zahãr contra petrol. SUA reactioneazã în luna martie prin încetarea livrãrii petrolului si cumpãrãrii zahãrului cubanez. În mai Cuba stabileste relatii diplomatice cu sovieticii, iar americanii rãspund acestei provocãri pe 19 octombrie când instaureazã un embargo asupra Cubei. Sovieticii rãmân astfel singurul sustinãtor al Cubei si singura piatã de desfacere. Toatã aceastã situatie diplomaticã este cauzatã de obstinatia cu care Guevara si-a urmat ideile. Castro, care pânã la acest moment sustinuse toate actiunile lui Che fãrã sã le comenteze, începe sã realizeze cã sovieticii pot dispune de tara sa în orice moment, dealtfel cum se va si întâmpla. Într-o perioadã foarte scurtã, Guevara a distrus orice posibilitate de însãnãtosire economicã a tãrii prin reformele sale absurde si prin ruperea relatiilor economice cu SUA, urmate de izolarea Cubei pe plan diplomatic de restul lumii civilizate si de aservirea tãrii Rusiei. Rezultatele acestei politici au aruncat tara în foamete si au mentinut-o pânã azi în mizerie.

Relatia lui Che Guevara cu Fidel Castro începe sã fie tensionatã si datoritã aureolei de erou-revolutionar pe care o avea acesta. Anul 1960 este anul în care Che devine mitul care supravietuieste pânã astãzi. În august 1960, revista americanã Times publicã povestea lui Che supranumindu-l “Creierul lui Castro” si demonstrând cã tara este condusã de El Comandante. În acelasi an Guevara terminã de redactat celebra sa operã “Guerra de guerillas”, care este pânã în ziua de astãzi manualul perfect al luptãtorului de gherilã. 1960 este anul în care fotograful Alberto Diaz Guttierez imortalizeazã celebrul portret intitulat “The Heroic Guerilla”. Imaginea l-a fãcut pe Che cunoscut în toatã lumea si i-a întretinut faima pânã în ziua de astãzi, când se confundã cu însusi idealul revolutionar.

Castro este vizibil deranjat de faima pe care Guevara o acumulase si îi sugereazã un turneu prin statele socialiste. Che acceptã sugestia prietenului sãu pe care nu îl poate suspecta de rele intentii. Cãlãtoria nu dureazã foarte mult si Che revine în Cuba în februarie 1961 dupã ce vizitase în calitate de ambasador al revolutiei, tãri precum Cehoslovacia sau China.

Întors în tarã este numit ministru al industriei, calitate în care contribuie la colapsul sistemului economic prin tratarea necorespunzãtoare a impozitelor si controlul capitalului privat acumulat. Aceste mãsuri duc la un deficit în productia industrialã si la reducerea importurilor. La 26 iulie 1961 Cuba este declaratã stat socialist, iar în octombrie explodeazã criza rachetelor din Cuba. Pozitia lui Che este favorabilã unei confruntãri nucleare.

Anii 1962-1963 se desfãsoarã sub impactul reformelor implementate de Guevara. În 1964 Che hotãrãste cã revolutia trebuie sã se extindã dincolo de granitele Cubei. Anii urmãtori îi va petrece pe drum, între diferitele tãri sud americane, proclamând revolutia si atacând furibund imperialismul americanilor. Revine în Cuba de câteva ori, dar de fiecare datã Fidel îl întâmpinã cu rezerve. În aprilie 1965 Castro îl roagã pe Che sã redacteze o scrisoare din care sã reiasã cã toate actiunile pentru implementarea revolutiei nu tin de Cuba, ci doar de persoana sa.

Che îi face pe plac vechiului sãu prieten, nestiind cã Fidel va folosi respectiva scrisoare pentru a-i bloca accesul în Cuba. Scrisoarea este adresatã lui Fidel si poporului cubanez si urma a fi cititã numai cu acordul lui Che. În octombrie 1965, Castro dã publicitãtii scrisoarea fãrã acest acord.

Acesta scrisese: “Renunt la pozitia mea de lider al partidului cubanez, la postul de ministru, la gradul de maior, la cetãtenia mea cubanezã. Legal, nimic nu mã mai apropie de Cuba. Eliberez Cuba de orice responsabilitate“.

Anuntarea oficialã a textului scrisorii îl obligã pe Guevara sã rãmânã în exil. Bunul sãu prieten, dictatorul Castro, îi refuzã posibilitatea de a-l apãra sau gãzdui în caz de nevoie. Revolutia nu se bucurã însã de succes, iar în 1967 Guevara hotãrãste cã locul propice luptei este Bolivia. Anterior primise semnale din aceastã tarã, Che era convins cã aici revolutia va reusi. Evenimentele ulterioare nu îi vor da însã dreptate. Bolivia nu rãspunde chemãrilor lui Che: “Viva la revolution!”. Dupã câteva luni de luptã, Che pierduse majoritatea soldatilor. Nici un bolivian nu trecuse de partea sa. Cei câtiva supravietuitori erau înfometati si hãituiti de armatã. Pentru Che era limpede cã pãdurile boliviene îi vor fi ultima adãpostire. În data de 8 octombrie 1965 soldatii bolivieni vor semnala prezenta unor luptãtori strãini, îi atacã si îi iau prizonieri. Pentru scurt timp nu au stiut cã este vorba despre El Comandante. Guevara era total schimbat: murdar, foarte slab, cântãrea în jur de 50 de kilograme. Esecul lui Guevara în Bolivia nu se datoreazã unor impedimente militare sau de altã naturã, ci pur si simplu faptului cã nu era iubit acolo. Experimentele nefaste încercate de el în Cuba, l-au arãtat bolivienilor ca pe un rãzboinic incapabil sã facã ceva bun pe timp de pace.

Pe 9 octombrie CIA ordonã asasinarea lui Guevara. Acesta moare în aceeasi zi în jurul prânzului, împuscat de patru ori în piept. Dupã unele mãrturii, Che ar fi spus când a fost prins: “Sunt Che Guevara, nu mã omorâti, valorez mai mult viu decât mort”. Desigur, s-a gândit la prietenia pe care i-o purtau rusii, ca si la cât de important era el, exportatorul comunismului în America Latinã, pentru distrugerea imperialismului american. Che ar fi murit terorizat, în genunchi, implorând pentru viata sa. Dar agentul CIA, care a fost de fatã la arestarea si executia sa, avea sã povesteascã faptul cã, vãzându-l pe Che, si-a dorit sã îl îmbrãtiseze, si cã acesta a murit “ca un adevãrat bãrbat”, înfruntând moartea cu demnitate si curaj: “Stiu cã ai venit sã mã omori. Trage, lasule, nu ai sã omori decât un om”. Cuvintele sale sunt exacte: omul Che a fost eliminat, mitul sãu însã se mãrea din ce în ce mai mult. Abilitatea lui Fidel a fost maximã, reuseste sã-l condamne pe Che la moarte, spãlându-se pe mâini. Dar Fidel a gresit, moartea lui Guevara nu îi va putea sterge mitul si imaginea din memoria colectivã. Vestea mortii lui El Comandante a fãcut înconjurul lumii. Oamenii refuzau sã creadã cã liderul revolutionar nu mai e în viatã. Nu puteau întelege cum invincibilul Che, a fost omorât de slab pregãtita armatã bolivianã.

....Che Guevara va ramane pentru multe generatii de acum inainte un idol,un simbol al revolutiei....un erou!!!!

Este trist (neştiinţific) că Ricoeur sau Gadamer sunt folosiţi chiar dacă nu merg la orice (cercetare) şi oricând (în timpul cercetării). Teoretizarea hermeneuticii, în sine, este constructivă, dar trebuie să ne delimităm în mod clar obiectul cercetat. Atunci când se declară un obiect de studiu (o monografie pe Ricoeur, Gadamer, etc.) putem să ne folosim în mod exclusiv de ei.

Putem lua doar nume mari pentru a ascunde lipsa de lecturi, e una dintre modalităţile prin care putem să ne ascundem în spatele lor cu o lejeritate teribilă. Acest aspect se observă la unii dintre cercetători, tineri savanţi, care amestecă lucrurile dintr-o crasă lipsă de metodologie. Atunci când se atacă frontal un subiect de cercetare nu rămâne loc pentru jumătăţi de măsură, sau pentru lamentaţii puerile.

Oricum, lectura este obligatorie, iar scrisul este rezultatul final. Repet, finalitatea vine după ce un drum a fost parcurs cât mai mult.

Riscul apare atunci când îşi prind urechile şi nu mai au ce face. Esenţial este să citeşti scrierile lui Ricoeur sau Gadamer pentru că ai multe de învăţat de la ei. După ce înveţi să-i citeşti poţi să speri că în timp vei ajunge să scrii despre ei.

Filmy:

- Blood [w:] A boy and his dog [1975]

- Samantha, [w:] I am legend [2007]

- psy-zombie [w:] universum Resident Evil, inne zombiowe (np. Planet Terror)

- wyginiecie psów [w:] universum Planety Małp

- Frank pies-kosmita [w:] Men in Black 1 i 2.

- Einstein, pies doc'a Browna [w:] Back to the Future

- pies Maxa [w:] Mad Max 2

- Beauty i Beast [w:] The hills have eyes

- pies nosiciel-obcego [w:] Alien 3 i The Thing

- wyczuwające androidy [w:] Terminator 1

- psy klony [w:] Szósty dzień

Książki:

- Syriusz [w:] Olaf Stapledon, Syriusz, Warszawa 19xx

- Psia rasa Głowanów, głowan Szczekn [w:] książki Arkadija i Borysa Strugackich

- antologia s-f o psach : Sirius: The Dog Star, 2004 [chyba nie wydana w Polsce, może ktoś ma przypadkiem ??]

- Psy w programach kosmicznym [w:] Chris Dubbs, Space Dogs: Pioneers of Space Travel , 2003

- hodowla psów strażniczych Agenora [w:] Janusz Zajdel, Psy Agenora, w: Ogon diabła, Warszawa 1982.

- Kazak [w:] Kurt Vonnegut, The Sirens of Titan,

- Gadający Bulterier [w:] J. Carroll, Kraina Chichów

Komiksy:

- Łajka [w:] Nick Abadzis, Laika, 2007

Gry:

- Dogmeat [w:] Fallout 1

- K-9 [w:] Fallout 2

- wojskowe psy [w:] C&C: Red Alert

Jako tło i materiał porównawczy załączyłem kilka pozycji o roli psów w podboju kosmosu. Jednak jak na razie zbieram cały czas materiały do tej dziwnej bibliografii, więc może TY pamiętasz jakiegoś psa z książki, filmu lub komiksu sci-fi. Jeśli tak to pomóż uzupełnić tę bazę. Napisz komentarz... będę wdzięczny :)

bolszoj spasiba dla Frustrata, HaeS'a, Lolka, R-Chee'ego i Elfii

http://hamons.wordpress.com/reading-list/

Ik ben een een lijst aan het maken van al de boeken die ik ooit al gelezen heb. En dat zijn er veel, zeker meer dan duizend schat ik...
Yep, ik lees gigantisch veel... Waar ik de tijd daarvoor haal, denkt u? Nou, ik ben al op jonge leeftijd beginnen lezen, aan een tempo van gemiddeld 3 boeken per week ofzo. Dit varieerde natuurlijk wel, maar het zal toch wel min of meer kloppen. En ik lees zoiezo een paar uur in bed want anders geraak ik niet in slaap. Ok op deze manier verlies ik ook slaap, maar toch, anders lig ik toch maar wakker he. En daarnaast lees ik ook gewoon heel vaak als ik een paar uur (of minder) vrije tijd heb. En veel daarvan ben ik natuurlijk ook al vergeten, maar goed, ik waag toch een poging.

De titels zoek ik online op in bibliografiën en daar haal ik die boeken uit die ik dus al gelezen heb. Ik ben begonnen met de auteurs die ik in mijn boekenkast heb staan. Ik zit ongeveer aan 1/3e van die auteurs nu en ik zit al aan +- 150 boeken.
Naast deze auteurs zal ik een beetje op mijn geheugen moeten vertrouwen van welke auteurs ik al boeken gelezen heb. Ik zal denk ik ook eens zoeken in de database van de bib hier in Gent.
Maar het zal wel lang duren voor deze lijst min of meer af is. Het neemt veel tijd in dit zoekwerk, en waarschijnlijk wordt ik het binnenkort beu :).

Soit, de voorlopige lijst staat dus al online.

Cunoscut mai ales prin Jurnalul fericirii, N. Steinhardt e încă incomplet aşezat în cultura română, asta fără să mai luăm în seamă şi ambiguitatea inedită a destinului său. Intelectual evreu condamnat de regimul comunist, convertit la ortodoxie şi în cele din urmă călugăr, N. Steinhardt şi-a înscris definitiv existenţa pe un traseu absolut romanesc. În ultimii ani a intrat în manuale, a fost tradus în afară şi i s-au dedicat destule articole şi studii elogioase, sub varii semnături. Totuşi opera sa eteroclită — eseuri de critică literară, mărturisiri, predici — a rămas, cel puţin până acum, împrăştiată în texte editate şi reeditate, grupate şi regrupate, nelăsând să se contureze un tablou complet şi clar, cum ar merita ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai interbelicului românesc. Inteligenţa sa sclipitoare, vocaţia prieteniei, curajul deloc histrionic şi cultura imensă de care dispunea trebuie susţinute din plin prin ediţii solide, cu indice de nume şi teme, cu note şi studii introductive. Doar astfel locul distinct pe care autorul Jurnalului fericirii l-a degajat de-o bună vreme în cultura română va fi mai bine conturat.

E exact ceea ce a făcut de curând legatarul şi mai tânărul său prieten, părintele Ioan Pintea, reeditând la Humanitas operele monahului de la Rohia şi încercând să rămână cât mai fidel manuscriselor originale. Cu ajutorul Vioricăi Nişcov, alcătuitoarea Cronologiei, Ioan Pintea a redat acum circuitului public arhiva Steinhardt aflată în posesia sa, cu întreg aparatul editorial necesar unei eficiente receptări.

Cuvinte de credinţă reia predicile adunate anterior în mai multe rânduri sub un titlu de împrumut, Dăruind vei dobândi. Cu puţine excepţii (Ce-i datorez eu lui Hristos, Vocaţia monahală, Tabăra Măgura şi mânăstirea Ciolanu, Crez ortodox, O picătură de sânge, Reflecţii călugăreşti), textele lui N. Steinhardt comentează rafinat şi substanţial temele nou-testamentare ale pericopelor duminicale, trecându-le prin filtrul unui creştinism asumat pe deplin ca drum al bucuriei de-a trăi întru Hristos, dincolo de norme rigide şi de formalisme ucigătoare de duh (Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze, sună kierkegaardian unul dintre „cuvinte”). Vii, savuroase şi percutante, împănate adesea cu referinţe laice şi cu citate englezeşti, conjecturile steinhardtiene ies vizibil de sub spectrul unor predici obişnuite, eşuate de cele mai multe ori într-un limbaj de lemn şi în hermeneutici de seminar

Tot textul  

 Pentru cititorii de literatură patristică: includ aici fragmente şi o versiune scanată a „Introducerii” semnate de mine în cel mai recent volum din colecţia de ediţii bilingve „Tradiţia creştină” (Polirom, Iaşi).

Este vorba de Sf. Epifanie al Salaminei, Ancoratus, traducere şi note de Oana Coman, studiu introductiv de Dragos Mirsanu, ediţie îngrijită de Adrian Muraru. Apărut oct. 2007. P. 424.

Titlul studiului introductiv este Epifanie, Ancoratus şi alteritatea de credinţă (p. 17-38). Textul invită mai intâi cititorul să cunoască personalitatea şi opera Sf. Epifanie al Salaminei (sec. 4) şi apoi prezintă tratatul teologic tradus în volum, Ancoratus. După o descriere a conţinutului, studiul face referire la unele aspecte speciale precum: înţelegerea sensului cuvântului "erezie", originea şi conţinutul "Simbolurilor de credinţă" din încheiere, prezenţa unor expresii care au fost aduse uneori în sprijina dogmei "Filioque" şi câteva dificultăţi de înţelegere a terminologiei teologice folosite.

FRAGMENTE

Convinşi că trăiesc în preziua Celei de-a doua Veniri, creştinii epocii de început a Bisericii socoteau firesc ca „noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare” (Evr. 6, 17-18). Urmând acestei expresii binecunoscute şi materializate frecvent în arta creştinismului antic, scrierea de faţă exprimă, prin simbolul ancorei, acelaşi mesaj eshatologic fundamental, de încredere deplină în promisiunea divină a răscumpărării omului prin Logosul întrupat. Numai cel „bine ancorat” în credinţă va afla, navigând pe corabia mântuirii, portul liniştirii şi odihna veşnică.
Scrisă într-un context sensibil diferit, al celei de-a doua jumătăţi a secolului al IV-lea, Ancoratus introduce cu necesitate o aprofundare în proclamarea acestui mesaj eshatologic: numai fermitatea în credinţa cea adevărată va conduce la mântuire. Această aprofundare este urmarea apariţiei „alterităţii” de credinţă în creştinismul secolelor primare, îndeosebi al secolelor al III-lea -– al IV-lea. „Nădejdea pusă înainte” continua să fie proclamată cu aceeaşi convingere în liniile ei esenţiale, adică prin vestirea Întrupării şi Învierii. Din ce în ce mai mult însă, credinţa se afla în situaţia de a avea nevoie de explicitare. Dacă evanghelizarea primară fusese adresată evreilor şi gentililor (propunându-şi astfel crearea unei dezirabile alterităţi), odată cu secolele al III-lea – al IV-lea scrierea creştină începe a avea datoria catehizării explicative cu scopul feririi credincioşilor de „nebunia” ereziei (propunându-şi astfel evitarea unei alterităţi damnabile). Simplitatea Adevărului deplânge alteritatea şi o denunţă, credinţa cerându-se astfel afirmată polemic şi proclamată adnotat. Ancoratus aparţine tocmai acestui model de scriere pentru uz intern, expresie a unei teologii simbolice expuse sistematic, având caracter definitoriu şi (relativ) definitiv.
---
Teologia trinitară dezvoltată de Epifanie este o teologie a Numelor divine fundamentată scripturistic. Deşi aşezată în descendenţa operei lui Atanasie cel Mare, Ancoratus este o scriere din perioada de formare a noii teologii niceene, fiind o bună mărturie pentru teologia trinitară anterioară fixărilor teologice datorate capadocienilor, care ne sunt mult mai familiare astăzi. Astfel, chiar dacă dezvoltările sale în marginea chestiunilor trinitare nu pot fi aşezate la acelaşi nivel cu cele ale marilor săi contemporani, trebuie să-l credităm pe Epifanie cu un bun răspuns contra teologiei preumatomahilor şi apolinariştilor. Dacă virulenţa acestui răspuns poate fi contestată, nu trebuie să uităm că expunerea teologică nu este pentru Epifanie un exerciţiu intelectual, ci răspunde unei nevoi spirituale a comunităţii creştinilor (din Suedra şi de oriunde), căruia el le oferă cheia spre aflarea şi păstrarea adevăratei credinţe mântuitoare. Simbolul de credinţă aşezat la finalul tratatului teologic nu este un rezumat al unui excurs academic, ci este încredinţat actului baptismal prin care ne îmbrăcăm, întreit, în Hristos.

DESCARCĂ o variantă scanată a studiului introductiv (PDF, 5 Mb): ancoratus_stud_introd_mirsanu.pdf

N.B. Cine descarcă fişierul îl primeşte ca pe o invitaţie (teaser) la a căuta volumul în librării!

Cristian argumentează că filozofia politică libertariană nu se poate dispensa de o eshatologie personalistă, în care omul acţionează responsabil din perspectiva libertăţii sale metafizice faţă de structuri recesive precum structurile sociale.MIHAIL NEAMTU

1) In ce fel libertarianismul este neutru fata de conceptul crestin al libertatii metafizice (liber nu esti atunci cind alegi, ci cind alegi bine; ai o ontologie a participatiei la mijloc. A fi liber inseamna sa intri in comuniune cu viata care este libertate – Dumnezeu).

2) Ce se intimpla cind ai o eshatologie predestinationista – varianta slaba Augustin, varianta tare Calvin. Mai mult, ce se intimpla daca ai o eshatologie non-crestina precum cea din traditia hinduista. Invita notiunea de ‘karma’ si promisiunea ‘reincarnarii’ la relaxarea faptei de ordin politic?

Ambele motive arata cit de important este sa definim raportul intre libertatea politica de-a alege (in sens restrins de liber arbitru) si libertatea metafizica, derivata dintr-o alegere a Binelui suprem.

CRISTIAN COMĂNESCU

1) Nu cred ca vreo filosofie (politica sau de altfel) este, in fond, neutra fata de ideea cel putin implicita de summum bonum.

Altfel, daca nu castig nimic, sau nu castig decat un alt tip de nefericire, de pe urma ei, de ce sa-mi mai bat capul. Si, mai ales, de ce sa ma astept sa si-l bata multi altii. Deci trebuie sa fie cel putin compatibila cu fericirea (cu un pachet mai complet din care sa nu lipseasca “fericiti cei care…”) si anume cu maximizarea ei (ca sa nu fie abandonata in favoarea alteia mai bune). Acum, desi din perspectiva patristica, atat cat o cunosc, nu cred ca as numi metafizica libertatea de patimile cele dupa trup si angajarea (cu trup cu tot) in viata cea in Hristos (ci mai curand teandrica, sau asa ceva), mi se pare in tot cazul ca fericirea, in acceptiunea crestina (scripturalo-patristica, atat cat o cunosc) este una dintre putinele (daca nu singura) solutie logica si la problema reconcilierii interesului personal (pe termen lung) corect inteles cu dezideratul cooperarii sociale.

Nu cred, in particular, ca etica proprietatii private este sistematic compatibila cu un interes personal inteles exclusiv, sau preponderent in ordinea lucrurilor pamantesti. Adica pot exista anumite scari de preferinte particulare (“o pasiune” pentru dreptate, pentru capitalism, pentru principiul universalizarii, pentru consistenta logica etc.) la anumiti indivizi, relativ izolati, care sa-i faca sa-si sacrifice bunastarea pamanteasca de dragul ordinii proprietatii private. Dar, in general, conditia nu va fi probabil indeplinita si, la greu, binele comun (incepand de la productia privata [cea mai economica] a bunurilor publice si pana la respectul proprietatii vecinului) va fi sacrificat pe altarul interesului propriu. Sau, in cel mai bun caz (ca in cazul “luptelor cu teroristii”, vor fi sacrificati nevinovati cu nemiluita pe altarul unui “bine comun” impersonal (cum bine pare-mi-se a intrevazut Dostoievski). Pe scurt, nu cred ca liberalismul isi poate permite sa fie neutru fata libertatea personala “interioara”, in masura in care acordam credit marturiei Bisericii referitoare la necesitetea celei din urma pentru summum bonum. Mai mult, cred ca liberalismul va tinde sa devina cel mult la fel de relevant ca si colectionarea de timbre, intr-o lume care va iesi pana la capat din orizontul eshatologiei crestine, care evident se leaga strans de libertatea la care va referiti.

2) Sunt evident de acord, daca sugerati ca se intampla sa dispara interesul rational pentru ordinea sociala. Libertatea politica se cere dupa cea interioara si dupa comuniune interpersonala duhovniceasca, pentru a ramane pana la capat relevanta.

Singura observatie de adaugat, poate, este ca demonstratiile logice nu cred ca pot si nici nu sunt chemate sa convinga pe nimeni de validitatea existentiala a libertatii si eshatologiei crestine. Desi pot convinge, probabil, pe analistul logic ca anumite lucruri pe care le pretuieste fac sistem cu altele pe care inca nu le observase (la fel ca si teoremele de tip matematic.) Convingerea existentiala tine, cred, in general, mai degraba de frecventarea celor care s-au indeletnicit cu dobandirea libertatii de dragostele patimase cele dupa trup si s-au daruit total (suflet & trup) culturii duhului. Adica a sfintilor Bisericii, a caror conglasuire ne poate sluji de reper si in legatura cu ce putem retine si ce nu din parerile cuviosilor contemporani referitoare la neo-calendarism si ecumenism, in masura in care legatura dintre integritatea dogmatica si canonica si viata in Hristos, asa cum ne asigura ei, exista. Ce poate fi stabilit eventual aici, cu ajutorul Domnului, nu cred ca este mai mult decat ar putea stabili un analist musulman logic si interesat, citind cu atentie si simpatie textele crestine si liberale relevante.

Sper ca nu am fost cu totul pe langa intrebari.

Cu multumiri si ganduri bune,

Cristian

BOGDAN C. ENACHE

Draga Mihai, Consider ca liberalismul (prefer sa nu utilizez mai mult decat e necesar adaptarea americana a notiunii) este o preconditie necesara, desi nu suficienta, ca sa alegi Binele. El creaza, in baza respectului pentru persoana si prelungirea acesteia, proprietatea privata, premisele autenticei virtuti, a libertatii de ordin metafizic, adaca vrei, a mantuirii (dar si a prosperitatii de pilda). Acest mod de a pune problema reflecta de altfel intr-o buna masura anumite "solutii" la dezbaterile teologice cu privire la liber arbitru si teodicee, numai ca dezbaterea este transplantata de data aceasta in contextul filozofiei sociale si politice.

Mai mult chiar, cred, pe de alta parte, ca intelegerea libertatii politice ca o preconditie necesara a virtutii este insasi criteriul de separatie intre domeniul rezervat filozofiei politice si cel rezervat filozofiei morale si chiar teologiei. Caci libertatea politica este in fond o conditie de ordin negativ (nu agresa viata, libertatea, proprietatea celuilalt), ea nu presupune decat un minim de virtute si ca urmare a libertatii politice nu dobandesti mai mult, stricto sensu, decat ceea ce ai, adica nu obtii in fond decat protejarea a cea ce detii deja : persoana si proprietatea ta. Lucrurile stau insa cu totul diferit in cazul asa-numitei libertati metafizice : dobandirea virtutii, a dragostei lui Dumnezeu sau "eliberarea" de mizerie ca urmare a prosperitatii si armoniei generale, in faza ultima a socialismului, de pilda, sunt toate niste conditii de ordin pozitiv, ele presupun, grosso modo, dobandirea a ceva in plus de ceea ce ai. Ca urmare, cred ca doar in primul caz, cel al libertatii politice putem vorbi cu adevarat de libertate (de a), si termenul cel mai potrivit in cel de a-l doilea este putere sau capacitate (de a).

Asadar la nivel logic avem patru cazuri posibile de relatii intre virtute si libertate :

Virtute ≠ Libertate

Libertate ≠ Virtute

Libertate = Virtute

Virtute = Libertate

Din moment ce am postulat o relatie intre libertate si virtute (desi am lasat inafara explicatia temeiurile), ne raman doar ultimele doua cazuri de analizat. Se pune drept urmare urmatoarea intrebare : care este directia relatiei dintre cele doua tipuri de libertati, politica si metafizica, sau mai pe scurt, dintre libertate si virtute : poate fi virtutea dobandita (si deci justificata in consecinta) prin incalcarea drepturilor naturale ale individului sau numai respectandu-le pe acestea putem sa ne asteptam la dobandirea autentica a virtutii in cazul individului in cauza ? Presupunem deci ca libertatea este o consecinta a virtutii sau, dimpotriva, ca virtutea o consecinta a libertatii ?

Eu cred ca al doilea raspuns este cel corect. Adica consider ca libertatea nu este un rezultat al virtutii, ci o conditie a ei. A contrario, daca libertatea ar fi consecinta virtutii, atunci virtutea ar putea fi impusa, pentru a obtine libertatea, in mod paradoxal, prin insasi incalcarea libertatii. De pilda, sa presupunem ca un individ nepoliticos este amenintat cu coercitia si ca urmare a acestei amenintari acesta devine doedata un om foarte politicos sau ca un alt individ nu merge niciodata la biserica si ia in ras institutia biserici, insa deodata este fortat sa participle la fiecare slujba de duminica si ca urmare face acest lucru in mod regulat. Oare putem acum, ca urmare a acestei politeti nou dobandite sau a acestei frecventari a bisericii considera politetea primului individ si piosenia celui de-al doilea politete si piosenie autentica ? Si chiar daca aceste doua comportamente ar fi, dupa un timp, interiorizate si urmate cu toata sinceritatea, oare scuza scopurile mijlocele? Conchizand : mai este libertatea centrala in aceasta ecuatie ? Dar virtutea ? Nu au fost ele in mod misterios surplantate de o a treia categorie – si anume coercitia ?

Imi dau seama insa ca poate raspunsul meu pana acum nu discuta in mod detaliat relatia libertatii cu crestinismul, si in special cu crestinismul ortodox si poate nu o sa te multumeasca. Cred insa ca schema generala de mai sus lumineaza si cateva aspecte ale acestui caz, iar daca este nevoie o sa sa revin cu precizari punctuale.

Multumesc pentru ca mi-ai semnalat greseala de ortografie si bineinteles ca si mie mi-ar face o placere sa ramenm in legatura.

Salutari sincere,

Bogdan

Pr. Andrew Louth, profesor la Universitatea din Durham, investighează conceptul şi obiectul desemnat prin termenul "misticism" în acest studiu publicat în revista românească internaţională Archaeus: Studies in the History of Religions (an. IX, 2005, nr. 1-4, p. 9-25).

Autorul ajunge la concluzia că misticismul este mult mai determinat decât se crede în general, nefiind un fel de fenomen religios universal. Astfel, el este în esenţă european-apusean, medieval târziu şi modern timpuriu. Putem vorbi în mod clar de o "tradiţie mistică creştină" (misticismul fiind un nume pentru o strategie religioasă anume) însă putem cu greu accepta studiul unui "misticism comparat" (expresie facilă şi construct anistoric).

Studiul include în mod remarcabil o prezentare a "evoluţiei" misticismului creştin de la începuturi, trecând prin misticismul răsăritean (dionisian) până la varianta sa medievală latină. Mystikos (în gr. legat de mysterion) îşi pierde aspectul sacramental (liturgic) când este tradus mysticus nemaifiind conectat etimologic cu varianta latină a misterului sau tainei, anume sacramentum. Mysticus şi sacramentum dezvoltă fiecare o viaţă pe cont propriu, iar receptarea operei lui Dionisie în Apus este material de studiu esenţial. În plus, despre o nouă înţelegere a "corpus mysticum Christi" şi despre "individualizarea" misticismului ca "accesare" pe cont propriu a puterii divine (unire mistică).

Includ mai jos 2 fragmente. Studiul se poate găsi cu plată (sau pe bază de abonament) şi pe baza de date CEEOL.

"At its heart is the understanding of Christ as the divine mysterion, which is central to the epistles of the Apostle Paul. This secret is a secret that has been told; but despite that it remains a secret, because what has been declared cannot be simply grasped since it is God’s secret, and God is beyond any human comprehension. The secret of the Gospel is the hidden meaning of the Scriptures: for Christians the whole of what they came to call the ‘Old Testament’ finds its true meaning in Christ. God’s plan for humankind to which the Scriptures bear witness is made plain in the Incarnation. And this is the most common context, as we have seen, for the use of the word mystikos: it refers therefore to the hidden meaning of the Scriptures, the true meaning that is revealed in Christ, a meaning that remains mysterious, for it is no simple message, but the life in Christ that is endless in its implications. Christians, however, share in the life in Christ preeminently through the sacraments–mysteria in Greek–and the word mystikos is used therefore in relation to the sacraments as a way of designating the hidden reality, encountered and shared through the sacraments. The final use of the word mystikos refers to the hidden reality of the life of baptized Christians: a reality which is, as St Paul put it, ‘hid with Christ in God’ (Col. 3. 3). If the ‘mysticism’ of the Fathers is what these various uses of mystikos refer to, then it is very different from what we call mysticism nowadays: it does not refer to some elite group, or elite practice, within Christianity, it simply refers to the lived reality of Christianity itself. It is not something separate from the institutions of Christianity: it is the meaning that these institutions enshrine. It is not something distinct from the dogmas of Christianity, for the ‘mystical’ meaning of Scripture, in this sense, is often enough precisely such dogmas, which are the hidden meaning of the Scriptures. ‘Mystical’ and  ‘sacramental’, from this perspective, are interchangeable: which is hardly surprising, as sacramentum is the Latin word used to translate mysterion."

"What then of comparative mysticism? My argument, so far, is that it is naïve and methodologically flawed. The term ‘mys