Cand eram mica, atunci cand eram intrebata ce vrei sa te faci cand vei fi mare am avut o perioada in care am spus de toate: cantareata, doctorita etc. De la un  moment dat insa am inceput insa sa spun ca vreau sa vad trecutul. Nu stiu de ce, dar intotdeauna m-a fascinat trecutul, civilizatiile, obiceiurile, intamplarile, credintele tot ce este legat de cei care au fost inaintea noastra. Tot asa cum ma fascineaza si prezentul: diferentele intre oameni, intre culturi, frumusetea si diversitatea lumii

Putini sunt insa aceia care fac intr-adevar ce isi doresc. Eu as fi vrut sa fac istorie sau arheologie insa m-am lasat purtata de ratiune si am renuntat pentru ca nu sunt stiinte foarte dezvoltate la noi. Sau, cu alte cuvinte, a invins in mine dorinta de a castiga suficient de bine incat sa imi pot cumpara toate cartile de specialitate pe care le doresc si mai ales sa imi pot permite sa calatoresc in tari straine :).

Imi place foarte mult si ce fac acum, insa cu sufletul raman la povesti si imagini, la natura si la oameni la ce mi-ar placea sa fac si astept varsta a treia ca sa imi fac mai mult timp pentru asta. Stiu ... nu e nevoie de comentarii

In recent years each archaeological season in the lands of the ancient Thracians yields remarkable material prompting reexamination of Thracian history and culture. Bulgarian archaeology plays a major role in the effort to uncover and preserve Thracian heritage, and these efforts are unfortunately in constant competition with looters and the traffic in historical artifacts.

Professor Mieczyslaw Domaradzki is a Polish archaeologist who has devoted his career to Thracian archaeology in Bulgaria. He was the founder of the project "An archaeological map of Bulgaria" and also the discoverer of the emporion Pistiros, an important site founded in the fifth century B.C. in the upper Maritza (ancient Hebros) valley, remarkable for its inland location. The book under review is a collection of 41 papers in English, French and German, presented at an international symposium dedicated to his memory and held in 1999 in Bulgaria. The colleagues and pupils of Mieczyslaw Domaradzki who have contributed to this collection acknowledge the importance of his work for the advancement of Bulgarian archaeology and the Thracian studies.

The collection starts with a foreword by the editors, Y. Youroukova and Z. Archibald, and with a bibliography of Mieczyslaw Domaradzki.

The papers are divided into five categories and vary greatly in their scope, methods and goals, ranging from broad surveys, offering a framework for the general theme of the collection (J. Bouzek, "Urbanization in Thrace"; Z. Archibald, "Pre-Roman cities in Thrace and the notion of civic identity"), to presentations and tentative interpretation of the results of recent excavations. The contributions are also noticeably unequal regarding the coherence and clarity of their arguments.

Section Ia (Jan Bouzek, Zofia Archibald, Louisa Loukopoulou, Lidia Domaradzka, Valentina Taneva, Daniela Katincarova, Emilia Ivanova) is dedicated to the emporion Pistiros and offers, through the presentation of compelling epigraphic and numismatic documents, an insightful view of the investigation and conservation of the finds as well as some reflection on the subject of Greek-Thracian relations. The contributions in Section Ib (Stefan Alexandrov, Valeriu Sirbu, Ion Niculita, Vladimir Vanciugov, Vera Kolarova, Mina Bospatchieva, Anelia Bozkova, Veselin Hadjiangelov, Tzvetana Popova, Peter Delev, Christo Popov, Bogdana Lilova) publish the results of old and recent investigations in a number of Thracian settlements. Half of the papers in this section discuss material from the site near the modern village of Koprivlen in the middle Mesta (ancient Nestos) valley. This region seems to have been a trade center of some importance since the eighth century B.C., or earlier, as the finds of Mycenian pottery may suggest.

Section II (Nedyalka Gizdova, Totko Stoyanov, Diana Dimitrova, Roumen Radev, Momchil Kuzmanov) conveys rich information on Thracian burial practices and architecture. Some contributions stand out with their clear presentation of the material and useful discussion (N. Gizdova, "Thracian tumuli in the Pazardzhik district"; M. Kuzmanov, "The horse in Thracian burial rites"); others disappoint with their unconvincing arguments (D. Dimitrova, "Tumular architectonic monuments from the present-day Bulgarian land [second-half of the first millennium B.C.] and their relation to Thracian religion").

Section III (Svetlina Ganeva, Georgi Nekhrizov, Alexey Gotzev, Milena Tonkova, Venetzija Liubenova, Darina Vulcheva, Stoyanka Dimitrova, Sergey Buyskykh) is devoted to a particularly attractive theme: Thracian cult places. Regrettably my general impression of this section was a sense of confusion, mainly due to the lack of a reasonably detailed presentation of the copious material and the lack of clear argument in some of the papers. However, the opposite is true for the contributions by M. Tonkova, "Les dépôts d'offrandes du deuxième âge du fer dans le sanctuaire thrace de Babjak, le Rhodope Occidental"; D. Vulcheva/S. Dimitrova, "The pit sanctuary at the village of Koprivlen"; and S. Buyskykh, "The Beykush sanctuary of Achilles from the Greek colonization period in the Lower Bug Region", who present well very interesting finds.

Section IV (Vincent Megaw, Mariusz Mielczarek, Ivan Marazov, Gocha R. Tsetskhladze, Eugenya Redina, Tatjana Samoilova, Stratis Papadopoulos, Boriana Rousseva, Kosjo Zarev) deals with the topic of intercultural relations and highlights the methodological possibilities as well as the pitfalls in the exploitation of the archaeological evidence for this subject. The contributions in this section offer a helpful perspective on the problem of the Celtic presence in Thrace, Thraco-Celtic and Thraco-Scythian relations and contacts between Greek and local populations in the circumpontic region.

Section V (Mieczyslaw Domaradzki, Janusz Ostrowski, Veronique Chankowski, Florentina Manea) relates the debate of the round table "Archaeological map of Bulgaria" and sheds light on an important on-going project for creation of a national archaeological database. An article of the late Prof. Domaradzki describes the field survey initiated by himself and his Polish and Bulgarian colleagues in 1978 in southwestern Bulgaria. V. Chankowski discusses the results obtainable by application of "landscape archaeology" in Greece, and F. Manea gives an account of Romania's efforts to create a computerized database of its national heritage.

Notwithstanding the dissimilarity between the papers and some shortcomings mentioned above, this collection is a fitting tribute to the memory of Mieczyslaw Domaradzki. It evokes his achievements and offers a helpful update on the present state of the investigation of Thracian sites in Bulgaria and neighboring countries. It also calls attention to the unexplored potential of Thracian studies.

Uitandu-ma aici, m-a extaziat numarul mare de cercetatori romani seriosi ce au publicat pe aceasta tema!

Am discutat despre descoperirea celui mai important dintre aceste cranii, despre rezultatele analizei lui, apoi despre teoriile care s-au formulat in privinta celor 13 cranii de cristal, acum a venit - in sfarsit - momentul ca eu sa imi dau parerea despre noul film "Indiana Jones and The Kingdom Of The Crystal Skull", care a readus in atentia publicului povestea craniilor.

Nu stiu daca in Romania a ajuns filmul in salile cinematografelor, dar aici este foarte popular. Am fost si eu acum cateva zile sa il vad, in principal pentru ca trata un mister de care eram fascinata. Eh, concluzia - trista, de altfel - este ca "Indy" a amestecat atatea legende si locuri si culturi incat nici el nu mai stia ce cauta de fapt.

Atentie - Acest articol s-ar putea sa contina spoilere despre film. Daca nu vreti sa aflati detalii despre film, atunci...nu cititi. :D

In film exista 13 cranii de cristal, intr-adevar. Dar toate sunt alungite.

Adica ajungem sa vorbim si despre craniile alungite un pic:

Craniile peruviane elongate si trepanate sunt vechi de peste 2000 de ani si origineaza din regiunea Paracas a Peru. Practica "legatului craniului" si a trepanarii pentru a il face mai alungit este veche de 9000 de ani. Trepanarea era procedeul chirurgical prin care se indeparta o parte a craniului. Se presupune ca trepanarea se facea pentru a elibera presiuna cauzata de "legat" sau pentru a avea acces la creier. Nu a fost inteles cum se executau aceste operatii pana cand o trusa completa chirurgicala a fost descoperita. Aceasta include cutite de obsidian, spatule facute din dinti de balena, comprese de bumbac, bandaje, ata si ace. Surprinzator, pacientii supravituiau acestor interventii primitive. Alungirea craniului era obtinuta prin legarea capului copilului cu materiale textile, franghie si scanduri. Pe masura ce copilul crestea, craniul sau se alungea. Aceste practici au fost studiate si discutate de antropologi amanuntit. In ultimii ani, entuziastii OZN-urilor si ai teoriei conspiratiei au oferit o miriada de sugestii de alternative privind existenta acestor cranii fascinante.

(Image Credit 1 & 2)

Oamenii de stiinta au spus ca aceasta practica se facea ca semn al aristocratiei. Eu acum stau si ma intreb...de ce tocmai acest semn pentru a te considera aristocrat? In general oamenii nu isi imita zeii sau o fiinta pe care o considera deosebita si mai presus de toate? Si daca e asa, atunci pe cine imitau cand au hotarat ca un craniu alungit e un semn de aristocratie?

Indiana Jones imbratiseaza, evident, teoria conspiratiei si a existentei unei civilizatii extraterestre pe Terra. Spre deosebire de legenda amerindiana originala conform careia cele 13 cranii trebuiesc reunite, ele fiind dispersate in lume, in film 12 dintre cranii sunt reunite, si au si schelet. Extraterestru, evident. Al 13-lea craniu este ceea ce ii lipseste vizitatorului spatial ca sa isi reintregeasca "fiinta" compusa din 13 schelete de cristal. Cum unul dintre schelete nu are craniu, extraterestrul nu isi poate recapata forma si nu poate pleca "acasica".

Desi o poveste fascinanta, te face sa te intrebi de ce a venit in primul rand acel extraterestru pe Terra, care au fost motivatiile lui si cine a reusit sa ii fure un craniu unei fiinte cu puteri psihice extraordinare, craniu care era stapanit de un camp magnetic foarte puternic si care adera la scheletul sau de la distanta de 5 metri.

Singurul merit al acestui film - care incurca civilizatiile mayasa, inca, Amazonul cu Peru, America si Africa samd - este faptul ca a directionat atentia publicului catre o enigma a zilelor noastre, nu foarte cunoscuta, dar absolut fascinanta. Macar asa sa mai citeasca si haifaivistii nostrii. Si ai lor.

Vom continua astazi cu descoperirile oamenilor de stiinta despre craniul Mitchell-Hedges, cateva teorii in ceea ce priveste aceste cranii si daca nu lungesc prea mult articolul, si cateva idei despre noul film Indiana Jones care face referire la cele 13 cranii. Daca nu am loc, atunci intr-un articol viitor voi discuta si despre asta.

Craniul Mitchell-Hedges examinat

Primul care a examinat ciudatul craniu a fost criticul de arta Frank Dorland. Dupa o investigatie amanuntita, a descoperit ca acest craniu are un sistem extrem de complicat de lentile, prisme si canale care creaza efecte optice neobisnuite. Criticul a fost uimit sa observe ca nu exista semne de prelucrare pe suprafata perfect lustruita a craniului. Nu au putut fi gasite nici macar cu un microscop. Frank Dorland a apelat la Hewlett-Packard, faimoasa compania care era specializata in oscilatoare de cristale la momentul respectiv, pentru a oferi o parere specializata asupra cristalului craniului.

Rezultatele au fost socante. Examinarea desfasurata de Hewlett-Packard in 1964 intr-un laborator special a dezvaluit ca acest craniu a fost facut cu mult inainte ca primele civilizatii sa fi aparut in partea Americii in care a fost descoperit. In plus, cristal de acea calitate superioara nu putea fi gasit in acea regiune. Descoperirea cea mai uimitoare a fost faptul ca anticul craniu cantarind 5.13 kg, cu lungimea de 203.4 mm si latimea de 125.4 a fost facut dintr-o singura bucata de cristal. Aceasta descoperire contrazice legile fizicii.

Expertii de la Hewlett Packard au analizat craniul si au descoperit ca este alcatuit diin 3 sau 4 bucati cu incheieturi. Dupa analiza amanuntita, au aflat ca mandibula inferioara a fost taiata impreuna cu craniul. Cristalul are o duritate doar putin mai mica decat cea a topazului sau a diamantului. Deci poate fi taiat doar cu diamant. Este uimitor, dar vechii amerindieni au reusit sa il taie cumva, si chiar sa faca o mandibula inferioara cu articulatii. Cineva a construit craniul dintr-un singur cristal cu atata indemanare incat pare ca nimeni nu l-a atins. Un fel de prisma a fost gasita pe partea inferioara a craniului; orice raza de lumina care cade pe ochii craniului este reflectata in acea prisma. Daca te uiti in ochii artefactului, poti vedea o intreaga camera reflectata.

Expertii Hewlett-Packard au spus ca vechiul craniu a fost facut fara a se tine cont de vreo lege sau regula a naturii si fizicii. "Chestia asta nu are cum sa existe. Cei care l-au facut nu aveau nici o idee despre cristalografie sau despre fibre optice. Au ignorat complet axa de simetrie, care se foloseste pentru a impiedica bucata de cristal sa se sparga sau sa se crape cand este procesata. Este uimitor de ciudat ca nu are nici o imperfectiune." au afirmat ei. Nici macar in prezent nu se poate sculpta in cristal netinandu-se cont de axa de simetrie, chiar daca se folosesc laserul sau alte metode de taiere high-tech. Indiferent de cat de incredibil pare sa fie totul, totusi craniul este expus la Muzeul Amerindienilor.

In concluzie, ipoteza cea mai buna a lui Dorland privind modul de realizare al craniului a fost ca munca bruta a fost facuta cu diamante, iar detaliile au fost meticulos realizate cu o solutie de nisip de silicon si apa. Munca istovitoare - presupunand ca se putea realiza craniul prin aceasta metoda - ar fi durat 300 de ani pentru a putea fi realizata.

Teorii (mai mult sau mai putin credibile pentru neverosimili)

Dupa o analiza parapsihologica si stiintifica amanuntita, urmatoarele teorii au fost propuse in ceea ce priveste craniile de cristal:

Se crede ca aceste cranii sunt un fel de computer capabil sa inregistreze energii si vibratii care apar in prezenta lor. Craniul poate cateodata (fara un model prestabilit) sa reproduca intamplari ale caror martore au fost (precum si oameni cu care au avut contact). Ceea ce inseamna ca e probabil sa contina istoria lumii. Asa cum computerele noastre moderne pot primi si trimite informatii catre alte computere din toata lumea (prin internet de exemplu), asa pot si craniile de cristal sa isi trimita informatii unul altuia.

Se crede, in concordanta cu vechile legende, ca aceste cranii pot si folosite si pentru vindecare. Ele au jucat un rol important in multe vechi culturi in care craniul era vazut ca si Capul Zeului.

De asemenea s-a spus ca anticele cranii au o legatura stransa cu fiinte extraterestre care ori au adus aceste cranii pe Terra intr-un scop necunoscut sau au incercat sa ne invete tehnicile de construire a lor. S-a sugerat ca imaginile holografice ce par sa semene cu OZN-uri si extraterestri care au fost observate in cristale de diferiti cercetatori sustin aceasta teorie.

Daca insa craniile nu au fost aduse de extraterestrii este firesc sa concluzionezi ca in mod evident au existat civilizatii mult mai evoluate din punct de vedere tehnic si spiritual decat a noastra astazi. Comunitatea mediumurilor a sugerat ca aceste cranii ar fi fost create in Atlantis sau Lemuria, sau ca aceste cranii ar fi putut sa fie cranii umane care au fost transformate in cristal prin puterea mintii.

O alta teorie sustine ca acest cranii sunt legate de oamenii care traiesc pe Terra. Conform acestei teorii destul de noi, 12 cranii de cristal contin informatia genetica a 12 arhetipuri de triburi ale Pamantului, iar al 13-lea craniu reprezinta familia acestor arhetipuri.

Daca aceste cranii sunt daruri ale zeilor sau un mod de comunicare cu ei, sau daca au fost facute de civilizatii mult mai avansate decat a noastra ramane de descoperit. Din moment ce imagini holografice ce prezinta OZN-uri si extraterestrii au fost inregistrate in timpul investigatiilor, poate ca ni se va revela si adevarul in legatura cu viata in afara Pamantului.

Intre timp, investigatiile continua.

Cum iar m-am lungit destul de mult cu povestile, voi continua si maine.

Va urma

Aceste cranii se presupune ca au intre 5000 si 35000 de ani vechime. In timpul primelor expeditii, populatia locala le-a spus arheologilor ca aceste cranii poseda puteri magice si proprietati de vindecare. Insa oamenii nu stiau de unde au aparut aceste cranii sau care era motivul existentei lor. Unii sunt de parere ca sunt ramasitele civilizatiei disparute a Atlantisului. Altii cred ca sunt doar niste falsuri. Iar un alt grup, de mediumuri, sunt inclinati sa creada ca aceste cranii au capacitatea de a ne permite sa privim in trecut, prezent si viitor.

Istorici si antropologi au decis sa incerce sa afle mai multe despre aceste cranii ciudate. Foarte curand, au aflat despre o legenda indiana (amerindiana) care povesteste despre cele 13 cranii de cristal ale Zeitei Mortii si ar fi fost tinute departe unul de celelalalt sub supravegherea stricta a unor preoti pagani si a unor luptatori desemnati special.

Cautari pentru a gasi mai multe cranii au inceput; unele dintre ele au fost gasite in muzee si in colectii private nu numai in Statele Unite, ci si in Mexic, Brazilia, Franta, Mongolia si chiar Tibet. Au fost gasite mai mult de 13 cranii. Insa nu toate erau perfecte ca si craniul Mitchell-Hedges. Cel mai probabil, erau doar incercari de a crea ceva similar craniilor originale despre care se credea ca erau daruri ale zeilor pentru oameni. Insasi constructia si arta cu care au fost facute craniile depasesc logica normala.

Craniul Mitchell-Hedges

Povestea spune ca acest craniu a fost descoperit de o expeditie condusa de faimosul arheolog F. Albert Mitchell-Hedges in America Centrala in 1927. Inainte de aceasta, arhaelogul a hotarat sa dezgroape o asezare veche de origine Maya situata intr-o jungla tropicala excesiv de umeda in Yucatan in 1924. Au fost arse 33 de hectare de padure care acopereau vechile constructii pentru a usura munca arheologilor. Cand fumul s-a imprastiat, expeditia a vazut uimitoarele ruine ale unei piramide de piatra, zidurile orasului, si un amfiteatru imens. Aceasta asezare se numeste Lubantuun: Locul Pietrelor Cazatoare.

Dupa 3 ani, Mitchell-Hedges a organizat o alta expeditie, si a luat-o pe fiica sa Anna cu el. In ziua in care implinea 17 ani, in luna aprilie a anului 1927, Anna a descoperit un artefact ciudat sub ramasitele unui altar. Era un craniu uman in marime naturala confectionat din cristal si slefuit perfect. Mandibula craniului a fost gasita la cativa metri de locul unde fusese gasit craniul trei luni mai tarziu. Detaliile de cristal ale craniului puteau fi miscate ajutate de incheieturi fine, usor de miscat. Cei care au atins craniul au experimentat senzatii neobisnuite.

Se pare insa ca toata povestea descoperirii craniului este o minciuna. Se presupune ca Mitchell-Hedges a cumparat craniul de la o licitatie a casei Sothebys din Londra in 1943. Aceasta informatie a fost verificata cu documente aflate acum la Muzeul Britanic, care licitase impotriva lui Mitchell-Hedges pentru artefactul de cristal. Originea craniului este insa se pare in America Centrala. Craniul a ramas in posesia octogenarei Anna Mitchell-Hedges. Ea a locuit in Canada si a expus craniul privirilor curioase in numeroasele turnee in jurul lumii. Anna si-a pastrat in toti acesti ani povestea conform careia ea este cea care a descoperit craniul, desi exista dubii serioase privind faptul ca ea a fost macar prezenta in expeditia din Lubaatun. Acum craniul a ramas mostenire sotului sau.

Dupa descoperire, Anna a fost prima care a avut expriente ciudate. Fata a pus craniul langa patul ei inainte de culcare, apoi a povestit ca a visat despre viata amerindienilor care au trait cu mii de ani in urma. A dat detalii complete despre vis.

La inceput, Anna nu a atribuit visurile ciudate craniului de cristal. Insa ele o bantuiau de cate ori avea craniul langa pat. Noi visuri ofereau mai multe detalii despre viata amerindienilor, detalii necunoscute oamenilor de stiinta. Cand craniul era indepartat din dormitor, Anna nu avea vise ciudate. Dar reincepeau imediat ce craniul era reintrodus in camera. Fata auzea amerindienii vorbind, le observa viata de zi cu zi si lua parte la ritualuri de sacrificare.

Dupa moartea tatalui sau la inceputul anilor '60, Anna a decis sa dea ciudatul craniu oamenilor de stiinta pentru a fi examinat. Ea era de parere ca era prea maiestrit executat ca sa fi fost facut de civilizatii amerindiene de dinaintea descoperirii Americii de catre Columb.

Va urma:

• rezultatele examinarii craniului Mitchell-Hedges;
• teorii privind craniile;
• legenda celor 13 cranii de cristal si noul film din seria Indiana Jones.

Continuarea acestei serii o gasiti aici.

MAREA DESCOPERIRE

După acea întâlnire cu Cezar mintea mea era mai mereu preocupată de misterul structurii identificate în interiorul Munţilor Bucegi. Doream foarte mult să iau şi eu parte la toate operaţiunile preliminare şi la momentul pătrunderii în marele tunel, dar realizam că aceasta nu era posibil. Trebuia să mă mulţumesc doar cu şansa de a avea acces pentru un timp scurt la locul marii descoperiri, în eventualitatea că lucrurile nu se complicau pană atunci. Timp de o lună şi jumătate de la convorbirea pe care am avut-o cu Cezar am aşteptat febril un semn de la el. îmi făceam în minte tot felul de scenarii, îmi imaginam diferite posibilităţi şi, practic, fiecare clipă devenise pentru mine o dorinţă intensă de a ajunge şi eu în acel loc din munţi. Aveam o încredere desăvârşită în Cezar şi ştiam că va face tot posibilul pentru a-mi facilita intrarea în „perimetrul principal" al zonei. Nu ignoram nici faptul că tensiunea acelei perioade trebuie să fi fost enormă pe umerii lui şi ai generalului Obadea, datorită jocului de culise foarte complicat care trebuia menţinut într-un fin echilibru. Ceea ce se petrecea atunci în munţi constituia cu adevărat o situaţie excepţională, a cărei importanţă viza nu numai siguranţa naţională ci chiar situaţia întregii omeniri, dacă luăm în consideraţie interesul enorm pe care îl manifesta în acea direcţie elita mondială a masonilor.

Operaţiunile de la faţa locului şi planul pe care îl concepuse Cezar erau îngreunate şi de faptul că, în paralel, era necesară înşelarea vigilenţei lui senior Massini şi a celorlalţi venerabili din elită. La toate acestea se adăuga presiunea exercitată de pericolul ca informaţia să ajungă la structurile de vârf ale statului, într-un astfel de caz, era puţin probabil ca situaţia să mai poată fi controlată cu eficienţă. Planul lui Cezar includea informarea conducerii politice a statului la un moment de timp bine definit.

Baza secretă din munţi

Clipa mult aşteptată a sosit puţin după mijlocul lunii august, într-o dimineaţă însorită am fost contactat prin filiera obişnuită, dar curând aveam să realizez că măsurile de precauţie erau de acea dată mult mai severe. Nu voi intra în amănunte, care oricum nu interesează prea mult. Puţin după prânz am ajuns la una din bazele militare secrete de la poalele munţilor, de unde am fost preluat cu elicopterul Departamentului Zero, fiind însoţit de doi militari cu uniformă specială, care erau înarmaţi, încă de la Bucureşti, după consemnele ştiute, nici unul dintre cei care mă escortau nu a rostit o vorbă. Schimbările de vehicul şi de pază erau însoţite doar de ordine scurte, la obiect, întreaga acţiune se dovedea a fi rapidă şi precisă. Deşi cunoşteam prea bine aspectele implicate şi motivele pentru care era necesară asigurarea unei maxime securităţi, mărturisesc totuşi că eram puţin contrariat de stricteţea măsurilor de siguranţă care erau luate, consi-derându-le exagerate. Mi-am dat însă repede seama că nu eram aproape deloc în măsură să apreciez la adevărata ei valoare întreaga operaţiune şi că trebuia să mă consider un tip foarte norocos pentru că mi se oferea nesperata şansă de a avea acces la ceea ce consideram a fi, probabil, cea mai importantă descoperire din timpurile moderne. Faptul că am fost chemat de Cezar şi că măsurile de securitate erau extraordinare îmi oferea certitudinea că, într-adevăr, acolo fusese descoperit ceva de o importanţă colosală. Reflectam la faptul că, în timp ce imensa majoritate a oamenilor îşi duceau traiul zilnic, de multe ori într-un mod cât se poate de banal, această descoperire ar fi putut să transforme radical concepţiile tuturor într-o perioadă foarte scurtă de timp. Zâmbeam amar la gândul că, în conjunctura mondială prezentă, părerea mea era probabil mult prea idealistă. Pentru a determina o transformare de proporţii care să implice o justă analiză şi înţelegere atât a trecutului umanităţii cât şi a semnificaţiei profunde a vieţii, este nevoie de o abilă diplomaţie, de inteligenţă şi de virtuţi nobile pentru a te „strecura" printre numeroasele piedici de natură mentală, psihică sau chiar materială care încă domină masele de oameni.

Cufundat în aceste gânduri aproape că nu am observat coborârea elicopterului, care se apropia de noua bază ce fusese construită în munţi. Reflecţiile mele s-au evaporat ca prin farmec la vederea ansamblului care se afla la câţiva zeci de metri sub mine. Deşi eram oarecum familiarizat cu operaţiunile de tactică militară şi cu tehnica folosită în astfel de ocazii, totuşi ceea ce puteam să văd atunci întrecea cu mult orice închipuire. In primul rând am realizat prezenţa masivă a forţelor americane datorită numărului mare de vehicule de teren care le sunt caracteristice şi a unor ansambluri masive , ascunse sub nişte prelate uriaşe pe care se vedea desenat steagul SUA. Puteam, de asemenea, să observ singurul drum amenajat, destul de larg, care venea din vale prin pădure, precum şi cele două centuri de securitate militară a accesului în bază; ele apăreau ca un fel de hotare late, formând fiecare aproape un cerc complet înjurul unei intrări mari în peretele stâncos al muntelui, între cele două centuri concentrice de securitate exista un parc de camioane militare, câteva autovehicule de teren, precum şi două trei vehicule a căror formă şi scop nu le-am putut identifica pe loc. Am estimat că de-a lungul celor două centuri erau plasaţi aproximativ două sute de militari. Cei de pe centura inte-rioră purtau o uniformă specială, de culoare neagră, iar militarii de pe centura exterioară purtau uniformă obişnuită. Fiecare dintre aceştia avea armă automată, iar distanţa dintre ei era de doar câţiva metri. Am văzut că barăcile soldaţilor erau plasate între cele două hotare, iar cele ale echipei speciale se aflau imediat în spatele celei de-a doua centuri. Drumul era blocat de bariere duble şi masive în dreptul fiecărei centuri, cu dublu pichet de control de fiecare parte a lui. Am apreciat distanţa între cele două centuri de securitate la aproximativ cincizeci de metri. Se pare că activitatea era frenetică, deoarece observam un du-te-vino continuu între cele două comandamente, dar mai ales în interiorul perimetrului-focar, până la peretele care fusese tăiat în munte.

Observaţiile mele generale au fost întrerupte de aterizarea elicopterului pe un loc amenajat în interiorul perimetrului principal, după a doua centură de securitate. Am coborât şi imediat am fost încadrat de doi militari , care de această dată erau americani. Ne-am deplasat doar vreo douăzeci de metri de la elicopter, cei doi din echipa specială fiind în faţă, iar americanii în spatele meu. Mi s-a spus să mă opresc şi am rămas acolo în picioare, toţi cinci, cam o oră; în mod evident, aşteptau ordinul de preluare a mea.

Abia atunci am început să realizez cu adevărat proporţiile operaţiunii care se desfăşura în zonă şi să intuiesc importanţa ei excepţională. Iniţial am fost mirat de „tratamentul" la care eram supus; nu pentru că m-aş fi simţit jignit, ci mai ales pentru stricteţea aproape incredibilă cu care se desfăşurau acţiunile în cadrul bazei, îi priveam pe cei patru care mă încadrau politicos, dar foarte ferm; nu s-au clintit din poziţia în care se aflau, nu s-au relaxat, nu au vorbit şi aproape că nici nu au clipit timp de o oră, cât am aşteptat acolo. Complet impasibili, îmi dădeau mai mult impresia unor roboţi, decât a unor făpturi umane. Neavând încotro, am rămas şi eu aproape nemişcat între ei, îndoindu-mă doar din când în când pentru a nu amorţi. Am încercat să aflu motivul aşteptării noastre, precum şi alte amănunte, dar era ca şi cum aş fi vorbit la patru stâlpi de beton. Am înţeles atunci că ordinele erau extrem de severe şi stricte şi nu am mai pus alte întrebări, aşteptând resemnat venirea lui Cezar.

Cu toate că era relativ obositor să rămân în picioare un timp destul de îndelungat în acelaşi loc, am folosit acel prilej pentru a observa cu atenţie ceea ce se afla în jurul meu. Emoţia de care fusesem cuprins încă de la plecarea din Bucureşti se amplificase şi mai mult. Mă aflam, practic, la mai puţin de o sulă de metri de ţinta viselor şi presupunerilor mele, de o fenomenală descoperire care aştepta poate de zeci de mii de ani să fie revelată. Fiorul necunoscutului care plutea în aer cuprindea parcă întreaga bază, insuflând în mod tainic fiecărei persoane de acolo un aer aparte, grav, de enigmatică focalizare interioară.

În faţa mea, puţin lateral dreapta de la locul în care mă aflam, se deschidea în munte gura largă a unui tunel. Puteam să văd sistemul modern de iluminare care fusese montat la intrare şi care continua în interiorul tunelului. Din nefericire, unghiul în care mă aflam şi prezenţa unui mare cort de campanie şi a două construcţii modulare ultramoderne, în formă de emisferă, îmi bloca perspectiva, în aceeaşi zonă principală în care mă aflam existau mai multe jeep-uri şi vehicule americane, iar în marginea din stânga mea erau două ansambluri uriaşe, acoperite fiecare cu câte o prelată, care după formă sugerau că adăposteau lăzi uriaşe, al cărui conţinut nu îl cunoşteam. Gura tunelului era blocată de o barieră lată din metal, fiind păzită de o parte şi de alta de doi militari americani; uniforma lor sugera că făceau parte din trupele de elită ale puşcaşilor marini.

Insă ceea ce mi-a atras îndeosebi privirea era uriaşul hangar săpat în piatra muntelui, care se afla în dreapta tunelului păzit. Era imens, măsurând cam zece metri înălţime şi, din câte am putut eu aprecia, cam cincizeci de metri adâncime. Era perfect realizat, cu pereţii finisaţi şi bolta curbată în mod impecabil. M-am întrebat ce tehnologie au folosit dacă au reuşit să construiască tot ceea ce vedeam în aproximativ o lună. Ulterior aveam să aflu cu stupoare că realizarea forajului în cazul hangarului nu durase decât o singură zi.
În interiorul halei erau stivuite multe lăzi pe o parte, iar pe cealaltă parte se aflau trei construcţii speciale, ca nişte camere lungi al căror scop, cred, nu putea fi decât cel de analiză şi cercetare. De altfel, în interiorul hangarului era o relativă agitaţie, deoarece puteam să observ multe persoane cu halate albe, care intrau sau ieşeau grăbite din acele mini-laboratoare, purtând în mâini diferite obiecte sau hârtii. Atât pe culoarul din mijloc al hangarului, cât şi afară, aproape de gura tunelului, am văzut mai multe vehicule mici cu motor electric, pe care unii dintre cei de acolo le foloseau pentru a se deplasa în interior. Nici tunelul şi nici hangarul nu erau prevăzute cu uşi culisante, probabil datorită complicaţiilor constructive, care nu erau momentan necesare. Hangarul avea totuşi, în partea de sus, un sistem mecanic de „perdea", confecţionat dintr-un material semitransparent, care nu era lăsat decât pe un sfert din înălţimea intrării. Sistemul de iluminat era impecabil şi am observat două mari generatoare care funcţionau undeva mai jos, pe coasta muntelui, între cele două centuri de securitate şi control. La o oarecare depărtare de marele cort de campanie, în stânga mea, se afla un şir de barăci moderne iar în spatele lor mai multe corturi de campanie de dimensiuni medii, care cu siguranţă reprezentau adăposturile de noapte pentru personalul de cercetare şi pentru militari. Nu am observat însă nimic care să semene a loc în care se pregăteşte hrana; concluzia mea a fost că aceasta este adusă zilnic cu un camion, probabil cu o pază foarte severă. Ulterior aveam să aflu că bucătăria fusese amenajată câţiva kilometri mai la vale şi că, într-adevăr, un grup de militari din echipa specială a DZ făcea zilnic drumul cu un camion, aducând hrana pentru cei din bază. Această soluţie a fost preferată pentru a reduce şi mai mult activitatea periferică a personalului şi pentru a micşora, de asemenea, riscurile de securitate. Masa era servită separat de fiecare grupă de militari, la barăcile lor. În perimetrul-focar ea era servită în cortul mare de campanie, atât pen- tru militarii români şi americani, cât şi pentru echipele de cercetători. Am aflat că americanii veniseră cu alimente proprii şi cu bucătarii lor, însă aceştia fuseseră trimişi la un loc cu cei români, în bucătăria de la poalele muntelui.

Cele două construcţii semisferice erau reşedinţele staff-ului român şi, respectiv, al celui american. Cezar mi-a dezvăluit ulterior că în una dintre acestea, care era mai mică, locuia el şi generalul Obadea, iar în cealaltă se aflau doi generali de la Pentagon şi un consilier pe probleme de securitate naţională de la Washington. Aceste clădiri extraordinar de ergonomice semănau mai mult cu clădirile unor staţii de cercetare de pe alte planete şi lăsau o impresie foarte plăcută, de comfort şi mare siguranţă. Materialul din care erau făcute avea culoarea albă şi era delimitat în suprafeţe hexagonale, iar în apropierea vârfului exista o bandă lată dintr-un material de culoare albastru închis. Pe această bandă erau dispuse un fel de leduri luminoase uriaşe, despre care mi s-a spus că, atunci când luminau noaptea, creau o atmosferă calmă şi deosebit de frumoasă.

Am urmărit un anumit timp activitatea din perimetru; fiecare persoană se mişca rapid şi dădea senzaţia că ştie cu precizie ce are de făcut. Din când în când venea sau pleca un jeep, ori militarii descărcau ceva din lăzile de sub prelată. Din păcate, distanţa şi obstacolele nu mi-au permis să observ cu claritate obiectele care erau deplasate. Eram totuşi mirat de prezenţa relativ masivă a americanilor, deoarece Cezar mă lăsase să înţeleg că va fi doar o echipă care să mânuiască dispozitivul de forare cu plasmă.

Chiar în momentele în care făceam diferite supoziţii cu privire la acest aspect, am remarcat faptul că unul dintre militarii români, care se afla în faţa mea a dus o mână la urechea dreaptă, a ascultat cu atenţie şi apoi a rostit repede câteva cuvinte. Imediat după aceea ne-am îndreptat spre gura întunecată a tunelului, care pe măsură ce mă apropiam îmi părea tot mai mare şi mai ameninţătoare.

Ne-am oprit în aceeaşi formaţie lângă una dintre cele două construcţii semisferice, la doar câţiva metri în laterala tunelului. Inima a început să-mi bată cu putere; dincolo de bariera lată, păzită de cei doi militari americani inflexibili, se afla poate cel mai teribil mister de pe planetă. Ce se petrecuse în intervalul de o lună şi jumătate de la ultima discuţie pe care am avut-o cu Cezar? Ce s-a descoperit în acea zonă a muntelui? Am observat atunci că prin faţa tunelului şi în interiorul lui, pe o fâşie lată de aproximativ doi metri exista o bandă de cauciuc canelat, pe care erau înşiruite câteva vehicule electrice de producţie americană. Vedeam acum interiorul tunelului, luminat discret de instalaţiile cu neon plasate pe tavan şi pe pereţii laterali, însă tunelul se curba spre stânga după doar zece metri, astfel că nu puteam să observ mai mult.

Atunci a apărut Cezar. Venea din interiorul coridorului, conducând un vehicul electric. Lângă el se afla un bărbat în vârstă, cărunt, dar cu un chip având trăsături ferme, pline de hotărâre. Amândoi erau serioşi şi tăcuţi. Cezar a coborât lângă mine şi abia atunci cei patru militari s-au retras discret, după ce au salutat. Am făcut cunoştinţă cu generalul Obadea, care m-a privit pătrunzător câteva clipe; mi-a strâns mâna cu putere şi după ce am schimbat câteva amabilităţi s-a retras în construcţia semisferică. Era evident pentru mine că generalul ştia totul de la Cezar în ceea ce mă privea şi că îşi dăduse con- simţământul să fiu adus în acel loc. Probabil că această mişcare făcea parte din planul lor de demascare a acţiunilor masonice şi au considerat că este necesar să fiu şi eu în acel loc. Chiar dacă mă simţeam doar o rotiţă în acest imens angrenaj de elemente misteriose, aspecte şi intrigi, eram foarte bucuros că aveam acea şansă extraordinară şi eram hotărât să mă achit cu cea mai mare responsabilitate de sarcina pe care mi-o asumasem.

Marea Galerie

— Situaţia este destul de critică, a spus Cezar preocupat. Relaţia cu senior Massini a devenit încordată, însă ceea ce este mai grav e că totul s-a aflat la vârfurile puterii de stat. Ne aşteptam la asta, dar în nici un caz atât de repede. Intenţia noastră era să prezentăm datele problemei la un moment din viitor, care trebuia să fie mult mai prielnic. Acum lucrurile sunt foarte tensionate, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Nu cunoşti multe din câte s-au petrecut în ultima lună. Vino, am să-ţi rezum principalele elemente în timp ce vom merge prin tunel, zise el îndreptându-se spre intrare.

În felul acesta câştigam timp; nu am luat un vehicul electric, tocmai pentru ca Cezar să poată să-mi relateze pe scurt felul în care au decurs evenimentele, în plus, aveam posibilitatea să privesc totul îndeaproape şi cu mai multă atenţie.

Tunelul era „pavat" cu o folie groasă de cauciuc. De o parte şi de alta a acesteia, până la perefii de piatră ai muntelui era doar stâncă. La intrare şi încă pe o lungime de câţiva metri după aceea erau infiltraţii de apă, însă după ce tunelul cotea lin spre stânga, la aproximativ zece metri de la intrare, totul devenea perfect uscat. Eram uluit de exactitatea forării şi mai ales de finisarea pereţilor din piatră, care aproape că păreau şlefuiţi. Lumina albă scotea în evidenţă într-un mod splendid culorile variate ale diferitelor formaţiuni geologice, luminând discret interiorul tunelului într-un ireal joc de sclipiri şi umbre. Zgomotul paşilor noştri era înăbuşit de covorul de cauciuc, iar în galerie domnea o atmosferă enigmatică dar foarte incitantă pentru mine. Era cam rece pentru felul în care mă îmbrăcasem, însă Cezar mi-a spus că această situaţie nu va dura prea mult.
— Maşina a forat la început după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic. La scurt timp, însă, am realizat eroarea, astfel că s-a procedat la corecţia traiectoriei. Uite, chiar aici, spuse Cezar, oprindu-se în curba spre stânga a tunelului.

M-am oprit şi eu, admirând modul elegant de racordare a galeriei. După curbă, aceasta se întindea perfect dreaptă cale de vreo cincizeci de metri într-un fel foarte asemănător cu un tunel de metrou, deşi era poate ceva mai lată. La capătul acestei distanţe, în inima muntelui am văzut ceva ce semăna cu o poartă imensă, care parcă se deplasase prin culisare spre stânga, ocupând acum mai puţin de un sfert din lăţimea galeriei. Acolo se aflau, de asemenea, doi militari înarmaţi, iar locul era foarte bine luminat pe toată circumferinţa tunelului. Exista şi o gheretă modernă, îngustă dar destul de lungă pe partea dreaptă, imediat înainte de marea intrare într-o altă galerie pe care deja o puteam vedea; această intrare era străjuită de uşa enormă care culisase. Am ştiut atunci că acela era începutul aventurii, al marii descoperiri care fusese făcută. Mi-am adus aminte de schiţa pe care o desenase Cezar la ultima noastră întâlnire şi am realizat că ea corespundea realităţii pe care o vedeam atunci, cel puţin în ceea ce privea plasarea misterioasei galerii în munte.
— Am fost uluit de tehnologia pe care o aveau la dispoziţie americanii, îmi spuse Cezar. Maşina de forat cu plasmă nu are dimensiuni mari, dar necesită un echipament special pentru cei care se află în preajma ei şi a locului forat. Este ceva asemănător cu echipamentul de anti-radiaţie atomică. Eu însumi am îmbrăcat un astfel de costum special şi am urmărit forarea de foarte de aproape. Spectacolul care ţi se înfăţişează atunci în spatele lentilelor care conţin o substanţă sofisticată de protecţie este aproape incredibil. Ai senzaţia că piatra realmente se „topeşte" sub acţiunea jetului de plasmă, dar de fapt roca este făcută foarte maleabilă, până în apropiere de punctul de curgere şi este imediat modelată circular de presiunea exercitată de câmpul magnetic rotitor care direcţionează totodată şi jetul plasmatic. Nu există deloc praf iar resturile sunt chiar neglijabile. Viteza de pătrundere este colosală pentru o astfel de lucrare; distanţa de la intrare şi până la cei doi militari pe care îi vezi acolo a fost parcursă în doar cinci ore. în urmă totul rămâne ca şi cum a fost şlefuit şi foarte curat, astfel încât covorul de cauciuc şi instalaţiile erau deja pregătite la gura tunelului înainte ca maşina de forat să fie scoasă afară.

În timp ce ne îndreptam spre galeria cea mare, Cezar mi-a relatat faptul că, iniţial au forat într-o altă zonă a muntelui, pentru a urmări să ocolească bariera energetică de la intrarea în tunelul principal din interiorul muntelui. Au ales o locaţie mai sus, pe coastă, la aproximativ trei sute de metri de zona în care fusese stabilită baza şi au forat câteva zile, deoarece distanţa până la tunel era mult mai mare, iar pătrunderea nu era în plan orizontal, ceea ce îngreuna mult procedurile tehnice. Până la urmă au ajuns la peretele tunelului, însă orice efort de a-1 străpunge a fost zadarnic. Nu ceda nici la jetul de plasmă, nici la câmpul magnetic şi nici la dinţii frezelor. Au fost nevoiţi să abandoneze acea variantă şi să astupe intrarea în galeria pe care tocmai o foraseră. S-a revenit deci la punctul iniţial şi s-a început străpungerea plană a peretului de rocă, până când au ajuns la bariera de energie.

— Forajul era urmărit în fiecare clipă pe monitoarele de control şi era corelat cu distanţa până la zona energetică. Cu câţiva metri înainte de aceasta am dat de începutul galeriei pe care o vezi acum, astfel încât tot ceea ce aveam de făcut era să racordăm cele două tunele, mi-a explicat Cezar.

Între timp am ajuns în faţa intrării care era păzită de cei doi militari din forţele speciale. După uniformă şi însemnele de pe ea, unul era român, iar celălalt american. Militarii 1-au salutat pe Cezar, care s-a îndreptat câţiva metri în dreapta, spre gheretă. Americanul a intrat înăuntru, unde probabil avea un pupitru de comandă, căci dintr-o nişă a construcţiei a apărut imediat un braţ lung din metal cu un dispozitiv complicat la capăt. Braţul era articulat; Cezar 1-a ridicat la nivelul ochiului şi după câteva secunde s-a auzit un sunet scurt de acces.

— Au fost luate toate măsurile de prevedere, îmi zise el, revenind lângă mine. Amprenta irisului meu a fost analizată şi stocată ca o informaţie-cod. Sistemul de securitate nu reacţionează decât la citirea cu o rază laser a irisului meu sau al generalului Obadea. Acum, de pildă, a fost dezactivat sistemul de senzori cu laser, foarte complicat, care a fost montat exact aici, la intrare. Este invizibil, iar dacă am fi trecut direct ar fi declanşat în mod automat alarma în bază. Noi am refuzat amprentarea iridologică a generalilor americani şi am insistat ca accesul în Marea Galerie să ne aparţină în exclusivitate. De aici au început, de fapt, primele probleme, zise el gânditor.

Am observat că ghereta avea o prelungire dincolo de poartă, în Marea Galerie, din care ieşea de asemenea un dispozitiv laser de citire a irisului. Cezar mi-a explicat că acela era pentru revenirea din Marea Galerie. Am aflat de asemenea că el putea anula sistemul de securitate prin aplicarea, simultan cu citirea irisului, a palmei şi a degetelor de la mâna lui dreaptă într-un locaş special. Metoda era folosită atunci când trebuiau să se efectueze transporturi masive prin Marea Galerie.

Cezar a mers câţiva metri mai în spate şi a început să-mi explice:
— Barajul energetic acţiona aproximativ în această zonă. Este, practic, o proiecţie energetică, dar nu ne-am putut da seama cum a fost realizată. Nu putem înţelege, de asemenea, cum a fost posibil ca acel baraj energetic să subziste continuu, timp de milenii în şir. Nu cunoaştem sursa care îl alimentează şi nici modalitatea tehnologică prin care este realizat acest lucru. Practic, cu excepţia faptului că am reuşit să pătrundem dincolo de el, nu ne-am lămurit în nici o altă privinţă, însă depăşirea lui a implicat un fapt tragic.
Mă aflam în spatele lui Cezar, privind tavanul galeriei, acolo unde se realizase racordul cu marele tunel. De fapt, mai întâi erau câţiva metri de galerie în roca muntelui, la un diametru mai mare decât galeria săpată de dispozitivul american cu plasmă; pe această porţiune pereţii nu erau finisaţi, ci neregulaţi, cu multe colţuri, în plus, această zonă a galeriei, care avea aproximativ şase metri în lungime, nu era circulară ci avea secţiunea pătrată. Racordul celor două galerii s-a făcut doar la nivelul solului, care a fost nivelat într-o uşoară pantă descendentă, dinspre galeria noastră către galeria antică, de dimensiuni mai mari. Diferenţa de nivel era cam de un metru şi puteam să o observ foarte bine în zona tavanului, la îmbinarea dintre cele două tuneluri. Forarea a fost aproape concentrică cu galeria antică, însă nimeni nu putea să explice cum a fost posibil ca acest tunel să înceapă brusc, din interiorul muntelui. Ea era în mod evident o lucrare artificială. Posibilitatea ca intrarea să fi fost acoperită pe o distanţă de aproximativ şaizeci de metri nu era credibilă, deoarece structura masivă din piatră era identică cu cea a rocilor din jur.

L-am întrebat pe Cezar ce s-a petrecut când au ajuns la bariera energetică.
— In acel moment discutam împreună cu generalul Obadea şi cu generalii de la Pentagon anumite aspecte legate de securitatea bazei. Am fost anunţaţi că s-a realizat străpungerea şi unificarea celor două galerii. Până să sosim şi noi, militarii începuseră deja să retragă dispozitivul de plasmă din galerie. Cei trei din prima echipă de intervenţie specială a Departamentului s-au strecurat înăuntru pentru a vedea condiţiile din noua galerie. Aceasta a fost o mare greşeală, deoarece au ignorat protocolul de acţiune. Au sărit treapta de nivel de un metru între cele două galerii şi au început să cerceteze zona de aproximativ patru metri pe care ştiau că o au la dispoziţie până la bariera de energie, care era invizibilă. Din păcate nimeni nu a putut să explice cum s-au petrecut lucrurile. Probabil că cei trei s-au apropiat foarte mult de barajul energetic, deoarece câteva clipe mai târziu s-a auzit un zgomot ciudat, dar puternic, ca un scurt-circuit. I-am găsit prăbuşiţi la baza inferioară a barierei invizibile, cu trupurile ciudat contorsionate, ca şi cum ar fi fost delimitate de marginea precisă a unui perete. Toţi trei erau morţi. Medicii au declarat moartea lor instantanee prin stop cardiac. Acest lucru a creat o oarecare panică, deşi noi ne-am străduit să aplanăm incidentul. După cum aveam să-mi dau seama imediat, panica era determinată mai mult în rândul staff-ului american şi se datora faptului că temerile iniţiale ale membrilor săi începeau să se adeverească, într-adevăr, în acel moment nu aveam practic nici o cale de acces în galeria antică. Forarea laterală eşuase datorită materialului necunoscut care rezista la orice tentativă de străpungere, iar barajul energetic se dovedea a fi inexpugnabil.

Venerabilul Massini era şi el prezent acolo şi mi-a cerut părerea, în acea perioadă, detaşamentul de comando american încă nu venise. Erau doar specialiştii cu dispozitivul de forare, o echipă de cercetători şi reprezentanţii lui senior Massini, care sunt şi acum: doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial. Totuşi, nu sunt atât de sigur că preşedintele SUA fusese anunţat de această operaţiune. Era evident o problemă internă, de culise, din care ei doreau să tragă cât mai multe avantaje. Venerabilul ştia mai multe despre originea acestei descoperiri şi, după cum mi-am dat seama, el avea cunoştinţe despre cel puţin un element care se găsea în sala cea mare, în care vom ajunge peste puţin timp. Nerăbdarea masonului era reţinută, dar fermă, în acel moment aş fi putut să dispun îndepărtarea lor din zona aceasta, dar nu aş fi rezolvat nimic, decât că aş fi complicat foarte mult lucrurile. Influenţa lui senior Massini ar fi condus în cele din urmă chiar la înlocuirea mea şi a generalului Obadea de la conducerea unei operaţiuni care încă nu fusese adusă la cunoştinţa puterii politice. Aveam, desigur, toate justificările şi circumstanţele atenuante, dar era bine ca informarea să vină de la noi şi nu de la cei străini. Un element cu totul neprevăzut a modificat însă radical situaţia, îndreptând-o pe o pantă foarte tensionată şi periculoasă, care există şi în prezent. Sper, totuşi, că aceste tensiuni să nu escaladeze dincolo de un anumit punct, pentru că atunci va fi dificil de spus ce se poate întâmpla.

Cezar veni mai aproape de imensa poartă din piatră,care străjuia intrarea în Marea Galerie. Se apropie de peretele din stânga al tunelului, în partea în care culisase poarta, şi îmi spuse :
— Acum te afli chiar în zona barierei energetice, atunci când este activată. Vezi ceva pe peretele de lângă mine?
M-am uitat cu atenţie şi am observat în roca denivelată o porţiune destul de mare, de formă pătrată cu latura de circa douăzeci de centimetri, perfect finisată, care părea încrustată în peretele muntelui. Pe ea era trasată cu precizie forma unui triunghi echilateral cu vârful în sus.

— Aceasta este „cheia" pe care ne-au lăsat-o cei care au construit acest ansamblu. Fără ea am fi fost complet neputincioşi. După moartea celor trei militari am venit exact unde te afli tu acum şi am cercetat atent locul cu privirea, observând acest pătrat de piatră foarte bine şlefuit pe care este reprezentat simbolul triunghiular. Atunci, însă, galeria era blocată de poarta uriaşă pe care o vezi aici. Problema era că eu mă aflam foarte aproape de barajul energetic, care se găsea cam la doi metri în faţa porţii, adică acolo unde eşti tu acum. După cum vezi, pătratul şlefuit care este încastrat în roca muntelui se află între imensa poartă de piatră şi bariera energetică. Cum era şi firesc, presupuneam că funcţia lui era aceea de a comanda deschiderea porţii. Dar cum să ajung la el dacă drumul era barat de zidul invizibil de energie?

ÎI priveam descumpănit pe Cezar. Cei doi militari intraseră de mult în gheretă, lăsându-ne singuri la intrarea în misteriosul coridor antic. Eram profund marcat de emoţia aflării unor secrete vechi de mii şi mii de ani care mi se revelau acum în mod gradat. Datorită surescitării, corpul îmi părea mai uşor iar cuvintele lui Cezar îmi ajungeau oarecum estompat la urechi. Cu toate acestea, dobândisem o luciditate extraordinară şi înţelegeam totul foarte repede, în mod intuitiv.

— Era o problemă de frecvenţă de vibraţie, am spus eu, mirându-mă de calmul cu care am rostit acele cuvinte. Cezar mă privi cu surprindere.
— Exact, mi-a confirmat el. Căutând o rezolvare, am închis atunci ochii şi m-am focalizat asupra barajului energetic. După puţin timp am simţit că de fapt acesta era „viu", dar într-un mod foarte special, pe care nu-1 puteam explica celor de faţă. Doar venerabilul cred că ar fi putut înţelege, dar el era chiar cel căruia nu doream să-i dezvălui nimic din tainele pe care le aflam.

Am simţit că între mine şi energia barajului exista o anumită „compatibilitate", ceva în genul unei simpatii reciproce şi că testul „vibraţiei personale" îl trecusem cu succes. Nu m-am putut opri, totuşi, să mă întreb ce grad excepţional de dezvoltare tehnologică şi spirituală au avut cei care stabiliseră acest veritabil „prag" de verificare energetică pe care ştiinţa actuală nici măcar nu îl poate concepe, nicicum să-1 realizeze practic. Apoi am luat de jos câteva resturi de rocă şi le-am aruncat spre peretele invizibil de energie. Imediat ce piatra atingea barajul energetic, se transforma într-o pulbere fină care cădea la sol, formând o linie dreaptă. Am cerut să mi se aducă şi alte obiecte din metal, plastic, lemn sau piele. Concluzia era clară: tot ceea ce era alcătuit din substanţă amorfă era prefăcut instantaneau în pulbere şi tot ceea ce reprezenta materie organică era respins, dacă nu avea o anumită frecvenţă înaltă de vibraţie individuală. Am trimis pulberile la laborator pentru analiză şi apoi am atins uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei de energie. Am simţit doar nişte fine furnicături pe piele, care erau foarte plăcute, astfel încât am înaintat cu tot trupul, trecând în partea cealaltă a peretelui energetic. Grosimea acestuia am apreciat-o la cel mult un centimetru.

Priveam acum feţele uluite ale oficialilor americani şi ai celor câţiva membri din echipa mea, care se aflau în partea cealaltă a barajului de energie. M-am apropiat de perete şi am apăsat pe triunghiul de pe pătratul de rocă perfect şlefuită pe care îl vezi aici. De fapt nu a fost nevoie decât să-1 ating, deoarece el nu are joc, nu se deplasează; doar suprafaţa lui este delimitată în perete. Poarta de piatră, din care tu vezi acum doar o mică parte, a început imediat să culiseze lin şi aproape fără zgomot spre stânga şi s-a oprit în poziţia pe care o are în prezent. Acela a fost momentul când am văzut cu toţii, pentru prima dată, Marea Galerie. A fost un moment de încărcătură emoţională deosebită, în primul rând am fost şocaţi de faptul că ea era luminată, aşa cum o vezi tu acum, fără să conţină totuşi nici o sursă de lumină, cel puţin dintre cele convenţionale pe care noi le cunoaştem.

Cezar făcu o scurtă pauză. Eu priveam stupefiat în interiorul Marii Galerii şi abia atunci mi-am dat seama că în ea nu exista nici o sursă de iluminat. Prea absorbit de cele ce îmi relata Cezar şi de propriile mele observaţii ale zonei de fuziune dintre cele două tuneluri, mi-am închipuit că lumina din Marea Galerie provenea, de asemenea, de la instalaţiile de iluminare care probabil fuseseră montate de-a lungul ei, aşa cum era cazul tunelului forat de curând. Abia acum realizam însă, uluit, că acea lumină parcă că nu avea nici o sursă, deşi eram tentat să spun că ea provenea din materialul extraordinar care învelea pereţii galeriei. Această lumină era mai puţin intensă decât cea din galeria noastră, dar era foarte plăcută, inducând o evidentă stare de relaxare şi detensionare fizică şi psihică.

— Apoi a fost acest sentiment complex şi foarte profund pe care (i-1 provoacă mărimea coridorului, culoarea şi modelul materialului din care el este alcătuit, a continuat Cezar să vorbească. Cu greu îi vezi capătul de aici, însă îţi spun că tunelul coteşte brusc către dreapta, cam după trei sute de metri. Te vei convinge imediat şi singur. Să revin însă la barajul energetic.

Am atins din nou triunghiul şlefuit, iar poarta a alunecat la loc, închizând accesul spre Marea Galerie. Abia după ce am deschis din nou poarta , trecând prin zona barajului de energie, mi-am dat seama că el era anulat. Deci comanda unică îndepărta obstacolul energetic şi totodată deschidea şi poarta din piatră care bloca accesul spre Marea Galerie. Ulterior, am făcut mai multe experimente, mai ales după ce am delimitat cu precizie zona de acţiune energetică a barajului. Generalul Obadea a venit şi a atins cu buricul unui singur deget suprafaţa invizibilă a barierei energetice dar, deşi nu a păţit nimic grav, totuşi el a fost cuprins de ameţeală şi de o vagă senzaţie de greaţă. Consilierul prezidenţial american a fost însă izbit cu violenţă la pământ, deşi contactul între piele şi zidul energetic nu a fost decât unul foarte fin. Şi-a revenit din leşin mai târziu, sub îngrijirile medicului. După aceea nimeni nu a mai dorit să încerce să străbată zidul energetic. Probabil că cei trei militari care au murit au avut un contact simultan pe o suprafaţă mult mai mare, care le-a fost fatal.

Problema este că nici în spatele acestei bariere invizibile, adică între poarta închisă şi zidul energetic, cei care nu îl pot traversa nu pot rămâne prea mult timp. Am făcut probe cu câţiva militari şi, după ce am închis poarta şi sistemul energetic, aceştia mi-au spus că simt o senzaţie de sufocare care în timp devine din ce în ce mai acută. Am fost deci nevoiţi să lăsăm deschis atât barajul energetic cât şi poarta de acces, dar după cum ai văzut am plasat doi oameni de pază şi am recurs la sistemul de alarmă care previne astfel orice intrare neautorizată în Marea Galerie. Sistemul cu identificarea irisului se resetează după cinci secunde de la anularea lui, care sunt suficiente pentru a traversa linia de intrare în galerie, dincolo de sistemul culisant al porţii. Vino lângă mine, vreau să-ţi arăt cum funcţionează poarta.

Cezar a atins uşor pătratul din piatră şlefuită. Imensa poartă, care avea o grosime cam de treizeci de centimetri şi înălţimea cât cea a Marii Galerii, adică peste şase metri, se deplasa foarte silenţios, graţie unui sistem de angrenare pe care nu puteam să-1 identific. Când poarta a închis complet intrarea am putut să remarc că era perfect şlefuită, însă fără nici o inscripţie pe suprafaţa ei; era doar un perete imens de rocă aproape lucioasă, cântărind probabil mai mult de douăzeci de tone. Ce anume îl făcea, totuşi, să se mişte atât de uşor şi delicat? Tocmai când căutam răspunsul la această întrebare cercetând cu atenţie marginea inferioară, am simţit că încep să respir cu greutate şi că mă cuprinde o vagă ameţeală. Cezar, care mă urmărea cu atenţie, deschise din nou poarta şi efectul dispăru la fel de brusc precum apăruse. El îmi citi din ochi întrebarea.

— Nu ştiu ce anume declanşează acest efect specific. Probabil este un gen de acţiune interactivă între suprafaţa porţii, atunci când aceasta este închisă şi bariera de energie, care afectează corespunzător orice organism viu din acest spaţiu intermediar. Nu am reuşit să descifrăm nici taina deplasării porţii, care este gigantică. Dacă priveşti cu atenţie, constaţi că atunci când se deplasează spre dreapta, ea împinge această dală de piatră care acoperă spaţiul pe grosimea porţii. Când culisează la stânga, dala de piatră şlefuită revine şi ea, strâns lipită de marginea porţii, ca împinsă de un resort. Totuşi, nu cred că este vorba de o astfel de metodă tehnologică oarecum primitivă, deoarece totul se desfăşoară într-un mod mult prea lin şi silenţios. Trebuie să fie o cu totul altă tehnologie. Generalii americani au venit cu propunerea de a sfărâma pragul de piatră pentru a vedea ce este dedesubt, însă noi nu am acceptat aşa ceva. Mi s-a părut o soluţie infantilă. Am privit cu atenţie calea de rulare a porţii; îmbinările erau incredibil de exacte şi foarte bine şlefuite. Nu putea pătrunde nimic printre ele şi nici nu se putea observa ce era dedesubt. Poarta modelată cu exactitate „ieşea" pur şi simplu din peretele din stânga al galeriei şi culisa până la peretele din dreapta, unde se îmbina perfect cu acesta.

— În timp ce făceam aceste experimente şi observaţii după dezactivarea barierei energetice, unul dintre militarii care asigurau paza a venit la grupul nostru şi ne-a anunţat că tehnicienii americani solicitau prezenţa noastră în bază pentru a ne anunţa ceva deosebit, a continuat Cezar să relateze evenimentele care s-au petrecut. Unul dintre cei doi generali americani şi generalul Obadea s-au deplasat repede afară, unde se afla centrul tehnic de interpretare a datelor. Peste puţin timp ei mi-au transmis că, în mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă. Rostind acestea, Cezar se îndreptă către ghereta militarilor.

— Să mergem acum, îmi spuse el. E timpul să intrăm în Marea Galerie. Vei putea să te convingi singur de cele ce ţi-am spus.
Reluă procedura cu recunoaşterea irisului şi astfel am putut trece pragul porţii, păşind pentru prima dată pe materialul acela atât de straniu şi foarte special al tunelului antic, în spatele nostru cei doi militari îşi reluară tăcuţi posturile de pază.

Chiar la intrarea în Marea Galerie erau două vehicule electrice, dar noi am preferat să mergem pe jos, pentru ca Cezar să aibă timpul necesar să-mi relateze ceea ce s-a petrecut, în timp ce el vorbea, eu studiam cu interes galeria.

La o privire superficială se putea spune că pereţii ei şi solul pe care călcam erau chiar din piatra muntelui, atent şlefuită. M-am apropiat de peretele din stânga şi 1-am pipăit: era acoperit cu un material ce părea sintetic, dar în acelaşi timp crea strania senzaţie că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului, dar adeseori reflexiile sale erau verzi şi chiar albastru închis. Impresia tulburătoare de ape provenea de la dungile neregulate care îl brăzdau în toate direcţiile. Uimitor era faptul că, atunci când ne deplasam , dungile îşi modificau şi ele poziţia, lăţimea şi culoarea, dar acest lucru se petrecea foarte lin, creând impresia că era doar un efect relativ al mişcării noastre faţă de perete. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Când am remarcat acest lucru, Cezar mi-a spus:

— Şi noi am sesizat acelaşi aspect. Am fost nevoiţi să măsurăm distanţa totală şi pe segmente a galeriei şi chiar să plasăm unele indicatoare pe margine.

Intr-adevăr, pe partea dreaptă a galeriei se puteau observa borne care indicau distanţa în metri şi în yarzi de la intrarea în tunel. Am observat, de asemenea, că materialul era oarecum aspru la pipăit, dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Cezar mi-a spus că rezista la orice tentativă de rupere, străpungere, zgâriere sau tăiere, indiferent cât de ascuţit era dispozitivul folosit, în plus, în mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său; practic vorbind, focul nu putea subzista pe acel material.

— Cercetătorii americani nu se pot pronunţa asupra naturii acestui material, deoarece nu au la dispoziţie nici un eşantion din substanţa lui. Singurul lucru pe care 1-au putut afirma este că materialul reprezintă o stranie combinaţie între materia organică şi cea anorganică, însă modul în care acestea sunt organizate în structura lui internă constituie cel mai deplin mister pentru ei.

La borna care indica distanţa de două sute optzeci de metri, galeria cotea brusc spre dreapta, într-un unghi ascuţit. Nici raţiunea acestei traiectorii nu a putut fi descifrată. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, puteam să întrevăd o lumină albastră feerică, ce scânteia precum o stea. Vâzându-mi emoţia de pe chip, Cezar zâmbi şi îmi spuse:
— Acolo se află capătul călătoriei noastre. Dar, într-un fel, el este totodată şi un început pentru ceva încă şi mai grandios, conform datelor pe care le cunosc acum. Modalitatea tehnologică prin care ne-au fost revelate aceste date este colosală, însă din păcate tu nu poţi să ai acces la informaţiile respective. Vei înţelege mai bine când vom ajunge la Sala Proiecţiilor, după cum am convenit să o numim.
— Înseamnă că au pătruns şi americanii acolo, am spus eu.
— Imediat ce am reuşit să rezolv problema primului scut energetic, senior Massini a vrut să intre în coridor şi să ajungă la sala cea mare. Am invocat problemele de risc crescut, care de altfel au determinat şi moartea celor trei militari, precum şi necesitatea unui sistem sever de siguranţă şi alarmă care trebuia dispus la intrarea în coridorul principal. Nu i-a convenit, dar nu a avut ce face. Urmăream să trag de timp cât mai mult, dar mai ales să ajung în sala cea mare fără să fiu însoţit de nici un mason. Nu ştiam ce voiau ei acolo, dar speram să-mi dau seama imediat ce aş fi intrat în sală şi aş fi inventariat conţinutul ei. înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul galeriei mari, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic.

Într-o pauză de organizare, profitând de absenţa americanilor şi a lui senior Massini în tunel, am luat un vehicul electric şi am străbătut singur acest coridor - după mai bine de cincizeci de mii de ani în care a fost pustiu - , până la lumina pe care o observi în depărtare, în faţa ta. Totuşi, ceea ce vezi tu scplipind este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al sălii uriaşe în formă de aulă, la care vom ajunge în curând. După cum vei remarca, în partea finală galeria mai face un cot în unghi scurt. Nutream speranţa că puteam să trec şi de această barieră în mod asemănător ca în cazul primului baraj energetic. Când am ajuns acolo, am fost copleşit. Galeria prin care mergem noi acum se deschide brusc într-o sală gigantică, chiar în inima muntelui, care cuprinde un imens scut energetic semisferic; la rândul lui acest scut delimitează Sala Proiecţiilor cu tot ceea conţine ea. Grandoarea ansamblului era neasemuită, însă tocmai când mă pregăteam să studiez modalitatea cea mai potrivită de a pătrunde înăuntru, am fost chemat urgent prin radio la bază. Vestea pe care urma să o primesc avea să complice extraordinar de mult lucrurile. Acela a fost un moment crucial, pe care totuşi nu puteam să-1 prevăd.

Mari Tensiuni Diplomatice

Am ajuns repede înapoi în bază şi am intrat în camera americanilor, unde eram aşteptat şi de generalul Obadea, a continuat Cezar să povestească. Intervenise un element neprevăzut, care dădea peste cap toate planurile, atât ale noastre cât şi ale lui senior Massini. De altfel, venerabilul era aşezat pe un scaun, mai în spate, adâncit în gânduri. Probabil că deja îşi făcea noile calcule, reconsiderându-şi poziţia.
— Aflase ceva presa din România? am încercat eu.
— Mai rău. Ţii minte că venerabilul îmi spusese despre descoperirea pe care americanii au făcut-o în vecinătatea Bagdadului? Şi că acolo exista de asemenea o barieră energetică ce nu a putut fi străpunsă, dar a cărei natură era identică cu aceea a scutului energetic semisferic care înconjura marea sală de aici, din Munţii Bucegi?

Am încuviinţat, înclinând din cap. Descoperirea americanilor nu fusese făcută
deloc întâmplător, ci a urmat anumite indicaţii oferite de acelaşi satelit de spionaj militar care revelase şi datele pentru harta aproximativă a structurii din interiorul munţilor Bucegi.
— Ei bine, a continuat Cezar, consilierul american pe probleme de securitate naţională primise un fax ultrasecret în care era înştiinţat de faptul că scutul energetic semisferic din subsolul Bagdadului se activase brusc, pulsând cu o mare frecvenţă. Informaţia uluitoare era aceea că în faţa lui apăruse o hologramă a planetei care prezenta secvenţial şi progresiv continentul Europa, apoi zona de sud-est a acestuia, apoi teritoriul României, apoi Munţii Bucegi şi în sfârşit localizarea structurii din interiorul lor, arătând coridorul Marii Galerii şi scutul energetic semisferic care pulsa cu putere. Era evident că cele două scuturi energetice semisferice se aflau într-o directă dar misterioasă legătură, astfel încât activarea unuia a dus Ia activarea şi a celuilalt. Cine ştie, poate există chiar o reţea de astfel de structuri subpământene în întreaga lume. Vestea proastă era însă că preşedinţia SUA a fost înştiinţată despre toate aceste lucruri şi a contactat diplomaţia română prin intermediul serviciilor secrete de informaţii. In doar câteva zeci de minute, întreaga operaţiune fusese deconspirată. Fusese deja anunţată sosirea iminentă a unei comisii de stat de la Bucureşti, înfiinţată ad-hoc, care să evalueze situaţia la faţa locului.

Eram atât de captivat de ceea ce-mi spunea Cezar, încât nici nu-mi dădusem seama că m-am oprit, ascultân-du-1 cu toată atenţia. Mai aveam aproape o sută de metri până la ultimul cot al coridorului şi lumina scutului energetic care se reflecta de pereţii marii Galerii era acum mult mai puternică.
— Au vrut să preia controlul la nivelul organismului politic? am întrebat plin de nerăbdare.
— Iniţial cred că acesta a fost ordinul, dar problema s-a complicat şi mai mult atunci când au văzut cu adevărat despre ce este vorba. Temerile mele s-au adeverit, pentru că politicienii noştrii - cei care aveau dreptul să fie avizaţi asupra acestor aspecte - au intrat în panică. Era evident că nu puteau face faţă evenimentelor şi că deciziile aveau mari şanse să fie luate într-o stare avansată de stres.

Generalul Obadea a fost chemat la Bucureşti; era un moment foarte critic, care punea în joc însăşi existenţa departamentului sau cel puţin a structurii lui independente. Generalul trebuia să justifice ocultarea acţiunii faţă de puterea politică la vârf de stat. Acela a fost, poate, momentul cel mai tensionat al întregii operaţiuni, înainte de a pleca spre capitală împreună cu cei din comisie, Obadea s-a sfătuit cu mine şi am decis de comun acord să dezvăluim toate aspectele, intrigile şi planurile din ultimul an, care implicau legăturile mele cu senior Massini. Problema cea mai dificilă era aceea de a găsi exact persoanele potrivite pentru a face acel raport de importanţă crucială pentru ţară, pentru că altfel toate intenţiile şi planurile noastre construite cu atâta grijă până atunci ar fi fost deconspirate iar urmările puteau fi dintre cele mai nefaste atât în ceea ce priveşte persoana mea şi a gene- ralului, cât şi în ceea ce priveşte siguranţa naţională, între timp, eu fusesem consemnat la bază, toate lucrările fiind oprite.

Echipa americană a fost izolată într-un cort şi paza tunelului, precum şi a noastră a fost preluată de un batalion de intervenţie specială a armatei. Tensiunea diplomatică creştea din ce în ce mai mult, pentru că presiunile Washingtonului cereau în mod imperios comuni- carea cu generalii de la Pentagon şi mai ales cu consilierul pe probleme de securitate.

În acele momente, nimeni nu ştia încă ce se află în marea sală care era protejată de scutul energetic. Se sistase orice iniţiativă şi orice operaţiune de cercetare. Nimeni nu avea voie să umble prin bază cu excepţia patrulelor de pază. Noua stare de lucruri era coordonată de doi generali de frunte ai armatei române, care menţineau permanent legătura cu cele mai înalte structuri politice din România. Ei bine, în toată această conjunctură extrem de tensionată, singurul personaj care a reuşit să se „strecoare" în afara bazei, ca urmare a unui ordin foarte special sosit de la Bucureşti, a fost senior Massini. Din acel moment nu 1-am mai văzut, dar crede-mă că i-am simţit din plin influenţa în modul cum s- au desfăşurat ulterior lucrurile. Mă refer la lupta surdă, dar foarte aprigă, din culisele diplomaţiilor română şi americană, precum şi la natura deciziilor politice care au fost luate după aceea, în legătură cu operaţiunea de aici, din munţi. Totul s-a petrecut foarte repede; sunt doar opt zile de la acele evenimente.

Ascultând relatarea lui Cezar eram foarte mirat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile dar mai ales pentru că eu mă aflam totuşi acolo, ca şi cum nimic din ceea ce aflam nu s-ar fi petrecut în realitate.
— Dacă eu sunt aici şi dacă voi, aşa după cum înţeleg, aţi reuşit să pătrundeţi în Sala Proiecţiilor, atunci înseamnă că generalul Obadea a avut succes la Bucureşti. Cezar zâmbi enigmatic.
— În mare măsură răspunsul este afirmativ. Succesul a constat mai ales în aducerea faptelor la cunoştinţa unor persoane cu o mare probitate morală, care în plus sunt animate de un profund sentiment de patriotism. A fost convocată o şedinţă de urgenţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - CSAT. Cei mai mulţi au fost cutremuraţi de cele ce au aflat. S-a creat atunci, în mod spontan, un intens val de simpatie pentru general şi pentru acţiunile lui şi s-a hotărât pe loc continuarea cercetărilor sub comanda totală a generalului şi a mea. Cu toate acestea, criza diplomatică nu fusese încă deblocată. Staff-ului american i s-a permis să părăsească ţara a doua zi, însă echipa de cercetători şi specialişti, precum şi toată logistica şi aparatura au fost reţinute în continuare. Pe moment am crezut că lucrurile erau rezolvate şi aproape că mă bucuram că se petrecuseră aşa, deoarece nu mai era nevoie să mă prefac ori să cedez mai mult sau mai puţin în faţa cererilor venerabilului şi a elitei masonice. Din păcate, forţa de influenţă a acestora şi presiunile pe care le exercitau pe cale diplomatică erau enorme.

Ajunsesem împreună cu Cezar la capătul coridorului, care cotea din nou brusc, de această dată spre stânga şi doar pentru circa patru metri. Spectacolul care ni se înfăţişa ochilor era cu adevărat grandios. Cupola gigantică pe care o forma scutul energetic avea o culoare splendidă de albastru irizant, fiind străbătută continuu de flash-uri intense alb-strălucitoare. Deşi Cezar îmi spusese că Sala Proiecţiilor nu era izolată de exterior printr-o poartă, ca şi în cazul marii galerii, totuşi nu se putea vedea nimic în interiorul ei prin scutul energetic. Coridorul se termina brusc într-o sală imensă, scobită în roca muntelui ca o semisferă. De la pragul coridorului până la scutul energetic nu erau mai mult de şapte-opt metri, în acel interval, de o parte şi de alta a coridorului erau aliniate patru vehicule electrice. Cupola pe care o realiza scutul energetic era inclusă în cavitatea semisferică din munte, dar am observat că zona din spate făcea front comun cu peretele din rocă. Am apreciat că diferenţa de nivel între cupola scutului şi tavanul sălii era de aproximativ zece metri. Lumina feerică pe care o emana scutul energetic se reflecta în minunate sclipiri şi umbre pe pereţii stâncoşi ai muntelui. Frumuseţea şi grandoarea acelui tablou era parcă nepământeană şi îmi înfiora inima de emoţie şi încântare.

— Cum ai reuşit să pătrunzi înăuntru? 1-am întrebat pe Cezar, profund tulburat de intensitatea trăirii pe care mi-o provoca acea privelişte.
— Să ştii că este mult mai simplu decât te-ai putea aştepta. Probabil că cei care au proiectat întregul ansamblu au considerat primul baraj o adevărată „piatră de încercare" pentru eventualii pretendenţi, apreciind că el era suficient pentru securitatea întregii structuri. Trebuie să recunosc că au avut dreptate: nimic nu poate trece de primul baraj energetic dacă nu este o conştiinţă superioară, profund benefică. Chiar şi în cazul unei deflagraţii atomice ansamblul este foarte bine protejat de munte; poate tocmai de aceea Marea Galerie începe brusc, mult în interiorul acestuia. Nu-mi dau seama, însă, cum au reuşit să realizeze tehnologic întreaga lucrare.

Când am primit noile ordine de la Bucureşti am fost foarte bucuros. Intuiam că lupta abia începea, dar cel puţin aveam un sprijin politic important, precum şi conducerea operaţiunii, în aceeaşi zi am intrat în Sala Proiecţiilor pe care o ai în faţă. Atunci am fost singur şi am aflat misterul teribil care este ocultat de cincizeci de mii de ani. Cu greu îţi poţi închipui sentimentele pe care le-am încercat în acele momente. Totuşi, unele aspecte nu ţi le pot destăinui.

— Ai mai menţionat acest număr de ani şi înainte, l-am interpelat eu pe Cezar. De unde
ştii că aceasta este perioada de timp de când datează tot ceea ce este aici?
— A fost rodul examinării ştiinţifice ulterioare a unor date pe care „ei" ni le-au oferit
şi pe care le vei putea vedea şi tu imediat, după ce vom intra în sală. în ultima săptămână s-au petrecut toate evenimentele pe care ţi le relatez. Multe dintre ele s-au desfăşurat foarte repede iar schimbările de situaţie au îmbrăcat uneori forme dramatice, îţi voi povesti totul aici, înainte să intrăm în sală, pentru că acolo vei fi foarte captivat de ceea ce vei vedea. Ne- am oprit la linia de demarcaţie dintre Marea Galerie şi aula gigantică din interiorul muntelui, care adăpostea scutul energetic semisferic, îl ascultam pe Cezar în timp ce priveam fascinat la sclipirile nepământene de pe suprafaţa albastră a semisferei.

— După decizia CSAT de a se continua cercetările sub conducerea Departamentului Zero, am pătruns de mai multe ori în Sala Proiecţiilor şi am inventariat totul, împreună cu echipa noastră de specialişti, a spus Cezar. A doua zi, însă, au început să sosească primele semnale contradictorii de la puterea politică. Ordinele se succedau unele peste altele, se anulau reciproc, erau când vehemente, când evazive şi trădau o mare tensiune. Puteam bănui că acolo este teatrul unei adevărate bătălii. Transmisesem deja pe o linie de telefon securizată rezultatul descoperirilor noastre din Sala Proiecţiilor. Se pare că acesta a fost fitilul care a aprins „bomba". Generalul Obadea mi-a povestit acum două zile, după ce s-a întors de la Bucureşti, că membrii CSAT erau într-o şedinţă continuă, menţinând legătura cu noi. Ei au hotărât să facă publică această descoperire formidabilă din munţii României după ce în prealabil au dezbătut problema pe toate feţele. Generalul Obadea fusese inclus în structura CSAT şi a avut un cuvânt greu în favoarea declaraţiei pe care statul român urma să o facă lumii întregi. El mi-a spus că au fost câţiva membri ai CSAT care s-au opus cu vehemenţă, însă aceştia erau în minoritate. Spiritele s-au încins atât de mult, încât la un moment dat acele persoane s-au ridicat şi au părăsit sala. Consilierii preşedintelui erau într-un continuu du-te-vino, transmiţând informaţiile de la biroul de relaţii diplomatice externe la şedinţa CSAT.

Atunci când diplomaţia americană a fost informată că România va transmite un comunicat mondial de presă de o importanţă crucială pentru omenire, totul a devenit un haos. Generalul mi-a relatat că nu mai văzuse niciodată o asemenea agitaţie şi atâta panică printre diplomaţi. Nimeni nu ştia cauza, dar toţi bănuiau că se întâmplă ceva foarte grav şi important. La un moment dat preşedintele a fost chemat pentru a avea o convorbire telefonică directă cu Casa Albă; aceea a fost o discuţie foarte specială şi ultrasecretă. El nu a revenit mult timp după aceea, dar a transmis că spre Bucureşti se îndrepta deja o delegaţie americană la cel mai înalt nivel diplomatic

Informaţiile zburau cu iuţeala vântului, în câteva ore fuseseră blocate toate tranzacţiile şi înţelegerile statului român cu organismele financiare internaţionale. Se aştepta din clipă în clipă ordinul care să declare starea de urgenţă în zona montană şi, de asemenea, în capitală. Ministrul Apărării dăduse ordinul de alarmă generală pentru ofiţeri. Au fost momente de mare panică şi chiar de teroare printre cei angrenaţi în operaţiune, deoarece nimeni nu cunoştea cauza reală care declanşase acea stare de lucruri.

Discuţiile dintre oficialii americani şi partea română s-au efectuat fără translator. Ele au fost atât de violente , încât nu puţine au fost momentele de criză în care diplomaţii strigau unii la alţii cât puteau de tare, proferând multiple ameninţări cu represalii. Partea bună era că celelalte state ale lumii nu cunoşteau încă nimic din această problemă; ori, americanii ştiau prea bine că existau oricând câteva ţări foarte puternice care s-ar fi coalizat imediat cu România pentru a susţine declaraţia acesteia.

— Ce voiau să spună în declaraţie? am întrebat eu curios.
— În esenţă, aceasta ar fi cuprins principalele date despre descoperirea din Munţii Bucegi, punând totodată la dispoziţia întregii lumi dovezi, fotografii şi alte elemente esenţiale pentru clarificarea diferitelor aspecte legate de această structură din interiorul muntelui. Ar fi fost invitaţi cei mai mari oameni de ştiinţă pentru a efectua studii şi cercetări şi s-ar fi mobilizat toate resursele pentru rezolvarea numeroaselor enigme cu care ne confruntăm acum. însă cel mai important aspect 1-ar fi constituit dezvăluirile cu privire la trecutul extrem de îndepărtat al omenirii şi la istoria reală care a fost aproape complet contrafăcută, în plus, mai existau unele elemente foarte delicate, pe care nu ţi le voi putea dezvălui decât parţial.

— Dar de unde se ştiau toate acestea?
— Vei vedea imediat. Mai ai puţină răbdare. Americanii au reacţionat cu vehemenţă, deoarece acea declaraţie ar fi spulberat într-o clipă influenţa lor planetară şi mai mult decât atât, ar fi putut arunca într-un adevărat haos economia şi societatea ţării lor, poate chiar a întregii lumi. De fapt, acesta a fost motivul principal pe care ei 1-au invocat, acela de a nu produce panică şi a nu bulversa populaţiile de pe Pământ. Se pierdea însă din vedere că această posibilă stare de angoasă şi perturbare socială ar fi apărut ca un rezultat direct al minciunii şi manipulării care a fost întreţinută în mod deliberat de-a lungul secolelor de către clasele conducătoare şi mai ales de către organizaţia masonică.

Printr-un canal diplomatic foarte special s-a primit chiar şi o intervenţie personală a Papei, care îndemna la o mare cumpătare înainte de a face acest pas fundamental pentru omenire. Vaticanul fusese deja înştiinţat de americani, fiind considerat de aceştia un posibil aliat pentru a bloca dezvăluirile, în mod straniu, deşi prezentarea acestor aspecte către lumea întreagă ar fi redus considerabil puterea Vaticanului şi influenţa lui asupra credincioşilor creştini, Papa nu a luat totuşi o poziţie fermă împotrivă, ci a îndemnat la buna cumpănire a aspectelor pro şi contra înaintea prezentării declaraţiei. El a transmis chiar că va pune la dispoziţia statului român anumite documente străvechi din Arhiva Secretă a conducerii papale, care sunt de o mare importanţă pentru România şi sprijină dovezile descoperirii din munţi.

În sfârşit, după aproape douăzeci şi patru de ore de discuţii şi deliberări, s-a ajuns la un acord final de colaborare româno-americană, în nişte termeni precişi care echilibrau interesele ambelor ţări. Nu îţi pot dezvălui aceşti termeni, dar ştiu că poziţia statului român a fost aceea de amânare a dezvăluirilor sau de prezentare a lor în mod gradat omenirii, în viitor. A doua zi, după ce apele se mai liniştiseră, în baza înţelegerii de colaborare dintre cele două ţări a sosit cu maximă promptitudine o echipă de comando american cu toată logistica necesară, pe care ai văzut-o deja în interiorul bazei. Odată cu ei au revenit şi cei doi generali şi consilierul pe probleme de securitate naţională, probabil având sarcini foarte bine trasate. Apoi a fost forat hangarul imens în munte, pe care 1-au amenajat corespunzător. Prin protocolul înţelegerii s-au instituit cele mai stricte măsuri de securitate, protecţie şi supraveghere, care urmează să fie dezvoltate şi în zilele următoare. De aceea, în unele zone din Sala Proiecţiilor nu vei putea avea acces, dar îţi voi spune eu pe scurt ce se găseşte acolo.

Sala Proiecţiilor

Cezar îmi făcu semn să înaintez. Marea Galerie se termina brusc în aula gigantică din interiorul muntelui, care măsura în înălţime cam treizeci de metri şi avea o lungime pe care am apreciat-o la aproximativ o sută de metri. Sala Proiecţiilor, care practic era delimitată de scutul energetic, avea dimensiuni ceva mai mici decât cele ale aulei din munte, înălţimea Sălii Proiecţiilor era de circa douăzeci de metri, poate chiar mai mult.Ea îmi apărea ca fiind imensă. De la capătul coridorului până la scutul energetic, în linie dreaptă erau cam şapte-opt metri; această distanţă era delimitată de două borduri din acelaşi material care învelea şi coridorul. Bordurile înaintau până în dreptul scutului, exact la lăţimea coridorului. De o parte şi de alta a acestor borduri erau plasate cele patru vehicule electrice.

Am păşit cu emoţie din coridor pe porţiunea ca o scurtă pistă, delimitată de borduri. Aceea mi s-a părut clipa adevărului. Urma să pătrund în inima unui mister tăinuit de zeci de mii de ani şi să mă număr printre cei extrem de puţini care au avut acces la revelarea enigmei lui.
— Scutul energetic are rolul de a delimita sala, ca un perete, de restul cavităţii din munte şi, de asemenea, de a proteja de diverse influenţe exterioare nefaste, a spus Cezar, făcându-mă astfel să revin din gândurile mele. El are doar o singură cale de acces necondiţionat, ca o uşă, exact în faţa ta.

Într-adevăr, îndată ce am ajuns mai aproape de zidul energetic, porţiunea din scut care era delimitată de cele două borduri a devenit mai întâi străvezie şi apoi a dispărut complet, marcând astfel cu precizie conturul unei intrări înalte de aproximativ cinci metri. Am păşit în interiorul marii săli, urmat îndeaproape de Cezar, în spatele nostru scutul a redevenit compact. Cezar mi-a explicat că aceea era singura porţiune de acces în sală; în oricare altă parte a scutului s-ar fi acţionat, el respingea ca un zid de nepătruns orice tentativă de penetrare. Totuşi, materia organică sau anorganică ce intra în contact cu el nu avea de suferit, ca în cazul primului baraj energetic, dar nici nu-1 putea străpunge. Scutul era precum o proiecţie holografică perfectă, însă consistenţa lui era pur energetică, oferind aceeaşi impresie de viu ca şi în cazul materialului care învelea coridorul, în interior, suprafaţa scutului nu mai avea aceeaşi culoare albastră, ci alb-aurie, reflectând o lumină clară şi intensă, dar care nu obosea absolut deloc ochii. Am observat că, spre deosebire de marea aulă din munte, care o cuprindea, Sala Proiecţiilor era aproape circulară.

Am privit cu nesaţ acel spaţiu vast, care printr-un ciudat efect optic mi se părea gigantic precum spaţiul cosmic. Solul era acoperit cu acelaşi material ca cel din Marea Galerie, dar aici lumina specială determina reflectarea în compoziţia lui a unor nuanţe mirifice de culoare turcoaz. Aveam certa impresie că mă aflam într-o altă lume; aproape nimic din ceea ce vedeam nu corespundea cu valorile şi dimensiunile uzuale ale civilizaţiei în care trăiam şi cu care mă obişnuisem.

Privirea mi-a fost atrasă chiar de la început de partea din spate a sălii, diametral opusă locului în care ne aflam noi. Pe jumătate din circumferinţă, sala făcea corp comun cu peretele din rocă al muntelui. Scutul energetic nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă prin care am intrat, ci se curba sub forma unei cupole până la aproximativ zece metri înălţime de la sol, oprindu-se în peretele muntelui; astfel, Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate a circumferinţei acoperită de zidul de rocă a muntelui .
În acel masiv perete din piatră, înalt de circa zece-doisprezece metri, am văzut dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două simetric, de o parte şi de alta a acesteia.

Erau luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. De la acea distanţă nu puteam să remarc cu claritate celelalte aspecte, deşi vedeam că în jurul fiecăreia dintre cele trei galerii existau şi alte dispozitive. Am putut să remarc, însă, că acele guri de tunel erau păzite şi ele, ca şi intrarea în Marea Galerie, de câte doi militari pentru fiecare tunel.

M-am întors nedumerit către Cezar.
— Aţi montat sisteme de securitate chiar şi aici? Dece? Unde duc aceste tunele?
— Aceea este zona în care tu nu ai acces. Este strict interzisă prin protocolul secret care a fost semnat între statul român şi SUA. îţi pot furniza unele informaţii generale în această direcţie, dar anumite lucruri trebuie să rămână ascunse, cel puţin un anumit timp de acum înainte. Să începem de aici, zise Cezar arătându-mi undeva, în dreapta mea.

M-am întors şi am văzut un şir de mese imense din piatră, în formă de „T", care erau dispuse de-a lungul peretelui, urmând curbura acestuia. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra erau tăiate în relief, cu o uimitoare precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută, care semăna oarecum cu caracterele scrierii cuneiforme din antichitate. Nu exista decât o singură linie de astfel de semne pe grosimea fiecărei mese. Scrierea era complicată, dar conţinea şi simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu erau vopsite, totuşi ele ieşeau în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.

Erau câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele am putut vedea diferite obiecte a căror utilitate nu o cunoşteam, în orice caz, păreau a fi instrumente tehnice, servind anumitor aplicaţii ştiinţifice. De la multe dintre acestea coborau spre sol o mulţime de fire albe translucide, care se adunau în nişte cutii dreptunghiulare aflate în afara mesei, direct pe sol. Cutiile erau dintr-un metal lucios, argintiu, care nu putea fi zgâriat. Am încercat să mişc una dintre ele, însă era foarte bine ancorată în sol. Cablurile fine erau extrem de flexibile şi uşoare, iar în interior puteam observa mici impulsuri luminoase, care „alunecau" pe toată lungimea lor. Două dintre mese erau goale, fiind acoperite doar cu un strat de praf foarte fin de culoare portocalie. Cezar mi-a spus că s-au prelevat eşantioane din acel praf, care au fost trimise pentru o analiză preliminară la laborator, în bază, dar încă nu se primise nici un rezultat.

Adevărata surpriză a constituit-o, însă, elementul distinctiv care i-a determinat pe cei din echipa de cercetare să dea numele de Sala Proiecţiilor acelei uriaşe aule din mijlocul muntelui. Atunci când treceam prin dreptul unei mese se activa simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holo- grafică care prezenta aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale colorate erau perfecte şi foarte mari, având o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Datorită faptului că mesele erau înalte, nu-mi puteam da seama care era sursa ae proiecţie a holo- gramelor. Am aflat de la Cezar că suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită avea în centru o fantă îngustă, măsurând câteva zeci de centimetri în lungime, paralelă cu latura mare a mesei; din fanta respectivă apăreau proiecţiile holografice.

— Tehnologia utilizată a fost formidabilă, mi-a spus Cezar. Proiecţiile rulează singure, însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.

Am mers la o masă lângă care se afla o scară-trepied adusă de echipele din bază şi am urcat câteva trepte până am ajuns cu trunchiul deasupra mesei. Aceasta avea o lungime de aproape cinci metri şi o lăţime de un metru şi jumătate. Era acoperită cu o peliculă dintr-un material ca sticla care nu era însă transparent, ci întunecat. Puteam să-mi urmăresc capul şi trunchiul care se reflectau ca într-o oglindă pe suprafaţa acelei pelicule lucioase, de culoare albastru închis cu tentă fumurie. Pelicula era împărţită în mai multe pătrate mari, delimitate prin linii drepte, verticale şi orizontale, care formau un fel de cadrilaj. Din fanta centrală ieşeau razele care formau holograma, într-un fascicul perfect coerent. Se pare că domeniul respectiv era biologia, deoarece în faţa ochilor mei se derulau imagini cu plante şi animale, unele dintre ele fiindu-mi complet necunoscute. Am atins uşor unul dintre pătrate, care era şi cel mai mare, şi holograma a început să înfăţişeze structura anatomică a corpului uman; de fapt, mi-am dat curând seama că era vorba despre propriul meu organism, după un semn specific pe care îl aveam pe braţ. Deşi nu mă mişcăm, am văzut atunci imaginile holografice ale diferitelor zone ale trupului meu care se rotea mereu, fiind prezentat din diferite unghiuri. Dacă ridicam degetul de pe acel pătrat, reveneau imaginile cu plante şi animale; dacă mişcăm degetul în interiorul pătratului, imaginea pătrundea în interiorul corpului, oferind astfel proiecţia organelor interne, în funcţie de poziţia degetului pe suprafaţa pătratului. Am constatat că, deplasând degetul într- un anumit fel, obţineam o mărire din ce în cea mai mare a zonei pe care o observam. Uluirea mea nu cunoştea margini, deoarece am înaintat astfel până la dimensiuni incredibil de mici, trecând de celulele individuale, de nucleul lor şi ajungând până la domeniul molecular. Credeam că visez, însă vedeam efectiv o moleculă componentă a propriului mei ficat, care era prezentată la o dimensiune enorma, în câteva clipe depăşisem cu mult până şi cele mai îndrăzneţe visuri ale oamenilor de ştiinţă contemporani. Imaginea înfăţişa mai mult un fel de nor energetic care îşi modifica mereu culoarea, probabil datorită schimburilor energetice care se efectuau în timp real, însă în diferitele lui puncte observam un fel de con- densări, legate între ele printr-un fel de punţi care vibrau continuu. M-am gândit că acelea puteau fi cafenele moleculare. Când am mers însă mai departe cu rezoluţia şi am intrat în domeniul atomic, imaginea s-a fixat pe unul dintre atomi, dar a devenit nesigură şi s-a blocat. Vedeam atunci ceea ce interpretam a fi un atom, precum o ceaţă difuză de energie cu un centru foarte mic şi luminos.

Uluit, am atins alte pătrate din cadrilaj. De fiecare dată pătratul respectiv se lumina în portocaliu şi în interiorul lui apăreau semne ale scrierii necunoscute. Am parcurs fascinat mai multe pătrate, urmărind proiecţii incredibile ale vieţii de pe alte corpuri cereşti. Am constatat că, dacă atingeam simultan suprafeţele a două pătrate diferite, imaginea holografică căpăta automat specificuj. unei analize ştiinţifice foarte complexe, prezentând moleculele de ADN ale fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între ele. Imaginile erau însoţite pe lateral de linii verticale din scrierea ciudată, care probabil erau observaţii, comentarii sau indicaţii la analiza care era efectuată. Acestea erau dinamice şi prezentau în succesiune fazele posibile ale mixării celor două forme de viaţă, în final apărea forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii genetice.

Am coborât scara tremurând. Mintea mea refuza să mai judece coerent, începuseră să-mi apară gânduri stranii, de genul că mi s-a întins o farsă sau că totul este doar un joc în vis. Dându-şi seama ce se petrece cu mine, Cezar îmi linişti treptat tendinţele paranoice care fuseseră declanşate cel mai probabil de şocul mult prea mare provocat de avansul tehnologic la care avusesem acces într-un timp foarte scurt. Mi-am revenit în câteva minute şi am zis:
— Aici poţi să petreci ani în şir fără să te plictiseşti! Aproape că nu-mi vine să cred că
au atins un nivel tehnologic atât de avansat. Cine erau? Nu se poate să nu ştii. Când îmi răspunse, Cezar era foarte serios.
— Oricât ţi-ar părea de ciudat, până în acest moment nu avem nici un indiciu. Este ca şi cum au dorit să ne lase toată această zestre de valoare incomensurabilă, dar nu au vrut să ştim cine au fost. Singurul aspect pe care-1 putem bănui este acela că, probabil, erau foarte înalţi. Altfel nu putem explica dimensiunile gigantice ale tuturor obiectelor de aici. Totuşi, poţi să fii mândru, căci în ultimii cincizeci de mii de ani ai fost primul care ai investigat masa „biologiei" şi încă destul de amănunţit. M-a impresionat în special metoda încrucişărilor. Interesant, cercetătorii noştri nu descoperiseră încă varianta atingerii simultane a pătratelor. E drept, însă, că a trebuit să facem foarte multe într-un timp foarte scurt. La urma urmelor, sunt doar cinci-şase zile de când am pătruns în această sală şi doar trei zile de studiu efectiv.

Am mers mai departe. Pe fiecare latură a sălii, până la jumătate, erau dispuse câte cinci mese uriaşe, cam la şapte metri distanţă de scutul protector. Am trecut rapid prin dreptul fiecăreia, deoarece Cezar m-a anunţat că prezenţa mea acolo era limitată în timp. De altfel, aducerea mea la bază a constituit rodul unei intervenţii cu totul speciale a generalului Obadea, deoarece nici chiar Cezar nu ar fi putut dispune acea măsură.
În Sala Proiecţiilor se aflau cinci români şi trei americani. Cele trei tunele uriaşe din spatele sălii erau păzite de câte o pereche de militari, iar doi ofiţeri asigurau supravegherea generală a sălii.
— Consemnul este să nu atingă nimic şi să nu proiecteze nimic atunci când sunt singuri, mi-a explicat Cezar.
— Bine, dar ce păzesc ei aici? Mai bine zis, de cine anume? am întrebat contrariat.
— Acesta este protocolul, în plus, aşa cum ţi-am spus, există unele elemente pe care nu pot să ţi le destăinui, dar ele sunt în legătură tocmai cu aceste măsuri de siguranţă.

Mi-am continuat „pelerinajul" rapid prin dreptul fiecărei mese. Erau proiecţii din domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care prezenta caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente - care nu toate aveau aparenţă umană - şi un domeniu al religiei. Informaţiile, doar din câte am putut să-mi dau eu seama într-un timp foarte scurt, erau atât de vaste, încât ar fi necesitat studiul continuu al unor numeroase echipe de oameni de ştiinţă timp de mai mulţi ani, fără teama că s-ar putea epuiza. Totul îmi crea mai curând impresia unei formidabile biblioteci a universului, care fusese sintetizată în mod genial de o civilizaţie enigmatică, extrem de avansată atât din punct de vedere spiritual, cât şi tehnologic.

M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga construcţie era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-un material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.

— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o instalaţie de emisie mentală, a spus Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului". Este structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproximativ trei metri şi jumătate, care stă aşezat pe această platformă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama cum lucrează. Trebuie făcute anumite adaptări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe transporturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a începe o cercetare sistematică a întregului loc.
— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult interes. Cred că îi acordau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în sală.
— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau seama cu precizie care era ţinta acelor energii.
Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime respectabilă, puţin deasupra capului meu.

Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi le- am putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. în mijlocul acestuia se afla un „buton" roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercului cam la zece centimetri. El era încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.

Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de comandă şi cu atât mai puţin „butonul" roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe deasupra pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber. Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă. Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză, schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direcţiile, îndreptându-se către munţi şi către podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.

În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care 1- am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai probabil în zona munţilor Godeanu. întreaga mare de apă s-a scurs în pământ prin acel loc şi din nou teritoriul României apărea uscat, cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproximativ treizeci de kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista şi, de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat. În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am privit uluit pe Cezar.

— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare", nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul este asemănător şi pentru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem de siguranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză. Modalitatea prin care „ei" ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că aceste instalaţii menţin - într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut - un echilibru energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se poate petrece dacă acest echilibru este afectat.

Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe, spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T", pe laturile sălii am văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care creau mai curând impresia unor antene gigantice.

La o distanţă de vreo zece metri după tabloul de comandă am ajuns la un pătrat foarte mare, delimitat în materialul de pe sol. Latura pătratului măsura cam trei metri, iar suprafaţa lui, perfect netedă, era de culoare gal-ben-aurie. în mijloc era un mic dom, cu înălţimea de aproximativ cincisprezece centimetri, care prezenta o fantă în partea superioară, înaintea domului, aşezat direct pe suprafaţa pătratului se afla un recipient de forma unei amfore antice, cam de jumătate de metru înălţime.
— Conţinutul amforei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii, mi-a explicat Cezar. Personal, înclin să cred că aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor.

Amfora nu avea modele şi nici inscripţii. Se vedea că era fabricată dintr-un metal special, de culoare roşiatică şi nu avea toarte. Capacul elegant nu lăsa să fie văzut conţinutul. Cezar 1-a ridicat şi atunci, aplecându-mă înainte am putut discerne în interior un praf strălucitor, foarte fin, de culoare albă. în mod curios, pereţii interiori ai amforei radiau discret o uşoară lumină albastră, care scotea şi mai mult în evidenţă sclipirile aproape magice ale pulberii albe.

— S-a analizat o mostră din această pulbere, mi-a explicat Cezar. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că ea reprezintă o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic. Acesta reprezintă un derivat al aurului, care are culoarea alb-strălucitoare şi atomii plasaţi într-o reţea bidimensională, spre deosebire de aurul obişnuit, care are culoarea galbenă şi atomii plasaţi în reţea tridimensională. Pulberea de aur monoatomic este foarte dificil de obţinut, mai ales în formula de puritate foarte mare, aşa cum o prezintă unele texte antice şi puţinele referiri alchimice autentice din perioada Evului Mediu. Practic vorbind, ştiinţa actuală nu a putut obţine până în prezent această puritate extraordinară a pulberei de aur monoatomic, dar chiar şi în acest caz au fost observate efecte terapeutice incredibile asupra ţesuturilor vii, în special în ceea ce priveşte capacitatea lor de regenerare. De aceea există încă foarte puţine surse de informare cu privire la tehnologia de obţinere a aurului monoatomic şi din câte am înţeles de la unul dintre savanţii americani, există un mare interes din partea NASA pentru cercetarea în această direcţie, întrucât au fost investite fonduri uriaşe.

Nu auzisem niciodată, până în acel moment, despre aurul monoatomic şi nici nu îmi era prea clar la ce poate fi întrebuinţat.
— Dar de ce manifestă unele persoane aşa mare interes pentru această pulbere? 1- am întrebat pe Cezar. L-ai anunţat pe senior Massini de existenţa aurului?
— Venerabilul era informat încă înainte de a se pătrunde aici despre pulberea din amforă. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde avea elita masonilor asemenea surse de informare, dar în mod sigur ea cunoştea de mult existenţa pulberei monoatomice în acest loc. M-am întrebat şi eu de ce senior Massini era atât de interesat să intre în posesia ei. Am discutat cu savanţii noştri şi cu cei americani, care se pare că sunt mai în temă cu acest subiect. Mi-au spus că, în forma ei pură, pulberea stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi mai ales la nivel neuronal. Cu alte cuvinte ea provoacă un proces foarte accelerat de întinerire. Ei mi-au destăinuit că, teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani, cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp şi într-o cantitate bine determinată, această pulbere. Este uluitor şi aproape de neconceput pentru condiţia şi mentalitatea omului contemporan, dar aceasta explică multe aspecte enigmatice din istoria omenirii, legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi, de asemenea, luminează intenţiile ascunse ale elitei mondiale a masonilor.
Îmi pierise graiul de surpriză. Am rămas ţintuit în loc, aşteptând şi alte explicaţii de la
Cezar.

— Tehnologia modernă nu ne permite încă să obţinem puritatea pulberii monoatomice, care este necesară pentru declanşarea procesului energetic general de revitalizare şi întinerire a trupului. Mai mult decât atât, analiza eşantionului din această pulbere a arătat că atomii de aur sunt dispuşi într-o reţea plană, dar ei sunt combinaţi cu atomii unui alt element care nu este cunoscut încă pe Pământ. Aceasta complică şi mai mult lucrurile, deoarece nu se ştie ce alte caracteristici prezintă pulberea, în afara celor menţionate în textele din antichitate, pe care de altfel savanţii conservatori le ignoră în totalitate. Cezar m-a îndemnat să păşesc pe suprafaţa pătratului, în faţa micului dom din centru.
— Aceasta va fi una din marile surprize pe care le vei avea în această sală, dacă crezi că te mai poate impresiona ceva în acest moment, a glumit el.

Am văzut atunci, proiectată din fanta domului, o imensă hologramă cu elemente în mişcare. Am înţeles aproape imediat că erau redate sintetic aspectele principale ale trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Am putut să mă conving astfel, în mod foarte clar, de falsitatea teoriei evoluţioniste a lui Darwin în ceea ce priveşte specia umană. Eroarea ei fundamentală nu consta atât în concepţia pe care a promulgat-o, ci mai ales în necunoaşterea unor elemente concrete care s-au petrecut pe Pământ într-un trecut uluitor de îndepărtat, elemente pe care eu le-am vizionat atunci într-o sinteză care a fost realizată într-un mod excepţional de inteligent şi totodată profund intuitiv. De emoţie, am simţit că mi se înmoaie picioarele şi m-am aşezat în genunchi, privind în continuare imaginile reale ale celor mai importante evenimente din istoria omului, incluzând adevărata sa origine care naşte atâtea controverse în zilele noastre. Din păcate nu mi s-a permis să relatez în această carte anumite aspecte esenţiale ale trecutului planetei noastre, pe care le-am vizionat într-o formă condensată, exact aşa cum au avut ele loc, cu zeci şi sute de mii de ani înainte. Aceasta a fost condiţia pe care Cezar m-a rugat să o respect, pentru a ne încadra în termenii acordului bilateral ultrasecret dintre România şi SUA. Mărturisesc cu sinceritate însă, că după aprecierile mele, 90% din ceea ce se cunoaşte în mod oficial la ora actuală despre istoria omenirii este fals şi contrafăcut, în mod incredibil, ceea ce este considerat că s-a petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele care umplu cărţile de poveşti şi sunt considerate de majoritatea oamenilor un produs al fanteziei debordante, sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie „inversiune" a cauzat de-a lungul -timpului multe probleme şi conflicte între oameni.

Majoritatea ideilor şi presupunerilor arheologilor şi oamenilor de ştiinţă sunt false, chiar dacă dovezile care au rămas sunt uneori foarte evidente pentru a le modifica părerile eronate. Unele „fantezii" ale savanţilor şi cercetătorilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor acum şaizeci şi cinci de milioane de ani sau considerarea vechilor continente ale Atlantidei şi Lemuriei ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate, pentru că eu am văzut atunci şi acolo, cât se poate de clar,cum s-au petrecut lucrurile în realitatel Probabil, însă, că pentru mulţi oameni de ştiinţă este mult mai confortabil să „doarmă" liniştiţi, în loc să accepte provocarea necunoscutului şi saşi recunoască limitele.

Din când în când, atunci când ajungea la un moment notabil în timp, proiecţia holografică păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului, cu poziţiile marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Cezar mi-a explicat că aceasta s-a dovedit o metodă foarte simplă de datare istorică, pentru că savanţii nu au avut altceva de făcut decât să suprapună acele poziţii ale astrelor cereşti peste poziţia lor actuală, obţinând astfel perioadele relative de timp când s-au petrecut acele evenimente. Problema era că perioada de timp acoperită de proiecţiile holografice era enormă, de mai multe sute de mii de ani, ori ciclul precesional al Pământului de 25.920 de ani aduce constelaţiile - în poziţia lor relativă faţă de planeta noastră - pe aceeaşi poziţie la perioade care sunt multipli de 26.000 de ani. Soluţia era să se urmărească proiecţia holografică de la început până la sfârşit şi să se observe câţi „ani platoni-cieni" (de aproximativ 26.000 de ani fiecare) sunt astfel evidenţiaţi. Aşa, de pildă, s-a putut ajunge la concluzia că ansamblul din Munţii Bucegi a fost construit acum 50-55.000 de ani în urmă, deoarece a fost proiectată chiar imaginea Marii Galerii şi a sălii principale, cu toate obiectele exact aşa cum le-am găsit noi, având pe fundal poziţia constelaţiilor faţă de Pământ. După aceea imaginea a mai apărut o dată, ca punct de reper, pentru a semnifica trecerea a două perioade cosmice de precesie a echinocţiilor.

„Lecţiile" erau uşoare şi totuşi extrem de bulversante prin conţinutul lor. Am văzut adevărul despre vechea civilizaţie egipteană şi despre felul în care au fost construiţe marile edificii de pe teritoriul Egiptului, adevăr care este în totalitate altul decât inepţiile susţinute în prezent de egiptologi. Am văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii civilizaţiei umane care a urmat marelui diluviu şi care a populat mai apoi teritoriul Europei, Asiei şi Africii, însă nici aceste aspecte nu mi s-a îngăduit să le revelez deocamdată, întrucât implică unele realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan.

Iniţial am crezut că proiecţia holografică îmi va arăta trecutul omenirii, începând de la originile sale şi până în momentul construirii ansamblului din Munţii Bucegi. Mai apoi am văzut că proiecţiile prezentau derularea principalelor aspecte istorice ale evoluţiei diverselor rase pe planeta noastră până în secolul al V-lea d.H. Aceasta însemna fie că uriaşii care au construit întregul dipozitiv din interiorul muntelui stăpâneau foarte bine accesul la clişeele temporale, fie - ceea ce pare mai probabil, datorită imensei perioade de timp care a fost acoperită de proiecţia holografică - că ei „actualizau" într-un mod misterios bagajul informaţiei holografice. Se pare că ultima astfel de actualizare a avut loc în apropiere de anul 500 d.H. Nimeni nu putea spune, însă, care era motivul pentru care informaţiile istorice se opreau la acea perioadă.

Am văzut, într-o tulburătoare desfăşurare de imagini, existenţa lui lisus şi răstignirea lui pe cruce, care şi astăzi este negată de unii. Trebuie să spun că în acea perioadă de timp s-au petrecut fapte cu mult mai uluitoare decât cele prezentate în Evanghelii. Proiecţiile mi-au revelat, de asemenea, multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui lisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţ