Mă regăsesc plimbându-mă la întrepătrunderea dintre apă şi uscat, pe portativul melodiilor difuzate de postul Radio Vacanţa sub soarele unui Septembrie ce îşi neglijează soţia, Toamna, pe care nu o însoţeşte cel puţin deocamdată în natura ce va face obiectul înmormântării nu peste mult timp. Parcă şi oamenii au omis că septembrie e luna toamnei şi a spectacolului frunzelor ce cad legănându-se asemeni unor eroine ce au rezistat în războiul caniculei şi acum părăsesc realitatea vegetală.

Pe plajă se construiesc castele de nisip sortite demolării, se aleargă, se face plajă, se socializează, se plimbă, se spintecă apa cu sky-jeturile, în contextul algelor ce nu au dispărut şi, pentru ca descrierea să fie completă, nu departe, la sediul PD-L Constanţa, se desfăşoară excluderi şi conflicte, proteste şi nemulţumiri... dar las măcar acum politica în pace.

Remarc şi câteva aspecte interesante: o fată sensibilă desenează atent pe nisipul umed o inimă. Doresc să îi spun că e-n zadar... dar mă abţin gândindu-mă că mai bine ar încerca să contureze inima aceea, a ei, pe suprafaţa conştiinţei şi a inimii unui alt suflet. La câteva şezlonguri depărtare, o altă fiinţă feminină se admiră în oglindă. E mai departe de mine şi nu intenţionez să-i spun nimic. Şi nici nu o fac. Dar mă gândesc că ar fi mai bine să se oglindească în oglinda unui alt suflet, oglindă realizată din adâncimea ochilor, pentru a primi o confirmare mai autentică şi mai reconfortantă.

La mare mă simt super, fiindcă marea, în absenţa unei alte entităţi feminine, rezonează cu sufletul meu ce emite unde în eter...

Dintr-un timp în altul aud invitaţii la mini plimbări cu barca pe mare în următoarele formule::

„Nu mai staţi pe gânduri şi poftiţi în rânduri!

Profitaţi de mare, profitaţi de soare!

Grăbiţi pasul, să nu pierdeţi vasul!

Mai avem locuri libere.”

Sau

„Pentru omul pe felie dăm bilet pe datorie,

Pentru oameni cu mustaţă avem locuri chiar în faţă,

Pentru fete părăsite, avem bilete gratuite!”

În aşteptarea trenului spre Bucureşti, am măsurat peronul gării din Constanţa cu pasul meu gigantic (câţi paşi am făcut? Hmmm... nu mai ştiu). M-a luat prin surprindere din nou Nostalgia, neschimbată, în rochia ei albastră, pentru a-mi prezenta câteva imagini din copilăria decedată (să fi avut patru ani?) când mă găseam în aşteptare, pe acelaşi peron, împreună cu mama, pentru a urca în trenul de Suceava după o vacanţă de vis la mare...

Fiecare venire a mea la mare se lasă cu aduceri aminte şi păreri de rău, fiindcă, părăsesc marea iar sufletul meu ar dori să prelungească şederea.

Dacă ar fi să iau ceva din Constanţa sau Mamaia, ar fi faleza din apropierea binecunoscutului cazinou şi marea cu valurile sau briza inconfundabilă. Aş lăsa în locul celor luate „marea” de timp zbuciumat ce a trecut fără să iubesc şi să fiu iubit...

Vagonul trenului în care mă găsesc la întoarcere este aproape gol, abundenţa locurilor libere vorbindu-mi de singurătate, neiubire, dezolanţă, lipsă de semnificaţie sau de tăcerea specifică cimitirelor pentru a reflecta, probabil, realitatea sufletului meu... Asemeni, majoritatea ferestrelor sunt triste fiindcă aduc în zadar razele unui apus de soare splendid pe materialul stacojiu al scaunelor libere. Iar seara se amornizează cu defilarea trenului aducând, fără rost, atmosfera romantică ce se va destrăma la sfârşitul călătoriei din vagonul tăcut. Încerc să nu disper fiindcă pe când mă plimbam pe plajă, de la Mamaia la Constanţa, am văzut dintr-o dată, la mal, o barcă de croazieră botezată cu numele "Speranţa".

La final, surprind analogia dintre tren şi viaţa fiecăruia din noi. Trenul circulă pe şinele reci tâind câmpuri pustii în cea mai mare parte a înaintării sale. Asemeni, viaţa... Trenul ajunge la destinaţie indiferent de locurile pe care le traversează. Şi viaţa noastră va ajunge la destinaţie. Distincţia constă în a defini destinaţia. Fiecare ne-o conturăm într-un fel sau altul. Cert este că, dincolo de moarte voi ajunge la o destinaţie. Mă întreb: mi-am definit favorabil destinaţia finală a vieţii mele? Şi dacă da, voi merita să ajung acolo? Pentru un călător ce a ieşit momentan din vagon „mangă” (era băut), în timp ce problematizam „destinaţia”, aceasta din urmă e clară pentru el, cel puţin în prezent. Pentru mine şi pentru tine, cel ce citeşti aceste rânduri e clar unde vei ajunge după moarte?

Trecusera ani. Nici nu mai tinea minte cati. Timpul trecea neobservat si nu mai avea valoare, cum nimic nu mai insemna ceva de atunci. Din ziua aceea... Nu isi mai amintea clar nici macar ce facuse cu 5 minute in urma, cufundat fiind in ganduri fumurii, dar ziua aceea era senina si aproape, ca si cum o traia chiar acum. O traise zilnic de atunci...

Si mergand grabit spre centrul foto, i se parea in acest moment ca soarele il insotea cald, ca cerul era plin de nori pufosi si ca vantul rasucea frunzele-n aer, ca atunci...Astea se intamplau in el, caci, intre timp, pasii lui se afundau in zapada scartaind si fulgi mari ascundeau totul in jur sub o perdea tesuta fin.

Se ducea sa developeze un film. Se apucase de fotografie pentru a putea surprinde viata. Viata pe care el nu o avea. Credea ca intr-o zi va prinde intr-un cadru o frantura de lume care ii va reinsufleti fiinta. Poate ca avea sa surprinda candva un peisaj, o floare, o persoana, care prin magia si sublimul sau sa il faca sa uite ceea ce pierduse. Credea in sinea lui ca ceva il va salva. Apoi facuse din asta o meserie. Incetase sa lupte si doar astepta...salvarea. Care spera sa vina intr-o zi, pe nepusa masa...poate dintr-o fotografie.

Reprezentantul de la centrul foto il cunostea prea bine de atatia ani. Nu ii vorbise despre el niciodata, dar omul slabut si inalt ii developa toate fotografiile si astfel stia toate drumurile pe care le facuse in ultimii ani si pe care le imortalizase pe filmele aduse la developat. Nu de putine ori,omul citise emotii in timp ce statea asupra unei poze si exclamase: „rapitor!...”. Era, intr-o oarecare masura singurul lui prieten si singura fiinta care il mai tinea legat de realitate. Acest om de la centru era singura persoana careia ii dadea „buna ziua” sau caruia ii flutura din mana spunand „pe curand”, de cateva ori pe saptamana chiar. In rest, era singur si tacut. Cand esti singur, esti tacut, nu-i normal? Cu cine sa vorbesti?

Sigurele „conversatii” pe care le mai avea cu unele fiinte umane, erau vizavi de un radio vechi de pe pervazul cojit de vopsea. Il pornea si asculta muzica lui preferata. Jazz...Blues...Folk...Muzica pe care dansase cu o fata razand...Solistii cantau si el fredona cu ei, in acelasi timp. Vocile acelea melodioase ii transmiteau atatea! Dar el nu le spunea nimic. Pentru ca nu simtea nimic cand le asculta. Versurile si muzica treceau prin el fara sa il faca sa tresalte. Le repeta robotic, intrandu-i pe urechi si iesindu-i printre buze. Era o rutina, ca sa nu uite sa vorbeasca. Singurele sentimente pe care le simtea, erau cele pe care el le retraia din ziua aceea. Pe care si le inducea.

Visa mult. Aproape toata ziua... Si nu avea vise despre viitor sau despre ceva ce si-ar dori sa realizeze. Visa trecutul si acum ar fi fost daca Ea nu ar fi plecat. Traia atat de mult in ziua aceea de primavara pierduta, incat nici nu observa cum se schimbau anotimpurile in jurul sau, decat atunci cand, fiindu-i prea cald sau prea rece, se imbraca prin urmare, mai lejer sau mai gros.

Traia intr-un univers paralel. Si soarele care il incalzea era amintirea unor buze moi sub care luceau perlat niste dintisori cu strungareata. Si luna care ii lumina noptile era chipul ei cel drag. Iar insasi lumina zilei erau ochii ei caprui umbriti de gene lungi. Isi imbracase o perna intr-o rochie rosie cu broderie verde, pe care o pastrase de la ea, cu parfumul ei. Si adormea in fiecare noapte lasandu-si capul pe pieptul unui sac de puf, pe care in dorul lui,il simtea catifelat si cald, ca pielea pe care o dezmierdase vrajit candva. Pentru el, trecutul era prezent, iar prezentul era etern.

Cand ea a plecat, condusa mai departe de alte idealuri, care o faceau sa il vada marunt si slab, el a suferit dincolo de imaginatia cuiva. Se ura pentru ca nu o putuse urma. Dar apoi, ura si suferinta s-au transformat in admiratie pentru cea care a avut curajul si intelepciunea sa isi urmeze visele. Si el incepuse sa o venereze, ca pe o eroina. Facuse din viata lui un altar pentru ea. Ea mergea mereu la bratul lui, desi el nu mai putea spune cu siguranta nici daca fata mai traia. Nu era nebun. Era lucid, dar luciditatea lui statea in claritatea cu care putea vedea trecutul implinindu-se in fiecare clipa. Trecutul crescand in jurul lui ca iedera pe o cladire uitata in timp, tinandu-l nemiscat.

Uneori, credea ca daca va reconstitui in detaliu ziua in care ea plecase purtandu-si silueta in josul strazii si apoi inecandu-se in praf, o va zari ridicandu-se din josul drumului si venind spre el zambind. Asa ca, din cand in cand, se asigura ca incaperea in care locuia arata exact ca in ziua aceea (oricum, o pastrase in aceeasi ordine ca atunci), iesea pe holul blocului, inchidea usa cu aceeasi cheie veche, cobora aceleasi scari si apoi mergea vesel, fara sa stie ce il astepta (exact ca atunci) spre piata de unde spera sa o vada aparand.

Mergea pana acolo cantand, planuindu-si sa rosteasca acele cuvinte pe care nu apucase sa i le spuna. Vedea in minte cum ii va lua mana si ii va spune emotionat cat o iubeste. Repeta pe diferite tonuri „te iubesc” si nu se putea hotari daca sa o sarute sau sa o imbratiseze apoi. Cu pasii largi si saltati, cu bratele penduland energic inainte-inapoi si cu fruntea sus, se apropia de piata. Ajungea la fantana din centru, care varsa apa dintr-o gura de pasare in zbor, si se aseza pe marginea ei.

Era pranzul, exact ca atunci...Oamenii se plimbau agale prin piata, la brat. Batranei care se iubeau de o viata lasau in urma lor speranta si el o inspira adanc. Copiii inaltau zmee si alergau razand. El astepta. Si curand se facea seara si soarele apunea tremurand si rubiniu, ascuzandu-se dupa casele tuguiate spre cer. Cand noaptea cuprindea strazile la sanul sau, se hotara ca oricum nu ar mai zari-o din pricina intunericului daca ar veni. Si pleca spre casa, cu fruntea in pamant si inima stinsa.

Dupa o astfel de zi, intinzandu-se in pat si luandu-si aproape perna imbracata, adormi adanc. Si avu un vis. Se facea ca ea ii aparuse in cale, cat se poate de reala, si ii spusese ca a murit, sa o uite. Trezit ca dintr-o lunga drumetie, se feri cu palma, orbit de lumina invadatoare a zilei. Privi alaturi si vazu perna. Simti un gol in stomac. Langa el era un sac de puf indesat intr-o rochie veche, carpita. Un sac fara chip, fara suflare, fara iubire... Se repezi la baie si vomita. Parca dormise tinand in brate un cadavru. Se simtea murdar si urat mirositor si putea sa jure ca pe sub piele i se tarasc viermi lacomi care ii sfasie tesutul si il devoreaza chiar acum. Incepu sa se scarpine cu miscari disperate pana cand se umplu de dungi rosii. Apoi porni dusul si se freca pe piele cu buretele pana il ustura.

Invelit intr-un prosop gaurit se intoarse in camera si vazu perna zacand ostentativ, scarbos, in pat. Lua o foarfeca si o taie in fasii, zdrentuind in acelasi timp si rochia de pe ea. Fulgii ingalbeniti se imprastiau in aer razand de el si asezandu-i-se enervant in par. Parca viermii i se tarau acum pe piele!

Lua un sac si infunda in el fiecare bucatica si fiecare fulg din perna. Apoi forta sa intre in el si restul lucrurilor care ii ramasesera de la ea. Lua sacul cu furie si il tari dupa el pana jos, in strada. Cu o zmucitura il azvarli intr-un tomberon si apoi tranti capacul.

Intorcand spatele, fugi in bloc, simtindu-se ca dupa o inmormantare. Dar nu ingropase pe cineva drag, ci un cadavru, isi spunea. Un cadavru care ii devenise din cea mai mare iubire, dusman. Era pornit sa curete tot ceea ce ea ii lasase amintire. Deschizand ferestrele larg, ca sa se aeriseasca dormitorul care inca pastra aroma unui trup de fata, simti atat de real si de rece: era toamna. Pasi pragul balconului si amuti. Copacii rumeni oglindeau in frunze soare, miscati alene de suflul vantului parfumat a samburi de piersica. Pe aleile peticite, la tarabe, negustorii vindeau prune si struguri. In gradina de sub balcon, zambeau sfioase flori violet si galben.

Si el, se simtea murdar, patat, blocat. Se simtea prea greu ca sa pluteasca acum cu vantul si sa simta si sa se bucure de toate acestea.

„Trebuie sa ma curat!”

Curatenia din camera nu era suficienta, desi acum timpul rupsese barajul amintirilor si se onduia intre podea si tavan ca o apa involburata dupa ploi.

Se arunca in pat, pe spate. Daca ar fi putut, si-ar fi scos inima din piept!

„Da...da! Cu siguranta! Asta e...Asta e de facut!”

Isi aminti ca in oras avea un prieten vechi, pe care il uitase in gramada cu amintiri cu tot ceea ce se petrecuse inainte de Ea. Inainte de ziua nefericita. Fusesera prieteni buni, din copilarie...Acesta era doctor chirurg. Sigur il va intelege si il va ierta! Si apoi, il va ajuta.

Asa ca isi lua o jacheta si lasand in urma sa camera scaldata in vant de toamna si in lumina aurie a dupa-amiezii, pleca in cautarea prietenului sau. Il gasi, schimbat, imbatranit, ca si cum ar fi fost o alta persoana. Spre deosebire de el insusi, pe al carui chip nu se vedeau urme de schimbare pentru ca pentru el timpul nu se scursese niciodata cu adevarat, doctorul parea sa fie un barbat trecut de 30 de ani.

Cand il vazu, acesta izbucni surprins:

- Gabriel, ce...ce minune! Mai traiesti! Dumnezeule, 9 ani...Atatia sunt de cand nu ne-am mai vazut, asa-i? Ii spuse apucandu-l prieteneste de dupa umeri.

-..........nu stiu......mormai jenat Gabriel. Chiar nu mai numarase anii. Cand altii sarbatorisera cu artificii si sampanie trecerea unui alt an, el era prea visator ca sa observe. Iar in camera sa nu avea decat un calendar vechi, din anul cu pricina...cu 9 ani in urma.

- Ce te aduce azi la mine, prietene? Il intreba Emanuel cu ochii stralucind de bucuria revederii. Intr-un fel, expresia de pe fata lui arata de parca ar fi vazut pe cineva despre care nu mai avea speranta ca traieste...

- Vreau sa imi scoti inima.

- Glumesti, nu-i asa? zise razand cu pofta doctorul.

- Vreau sa imi scoti inima, spuse cat se poate de grav, din nou.

- Ce tot vorbesti? se incrunta cel din fata lui. Esti nebun!

(va continua)

..............................................................................................

In departare soarele isi cauta culcusul. Seara se apropie. Vantul ma mangaie cu suflu de aripi de flutur. Pe plaja incinsa nu a mai ramas nimeni in afara de mine.

Ma gandesc la tine, la mine si inca la noi.

Amintirea ta se transforma intr-o lacrima. Se prelinge pe drumul deja prea umblat al obrazului meu... sfarsindu-se in bob de nisip spre margaritar.

Mi-ar prinde bine o picatura de ploaie care sa-mi spele cercanele.

vouă - ce credeţi
că îngerii coboară
în subteranele tăcute
nefrunziţi şi păduratic
de dragul nimfelor
lumite şi vesele...

desiş de frunze

singuratic ...

[audio=http://folk4noi.files.wordpress.com/2008/09/liviu-b-cand-imprastie-iubirea.pdf]

Vorbeam ieri cu o prietena si dezbateam durerea mea. Ea sustine ca ar fi trebuit sa imi treaca deja. Au trecut 2 luni jumate de cand am aflat ca nu ma mai vrei si ca te-ai indragostit de EA. Au trecut 2 luni jumate, dar eu nu ma simt mai bine. Ma simt intr-un continuu regres. De cate ori ma rascoleste dorul de tine, ma sperie gandul ca ar fi trebuit sa te fi uitat deja si totusi nu am facut-o. Daca nu voi reusi niciodata acest lucru? Mi-e teama! Nu vreau o viata traita in umbra amintirilor cu tine, refuz sa traiesc doar pentru a te iubi!

Desi mi-e frica sa imi pun aceasta intrebare, nu ma pot abtine: pentru ce traiesc acum? Pe tine te-am pierdut, si tu erai totul. Mintea mea face eforturi sa scoata la iveala alte motive pentru care merita sa traiesc, motive pentru care am trait inainte sa te cunosc pe tine... Dar ratiunea, in plina nebunie, imi spune ca inainte am trait ca sa te intalnesc pe tine. Si acum? Ce se va intampla cu mine? Te-am intalnit, te-am iubit si... acum ce? Te voi iubi mereu? As vrea sa ma sacrific si sa te iubesc numai pe tine pana dincolo de viata, dar nu fac acest lucru din doua motive: intr-o lume atat de sadica, gestul meu ar fi doar o picatura in ocean, iar in al doilea rand asta nu mi te-ar aduce inapoi. Deci nu merita.

In cele din urma ajung cu greu la o concluzie: viata mea trebuie traita nu pentru a avea timp si resurse sa te recuceresc sau pentru a-ti face tie viata mizerabila, ci pentru a ma putea bucura de viata dupa ce te voi uita. Momentan, refuz sa cred ca acest lucru ar fi imposibil! Au facut-o si altii, deci nu e imposibil. Am sa te uit si am sa redevin ceea ce am fost inainte: "o dulceata de fata".

Tot ce aveai, nu mai ai, si atunci...asta nu era nici macar o varianta. No hope, only rage.

Cu trecerea anilor m-am maturizat si am suferit toate consecintele acestui proces dureros. Am invatat ca nu poti sterge cu buretele evenimentele nefericite din viata ta numai pentru a le reface dupa bunul plac in lumea visurilor. Am invatat, cu greu, ca trebuie, insa n-am prins inca tehnica maiastra, sa iti recunosti greselile si sa le accepti. Mi-a fost clar inca din primele clipe ale adolescentei ca nu voi fi iubita de toti barbatii din Univers, ca nu vor cuceri regate si nu vor omori balauri doar de dragul meu. Dar inca mai sper ca va exista unul. Doar unul.

Am acceptat aproape toate dezavantajele maturitatii, m-am obisnuit sa le tolerez prezenta, insa nu pot si nu vreau sa cred ca intr-o zi nu voi fi, in ochii barbatului iubit, perfecta.

Inca in prima clipa in care un barbat, caruia eu ii oferisem prezumtia de perfectiune, mi-a spus ca mi-ar sta mai bine daca as slabi cateva kilograme, l-am alungat. Nu din orgoliu si nici ingamfare, ci pentru ca am stiut ca nu ma va iubi nicicand, cel putin nu asa cum mi-as fi dorit eu.

Atunci cand iubitul meu mi-a spus ca ma iubeste exact asa cum sunt, m-am intristat si am simtit pentru intaia oara amenintarea sfarsitului. Pentru ca printre aburii iubirii incepuse sa imi zareasca defectele.

Nu ma pretind a fi perfecta. Nu sunt nici macar cu o singura calitate aproape de perfectiune. Insa sunt sigura, pentru am vazut in ochii celor indragostiti si am dedus din propria experienta, ca atunci cand iubesti nu poti sa vezi defecte, ci numai calitati.

Este evident: chiar daca nimeni nu este perfect pentru toata lumea, fiecare este exact asa cum trebuie in ochii celui care il iubeste. Pentru ca tocmai imperfectiunea ne determina sa ne dorim iubirea, se spunem despre dragoste ar fi oarba. Eu sper din tot sufletul sa fie astfel. Pentru ca in acest mod, intr-un final, mi se va indeplini visul din copilarie: sa fiu diferita prin ceva de oricare alta. Iar iubirea te face cu siguranta sa te simti speciala.

Nu erau putine acele dimineti cand veneam prea somnoros si imi tranteam ghiozdanul in banca, imi puneam capul pe banca si imi continuam somnul de dimineata, iar el de fiecare data trebuia sa gaseasca tot un alt motiv pentru profesor ca sa nu-mi deranjeze somnul. Doar el cred ca stie cel mai bine cum e cand cineva ma deranjeaza din somn: "Katai Robert...Prezent(colegul meu de banca tot timpu imi striga el numele)...Da unde ii Robi?...Doamne profesoara, va rog sa il intelegeti astazi dar azi noapte nu s-a simtit bine si nu a dormit toata noaptea/ieri a fost sa il ajute pe tatal lui la lucru si a ajuns tarziu acasa/am avut de facut pe azi un referat si Robi nu a putut sa il faca doar azi dimineata/a invatat toata noaptea la materia d-lui profesor pentru ca trebuie sa il asculte/vecinii lui au avut o petrecere si el nu a putut dormi deloc..." si cate si mai cate motive pe care profesorii ba le credeau ba nu le credeau. Datorita lui am putut sa imi continui somnul, datorita lui visele mele erau mai dulci la scoala decat acasa.

Tin minte zilele cand nu mergeam la orele de matematica in particular -venea bacul si trebuia sa fie luat, spre disperarea parintilor mei si spre miserupismul meu pentru matematica (profesoara de matematica a avut ghinionul sa stea langa colegul meu de banca) din anumite "motive puerile" pe care le gaseam in fiecare dimineata cu colegul meu in timpul orelor si mergeam la el sa vedem ultimele filme scoase pe piata. Normal ca chipsurile si sucurile erau platite de banii de matematica.

Afacerea noastra cu sandwichurile a avut un profit zilnic de....de un suc la un litru-pepsi. Un sandwich cald (el tot timpul le facea calde) costa 40.000 lei(4 lei RON) iar un sandwich de al meu la rece costa 35.000 lei(3,5 lei RON).Afacerea noastra mergea pe roate. Caci aveam destui colegi care sa nu se streseze sa isi faca sandwich de acasa si care aveau bani de dat.

Discutiile noastre fara sfarsit despre genurile de muzica pe care le asculta fiecare (normal ca se ajungea la certuri mari in care se terminau..."tu si muzica ta (rock sau manea) aruncati-va din avion". Desi el asculta o muzica total diferita de genul meu de muzica tot ne trimiteam cele mai tari piese care ni le placeau si le ascultam doar de dragul lui. Si cum aceste 2 persoane diferite, cu stiluri muzicale diferite, cu mentalitati diferite s-au inteles asa de bine timp de 3 ani? Asta cred ca inseamna coleg bun de banca.

Dupa marele BAC pentru care nu ne-am cam stresat nici unul am facut o mare escapada la el in sat unde dormeam pana ne durea capul, in timpul zilei il ajutam la curatat porumbul si seara mergeam sa cumparam prostii (chipsuri, sucuri, inghetata, ciocolata, jeleuri, etc) ca sa avem ce manca acasa. Si ajungeam in camera unde ne ziceam fiecare visele noastre, ce vrem sa fim si unde vrem sa fim, povesteam despre marele subiect fara final-fete. Radeam de colegii de clasa si de profesori. Pur si simplu nu ne interesa de nimic.

Tot cu el m-am dus sa ma inscriu la facultate, si amandoi ne-am dus cu gandul ca mergem la marketing si la turism si am ajuns sa fim colegi la relatii internationale.

Imi aduc aminte de el cu plasa lui unde isi ascundea caietele spiralate, stiloul lui de habar nu am cati ani, punga cu 2 sandwichuri, si tot timpul avea ceva in plus (ba un ziar cu sport, ba un mini radio, ba un referat...ba mai stie el ce). De cate ori ne certam tot de atatea ori ne si impacam. De cate ori radeam unul de altul tot de atatea ori ne luam apararea. De cate ori copiam unul de altul tot asa ne ajutam unul pe altul.

El era colegul meu de banca din liceu pe care nu-l voi uita niciodata, el era colegul din liceu si este acum coleg la facultate.

El este Catalin.

Ceva mai recent:

În urmă cu aproape 8 luni, era petrecere de casă nouă în B(âr)logul meu... Era 25 decembrie, şi coceam ceva special pentru cineva mai mul decât atât...

În urmă cu vreo 8 ore am redescoperit o tentativă dinaintea sa. Aici este. Au fost multe draft-uri scrise, apoi şterse, apoi reformulate, apoi scrise... dar nepublicate. Nu scriam articole, scriam capitole, scriam un mic roman (mai mărişor de fapt) memorialistic.

"Un om tot timpul ocupat cu timpul sau liber." Asta a fost tot ce a rămas public. Acum nu mai am atâta timp liber... mi-e tot ocupat de timpul liber.

Nu rimează... da sună bine...

Tatăl meu nu şi-a publicat niciodată poeziile pe care le scria din când în când. Presupun că nu le-a considerat destul de bune pentru a fi publicate, probabil că le-a scris doar ca să consemneze o stare de spirit, o umbră de melancolie, o clipă de viaţă interioară. Dacă le scriu acum într-un loc relativ public nu cred că voi face un act de impietate, cred că doar îl voi readuce pentru câteva clipe din nou lângă mine...

A căzut o stea

A căzut o stea aseară -
Fulger lunecând în hău,
Şi mi-a frânt un dor în suflet:
Steaua-aceea - chipul tău...

A căzut un crin în iarbă -
Bulgăr ofilit de nea,
Şi m-a ars cu foc de gânduri:
Crinu-acel - iubirea ta...

A căzut în mare farul -
Şi-a stins unda de văpăi,
Mi se-afundă-n beznă calea:
Farul nopţii - ochii tăi...

C. Şorega

Bolta minunilor

...Şi-am auzit picurând dinspre veacuri
cristalul minunii
făurind arabescuri şi policandre
ca să ne-nflăcăreze închipuirea...
Ne vorbea oare făurarul Timp
ori şoapta ta înmiresma tăcerea ?

Şi-am văzut, dăltuite în stâncă şi vreme
Legende ştiute şi-uitate de mult
- îzbândirea viselor din copilărie...
Erau oare chipurile-atâta de vii
sau ochii tăi le-nsufleţea nemişcarea ?

M-am plecat sub cupola cu lujeri de piatră;
de colţuri, ghirlande, mi-am aninat extazul.
Erau, oare, atât de frumoase
sau umărul tău se afla prea aproape de mine ?

C. Şorega

Aveam trei ani. Iarna. Ma intorsesem cu tatal meu de la gradinita, aveam nasul inghetat si abia ma puteam misca in hainele groase si in paltonasul mai mare decat mine. Nu am stat sa ma dezbrac sau sa ma descalt si am zbughit-o imediat spre camera cea mai mica. Nu stiu daca imi spusese taticul ceva inainte, dar aveam sentimentul ca ceva frumos trebuie sa se intample. Ca de ziua mea, cand asteptam sa primesc cadouri. Imi amintesc pana si mirosul dulceag si caldura din casa. Am intrat si am vazut-o pe mama mea, frumoasa si zambitoare, asezata pe pat. In brate tinea ceva invelit intr-o paturica verde. M-a chemat langa ea, a dat putin paturica la o parte, lasand sa se vada un nasuc mic si doi ochi maari, si mi-a spus: "Aceasta e surioara ta".

Atat de mult trebuie sa ma fi impresionat scena aceea, incat acum as putea-o reconstitui pana la cele mai mici detalii.

Si scriu despre asta pentru ca sunt trista. Sora mea se marita peste cateva zile. Ma bucur sa o vad fericita si, oricat de greu mi-ar fi sa accept ca my lil' sis nu mai e atat de little, nu asta e problema. Dar dupa nunta va pleca departe, deci ne vom vedea foarte rar. Si imi va lipsi enorm.

am mizat pe tine totul
şi-am pierdut eternităţi întregi...

[audio=http://folk4noi.files.wordpress.com/2008/08/marinel-petreus-amintire.pdf]

( cântă Marinel Petreuş piesa lui Amintire )

Un fior rece mă cuprinde atât de repede încât simt că sufletul meu e îngheţat de mii şi mii de pumnale reci. O lacrimă curge-ncet, în amintirea apusului ce s-a risipit.

E noapte acum şi la mine-n gând. Şi te caut cu zeci de candele-n privire, şi te caut cu freamăt de frunze, poate-mi vei auzi furtuna ce mă doboară. Dar luna nu mai apare şi stelele s-au stins demult. De ce-ai suflat în ele? Ca vijelia le-ai spulberat în cele patru zări, odată albastre. Erau visele mele, iar luna mea erai tu, departe şi rece, dar atât de drag.

Şi cu plâns de ceară şi lumânările se sting. Rătăcesc prin bezna din interior. Şi e atît de frig. Iar tu nu mai vii. Ai plecat cu tot ce-a fost lumină. M-ai lăsat aici şi mi-ai spus să te-aştept, că te vei întoarce călăuzit de focul din inima ta. Dar acum simt cenuşa că-mi cuprinde tălpile.

Şi-un cântec se-aude departe. Şi mă trezesc, ceasul sună, iar eu sunt dezvelită. Afară răsare soarele. Prin fereastră lumina te învăluie. Eşti lângă mine. Şi mi-ai adus lumina înapoi.

This is John writing. I found this photo the other day. Thought you wanted to have it.

all materials, deviantart stock images

Iasi - Rosia Montana, de la Facultatea de Geografie si Geologie - Departamentul Geologie (Al. I. Cuza) la 660 km departare (580 km cu trenul si aproximativ 80 km cu autobuzul) in inima Muntilor Apuseni.
Pana sa ajung in Rosia Montana am tot auzit pe la televizor, ziare, practic in toata media: "Salvati Rosia Montana", "Pro Rosia Montana(RMGC)" si sunt foarte sigur ca sunt multi care striga asta doar "din" ziare, de la prieteni(e), doar pentru ca e la moda sa fii impotriva "cuiva" sau pro - practic marea majoritate isi urmeaza stapanul (ciobanasul). Cand ii aud pe unii care sunt ferm convinsi de ceva anume, ceva despre care au citit din ziare sau reviste si nu au luat pulsul evenimentelor - vedeti-va de Nichita vostru, Ratoiul sau Vanghelie.
Oamenii de acolo mi-au placut, nu toti bineinteles (intr-o padure verde exista si uscaturi), mi-a placut felul in care cei de la Gabriel si-au exprimat punctul de vedere (proiectul). Nu vreau sa intru in prea multe detalii legate de proiectul lor insa tot ce vreau sa spun este ca: sa faca tot ce au in proiect (mai ales partea cu protectia localitatii Rosia Montana) si sunt "Pentru" si asta atata timp cat nu este nimic concret "de partea cealalta"
"Salvati Rosia Montana". Impresia lasata de ei este una mai putin buna pentru ca e ca si cum un batran (sau mai multi) mi-ar fi dat ca argument la orice as fi spus/intrebat: "cianura! cianura!", "distrugere!", "turism!" etc. Ce am mai observat la domnul de la Centru de informare ("cei" Contra proiectului Gabriel) este ca tinea cu orice pret sa ne "influenteze" cu articole din diferite ziare sau reviste care au fost scrise ca si mine - de cineva; nu vreau sa fiu inteles gresit cu acest cuvant "a influenta" - sincer vroiam ceva concret de la el sau mai concret decat un ziar si o brosura. Nu aveau un proiect pe care sa-l pot vedea sau cel putin nu mi-a/ne-a spus despre el, proiect care sa-i "bata" pe cei de la Gabriel. De ce domnilor (b)ucuresteni, timisoreni, ieseni s.a.m.d ii plangeti de mila pe cei din Rosia Montana ? sunt multi dintre voi care nici nu stiu sa localizeze pe harta Rosia Montana - nu stiu ! Sunt foarte multe tari care folosesc aceste metode in minerit - Cianura - nu este periculoasa daca este folosita asa cum trebuie. Haideti domnilor sa ii acuzam pe toti cei care mai au prin apartamente/case clasicul termometru din sticla cu mercur, si eu am unul ! asta nu inseamna ca nu-mi pasa de mediu in care eu traiesc. Am avut destule discutii cu multi prieteni si toti m-au intrebat de ce "Gabriel Resources" ? cel mai bun raspuns este tot o intrebare: de ce nimeni nu ma intreaba/nu ne intreaba cand vindeti terenuri pentru constructia unor fabrici GIGANT care polueaza non-stop si nu se ia nimeni de ei - voi cei care aveti atatea solutii si sunteti "pro natura" dar practic doar cu gura si cu gandul ca intr-o buna zi o sa ajungeti acolo impreuna cu familia. Foarte multi propun complexe hoteliere, ferme - s.a.m.d. Hai las'o moarta ! maine imi spuneti ca vreti sa faceti telegondola, partii de snowboard/ski sau de ce nu - haide dom'le sa aducem si balciu in Rosia Montana sau circul Globus, ce spuneti?
Ce spune un Abrud-ean: "Ba cretinilor desteptarea, daca e asa bine in muntii vostri de ce nu veniti voi sa stati aici. Ca eu stau de citeva zeci de ani , uitindu-ma la toti belitii care vin sa ne dea sfaturi despre ce si cum sa facem, dar numai locuri de munca nu sunt. Veniti si creati locuri de munca, si atunci ma inchin tuturor, nu va pronuntati cei din bucuresti ca voi sunteti miezul ... , vezi doamne la voi se trage ora exacta si aveti dreptul sa trimbitati. Oare v-ati intrebat care e rata somajului in zona, oare v-ati pus problema cum e sa traiasca o familie de 5 persoane din 500 RON /luna. Nu sunt un timpit sa cred ca proiectu acesta va aduce doar lucruri bune, va aduce si rele dar prefer sa-mi cresc copii intre betoane decit pe plaiuri pline de flori si rupti de foame, fara a avea banii pentru a-i trimite la scoli, de ce doar copii vostri sa beneficieze de asemenea drepturi? domnilor din marile orase, poate nu stiti ca ne-ati abandonat cu tot ce inseamna protectie sociala in aceasta zona daca tot vorbim de un stat de drept .
Probabil daca se fura mai mult si se da in cap de foame VA TREZITI si voi mortilor din patriotismul de doi bani ce-l dovediti cind luati atitudine despre o zona despre care nu stiti nimic. Daca e atit de bine POFTITI SI TRAITI AICI. Pina atunci gura mica pentru ca nu dati dovada decat ca mincati .... A vorbit unul din Abrud, nu unul din capitala suliii sau nu stiu ce oras important. De aici in colo mucles!"
Ar fi foarte multe de spus legat de Rosia Montana ca si viitor vorbind, insa sunt mult prea multe intrebari la care degeaba imi raspunde cineva - pentru ca nu am sa inteleg (cel putin acum).

De ce au peste 80 % din case cumparate daca multe din ele vor fi in asa zisa "zona protejata" ?
Pentru cei care striga "Salvati Rosia Montana": De unde atatia bani ? Am observat ca sunt foarte multe organizatii care striga acelasi lucru, intrebarea este: de ce nu sunt alaturi de acei oameni din localitate care nu vor sa vanda ? de ce nu am vazut nici un mesaj "Salvati Rosia Montana" ? de ce nu au incercat "ei" sa faca/sa construiasca/sa inceapa ceva nou, ceva care sa poata resuscita Rosia Montana - doar vorbe! ("Salvati Rosia Montana", "Cianura! Cianura! ...").

Va mai curge multa cerneala pe acesta tema, eu unul sunt Pro Rosia Montana ca si Geolog (vorba unui amic) dar ca simplu om - dincolo de partea profesionala sunt neutru - sunt prins la mijloc.

Geochimisti in Rosia Montana

O saptamana pe care nu am sa o uit - niciodata ! O saptamana unicata, de care 'mi pare rau ca s-a terminat - tocmai s-a terminat. Am fost in cariera (Cetatea), la Muzeul Mineritului, in Galeria Romana, la European Drinks, Pestera Ursilor, Scarisoara, in cariera (Rosia Poieni), Detunata Goala, localitatea Brad, Cetatea Deva, Castelul Huniazilor sau Castelul Corvinestilor (Hunedoara), am facut baie in lac, am jucat biliard, am ciocanit, am luat probe din raul Rosia - am facut de toate. Oricat as incerca sa spun ce am facut/unde am fost/ce mi-a placut - mereu ar fi cate ceva de adaugat, ceva ce nu am mai spus. La cat de mult iubesc eu cele mai mici detalii, credeti-ma pe cuvant - nu as fi in stare sa povestesc totul cu lux de amanunte, am trait o saptamana atat de frumoasa incat o plang si acum, sunt sigur ca toti cei care am fost o plang ca si mine - ca s-a terminat! Oricat as incerca sa-mi spun parerea despre "cum a fost ..." mereu mi se face pielea gaina aducandu-mi aminte de acele momente. Voua, celorlalti care nu ati fost in Rosia Montana - duceti-va !!! Eu unul acolo mi-as petrece vacanta, acele momente in care am nevoie de relaxare, de "normal". Va multumesc dragi colegi pentru tot - ce-i drept poate ca au fost mici certuri, invidii, neajunsuri, s.a.m.d - eu unul le uit gandindu-ma ca intr-o saptamana ne-am cunoscut atat de bine cat nu am fi facut-o intr-un an de zile sau poate doi ... sau cine stie ? Multumesc tuturor care au facut posibila aceasta saptamana si prefer sa nu dau nume; eu ii stiu, poate ca nu pe toti, poate ca nu-i stiu si pe cei din "spate" ... insa ei stiu si asta ma face sa ma simt bine, sa ma simt fericit. Va multumesc !

Candva voi scrie mai multe, mai multe din ce am facut sau poate cine stie? domnul Pintilei a zis ceva ce nu am sa uit decat - "acolo si atunci": " ... aici vom face gratar ... da, da ... aici la foisor si vom povesti ce am facut toata saptamana" ... vom povesti cu totii - impreuna !

Al vostru coleg, Apopei Andrei Ionut (Creasta) - Al. I. Cuza - Geochimie.

Trupurile noastre, închisori pentru sufletele noastre.

Ce îl face pe om frumos/urât?

Să fie sufletul cel care supravieţuieşte, cel care contează cu adevărat?

Mi-ar plăcea să nu mai ai trup, nici faţă, în spatele cărora să te ascunzi.

Vreau ca aspectul fizic să nu mai fie parte din tine.

Trupul tău nu va fi în final decât o amintire în viaţa celor pe care îi laşi în urmă, ca o dovadă a rolului pe care l-ai jucat în viaţa lor. 

Cât de importantă este înfăţişarea unei persoane?

Numai dacă am putea vedea dincolo de trup...Superficial este ataşamentul nostru faţă de valoarea pe care o acordăm acestei înfăţişări.

Vom putea vedea vreodată dincolo de exterior şi descoperi cu adevărat interiorul unei persoane? Da, suntem superficiali, iar superficialitatea derivă din nemulţumire.  

A fi superficial înseamnă a avea în faţă evidenţa clară a ceea ce eşti, ce nu eşti, şi totodată, ce poţi/ai putea fi.

Oamenii te văd aşa cum tu te vezi.

Nu te mai ascunde, lasă-te descoperit!