De foarte multe ori vrem să ducem mesajul creştin celorlalţi, dar îl ducem în aşa fel încât noi suntem mulţumiţi că ne-am făcut datoria, că ne-am rostit poezia creştină, iar ceilalţi sunt oarecum plictisiţi pentru că mărturia noastră nu i-a atins. Printr-o astfel de misi­u­ne, care nu ajunge la celălalt, nu numai că ne pierdem tim­pul, dar ne şi agonisim osândă în faţa lui Dumnezeu.

Ascultând Evanghelia din Duminica Fiului risipi­tor, fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puţin puşi pe gânduri şi ne întrebăm în mod firesc: cine este fiul ri­si­pi­tor? De foarte multe ori reuşim să găsim fii risipitori nu­mai între cunoscuţii noştri, între diferiţii păcătoşi pe care-i vedem lăudându-se cu păcatele lor la televizor sau pe între cei pe care îi vedem lăudându-se prin diferite ziare cu orgiile pe care le fac.

În momentul în care considerăm că fiul risipitor este numai celălalt dovedim că nu-l cunoaştem pe Dum­nezeu. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, ne dăm seama că şi noi suntem fii risipitori, chiar dacă încercăm să mergem pe calea Bisericii. Şi noi suntem fii risipitori chiar dacă ne spovedim, chiar dacă ne împărtăşim, chiar dacă postim, chiar dacă ne rugăm zi de zi.

În momentul în care ne dăm seama de neputinţele noastre şi de ne-desăvârşirea noastră, în momentul acela Îi facem loc lui Hristos în viaţa noastră, în inima noastră şi în sufletul nostru. În momentul în care Hristos S-a sălăşluit în inima noastră, atunci începem să ne dăm seama cu ade­vărat câtă nevoie are aproapele nostru de mărturia creştină. Începem să ne dăm seama cât de tare suferă aproapele nos­tru pentru că nu-L cunoaşte pe Hristos şi atunci, în mod firesc, în inima noastră apare dorinţa de a da mărturia cea bună.

Am ales ca temă pentru întâlnirea noastră convertirea pentru că, din păcate, numărul con­vertirilor la Ortodoxie este destul de mic. Dacă am face o comparaţie, de exemplu, cu Franţa zilelor noastre, în care con­vertirile la islam au loc în număr mare, ar trebui să ne dăm seama că, dacă în Franţa mărturia ortodoxă ar fi fost mai puternică, mai vie, mai convingătoare, atunci Franţa ar fi tins a deveni o ţară ortodoxă şi nu o ţară musulmană, aşa cum arată statisticile. Precum ştiţi, catolicii din Franţa sunt speriaţi de înflorirea credinţei în Mahomed.

Ce este convertirea? Este trecerea de la o viaţă pus­tie, de la o viaţă stearpă, de la o viaţă tristă, de la o viaţă de păcat sau de la o viaţă de erezie, sau şi păcat şi erezie, la viaţa în Biserică. Viaţa în Biserică e cel mai frumos lucru cu putinţă.

Sfântul Ilarion Troiţki, episcopul nou mucenic, ca­re a pătimit pentru Hristos în prigoana din Rusia comu­nistă, spunea că unii creştini sunt complexaţi de faptul că ei nu reuşesc să fie ca ceilalţi. Li se pare că apartenenţa lor la Biserică e ca un minus, ca o slăbiciune. Şi Sfântul Ila­rion Troiţki spunea că noi, de fapt, ar trebui să ne dăm sea­ma că avem cea mai mare comoară. Cel mai de preţ lucru din lume este să fii creştin. Şi-n momentul în care ne dăm seama de asta, viaţa noastră începe să se schimbe.

Putem observa şi din anumite cărţi sau filme mo­de­le de convertire, sau modele de schimbare a vieţii, nu nea­pă­rat modele de convertire la o viaţă în Hristos. Sunt mulţi care se uită la televizor, văd tot felul de filme, dar nu iau în serios anumite momente în care filmele res­pec­tive i-ar putea pune pe gânduri.

Am să încep întâlnirea noas­tră vorbindu-vă puţin despre trei filme: Masca lui Zorro, Gladia­to­rul şi Misiunea. Puţini, poate, au văzut Misiunea – un film despre ca­re la noi în ţară nu se vorbeşte aproape deloc, un film tul­bu­rător, o mărturie creştină extraordinară.

Voi vorbi mai întâi despre celelalte două filme. În ultima ecranizare a lui Zorro, cu Anthony Hop­kins şi Antonio Banderas, Banderas este un hoţ, un om de nimic, s-ar putea spune. Şi, privind filmul, mă gândeam: oare cum va deveni acest hoţ un erou? Pen­tru că bătrânul Zorro, Anthony Hopkins, nu mai era în pu­tere, nu se mai putea lupta pentru cei necăjiţi, pentru cei asupriţi. Şi la un moment dat, Banderas ajunge într-o mină de aur, în care oamenii erau exploataţi în chip nemilos, şi ajun­ge să înţeleagă suferinţa celorlalţi. Această suferinţă îl pune pe gânduri, îl zdrobeşte, îi schimbă viaţa. Îşi dă seama că nimic nu este mai frumos decât a trăi pentru ceilalţi. Şi într-adevăr devine un erou, devine al doilea Zorro. Anthony Hopkins îi spusese că fiecare vreme, fie­ca­re timp are nevoie de un erou, fiecare timp are nevoie de un Zorro. Şi era amărât văzându-l pe Banderas – un om ca­re nu avea în el dragoste de aproapele, care nu arăta în el spirit de jertfă, fără de care orice demers haiducesc – dacă putem spune aşa – e sortit eşecului. Dar Banderas capătă acest spirit de jertfă…

Un alt exemplu de schimbare aflăm în filmul Gladiatorul – film care se pare că pune capăt marilor filme creştine despre mucenicia în arenele romane, despre mucenicia creş­­tinilor. Pentru că este realizat atât de bine din punct de ve­dere artistic, încât Hollywood-ul niciodată nu va realiza un film creştin despre mucenicie mai bun. Dacă la vremea lor, filme precum Cămaşa lui Hristos, sau Quo Vadis?, i‑au pus pe gânduri nu numai pe creştini, ci şi pe ceilalţi privitori, acest Gladiator pare să fie filmul care încheie seria ecranizărilor despre oameni care suferă în arenă pentru Hristos. Şi nu pentru că face parte din această serie[1], ci pentru că reuşeşte să adune elementele care îi făceau pe necreştini să le vadă pe celelalte.[2]

În Gladiatorul un personaj foar­te interesant este stăpânul gladiatorilor, el însuşi fost gla­diator în tinereţe, care trăia pentru bani, pentru femei, pentru pântece, care trăia pentru lumea aceasta. Şi acest stă­pân de gladiatori se află într-un moment de cumpănă, în care are de ales între a-l lăsa pe eroul principal, pe gla­di­a­tor – un fost comandat căruia împăratul Marc Aureliu ar fi vrut să îi lase coroana Romei - să fie ucis de către slugile împăratului, sau să-şi asume riscul de a muri şi să-l lase pe gladiator să sal­veze Roma. Şi, descumpănit, stăpânul gladiatorilor îşi dă seama că în viaţă totul e trecător, toate trec, bucuriile lu­meşti trec, că tot ce poate face mai frumos este să-l lase pe gladiator să lupte pentru Roma. Şi asta face, şi moare, în cele din urmă, dar gladiatorul reuşeşte să salveze Roma.

De multe ori suntem în situaţia de a alege între a duce o viaţă comodă, o viaţă caldă, o viaţă liniştită, în care să ne păstrăm agoniselile, să ne păstrăm condiţia socială şi să facem un compromis, sau să riscăm totul, pentru a-L dobândi pe Hristos. Creştinii sunt numai cei care se aruncă cu capul înainte, alegând crucea.

Cel de-al treilea film asupra căruia mă voi opri puţin, Misiunea, are între eroii principali un personaj care fusese negustor de sclavi şi chiar vânător de sclavi, interpretat magistral de Robert de Niro. La un moment dat acest negustor de sclavi ajunge să-şi omoare chiar fratele care îi sedusese soţia, după care îl cuprinde o pocăinţă to­tală. Nu mai vrea să mai mănânce, nu mai vrea să bea nimic. Vrea să trăiască singur şi să-şi sfârşească zilele în singurătate.

Dar la el vine un preot şi îl întreabă: „Crezi că prin su­ferinţa ta rezolvi ceva? Îi va fi mai bine fratelui tău? Le va fi mai bine celorlalţi, cărora tu le-ai făcut rău? Nu! Ai oca­zia de a-ţi schimba viaţa.”

Şi Robert de Niro ia hotărârea de a merge în satul băş­tinaşilor din care luase sclavi, în satul unde unii oameni fuseseră împuşcaţi chiar de el. Când, după un drum extenuant, ajunge în satul băştinaşilor, unul dintre indieni ia o sabie şi vrea să-i taie capul, să se răzbune, să-şi răzbune morţii. Dar, până la urmă, băştinaşul renunţă, pentru că îşi dă seama că nu rezolvă nimic dacă-l omoară pe ticălos. Atunci, pe fostul vânzător de sclavi îl bufneşte plânsul. Îşi dă seama că acel băştinaş, acel indian era mai om decât el. Că acel băştinaş putea să ierte, pe când el, care prin botez era creştin, dusese o viaţă murdară. Şi se schimbă.

Acest film începe foarte frumos. Băştinaşii răstig­nesc un preot pe o cruce de lemn, şi-i dau drumul pe apă. Şi eu scrisesem cu ani în urmă un text despre o răstignire într-un sat de canibali, şi am fost impresionat văzând ecranizarea unor momente în care băştinaşii, indienii, au pus pe cruce misionari care vroiau să Îi cheme la Hristos. Filmul Misiunea e făcut după o în­tâmplare reală.

Şi filmul începe cu această idee: Dacă băştinaşii nu l-ar fi răstignit pe pre­o­tul acela, n-ar fi venit în sat noul preot misionar care reu­şeş­te, în cele din urmă, să-i convertească pe băştinaşi. Deci, dacă nu murea cineva, dacă nu se sacrifica cineva, ceilalţi nu-l cunoşteau pe Hristos.

Trebuie să ne dăm seama că orice mişcare a celor­lalţi, orice schimbare a celorlalţi presupune cruce pentru cel care încearcă să îi ajute. O cruce mai mi­că sau mai mare. (…)

O să vă vorbesc acum puţin despre un alt caz de con­vertire din vremurile noastre, despre Monica Fermo, o ac­triţă de la Teatrul Naţional, evreică de neam, care a trecut la Or­to­doxie şi care a ales calea monahală, e la locurile sfinte de foarte mulţi ani[3]; o evreică ce a cunoscut desfrâul la maxim, a păcătuit cât se putea păcătui, până la limită.

Sunt oameni pe care viaţa Sfintei Maria Egipteanca nu-i mai miş­că, pentru că trăim în alte vremuri, în alte probleme şi, pa­radoxal, în viaţa Sfintei Maria Egipteanca se regăsesc, ca pocăinţă, mai ales oamenii curaţi la suflet, care au pă­că­tuit cel mai puţin. Pe ei îi mişcă viaţa Sfintei Maria Egip­teanca, dar ceilalţi au nevoie de modele mai apropiate de vremurile noastre.

Nu vreau să vă plictisesc, dar am să vă spun câteva citate din câteva cărţi, pentru că mi se pare mai frumos un cuvânt rostit de cel care a trăit pe propria piele bucuria naşterii în Hristos.

Zice maica aşa: „Practic nu ştiu şi nu pot să mă ex­prim aşa cum aş dori ca să redau starea mea interioară. Ce este unirea cu Hristos? Este totul.” E drept că faptul în sine a durut-o tare pe Monica, faptul trecerii la credinţa creşti­nă, căci a strigat cu glas mare în clipa în ca­re a fost botezată.

Dar chiar în se­cun­da următoare, Elena – numele de botez – s-a trezit la via­ţă şi, uimită de tot ceea ce vedea, L‑a luat pe Hristos de mână şi, în sunetele frumoasei cân­tări Isaie, dănţuieşte, a pornit jocul vieţii.

Şi zice: „Da, sunt Elena, în toată fiinţa mea, în toţi po­rii, în toate celulele. Şi cred că ADN-ul şi ARN-ul o vor recunoaşte acum pe Elena, fluturele ce s-a înălţat astăzi spre cerul lui Hristos ca să-I declare cât de mult Îl iubeşte. Da, pe El Îl căutam, în toată minciuna şi nebunia vieţii me­le. Pe El Îl căutam, dar mă murdărisem atât, încât nu mai puteam nici să-L intuiesc, dară-mi-te să-L zăresc. Căci El era acolo, la doi paşi de mine, dar Monica nu mă lăsa să-L văd. Îl acoperea cu eul ei murdar şi josnic, plin de ură şi duhnind a moarte. De câte ori o fi strigat sau o fi în­cer­cat El să-mi spună ceva, mereu o găsea pe Monica, ca un sol­dat de pază la uşa sufletului, nelăsând pe nimeni să-i dis­trugă castelul de nisip, şi acela murdar, în care se as­cun­­dea. Dar acum s-a terminat tot coşmarul, definitiv, pâ­nă la mormânt şi dincolo de el, a învins Elena, unită cu Hristos!”

Aceasta este mărturia unei persoane care poate da mărturie de marea minune a botezului. Ca şi părintele Stein­hardt, de altfel, un alt evreu care a ales credinţa creşti­nă, poate da mărturie şi a dat mărturie despre minunea pe care o simte sufletul care este botezat cu Hristos. Cei ca­re am fost botezaţi cât eram prunci nu ne dăm seama de transformarea profundă pe care au simţit-o trupul şi su­fletul nostru.

E mare lucru că mai există convertiţi în vremurile noastre. E mare lucru să avem iscusinţa de a ne folosi de con­vertirile de lângă noi din vremurile noastre.

De exem­plu, duhovnicul A.S.C.O.R.-iştilor de la Cluj, în copilărie, crescând într-o familie preoţească şi smin­tindu-se de gră­ma­da de neputinţe din lumea preo­ţeas­că, s-a îndepărtat de Hristos, a crescut departe de Biserică, s-a lăsat sedus de filosofie şi în mod special de filosofia si­nuciderii. Pentru că vedea cât de stearpă e viaţa creştinilor căldicei şi credea că numai sinucigându-se va găsi răspuns la întrebările sa­le.

Fiind tânăr, ducându-se într-un pelerinaj la mor­mân­tul Părintelui Arsenie Boca - la insistenţele fra­te­lui său, care şi el este preot astăzi - tânărul filosof care dis­preţuia poveştile spuse de Biserică, ajungând la mormântul Părintelui Arsenie Boca, s-a convertit pe loc. A fost o con­vertire tulburătoare. Şi sunt multe, multe con­ver­tiri de ge­nul ăsta.

Voi mai vorbi puţin despre celebrele cazuri de convertire din vremea noastră, nu înainte de a preciza fap­tul că e greşit să le pretindem convertiţilor – şi acum vor­besc ca şi cum n-aş fi eu unul din convertiţi, ca şi cum aş fi în Biserică de când eram mic – este greşit să le cerem perfecţiunea pe care noi înşine nu o avem.

Când m-a rugat Monica Fermo, sora Elena, să scriu prefaţa pen­tru jurnalul ei Talita kumi, am preferat să nu scriu nimic. Am preferat să pun o în­tâm­plare din Pateric, cu cineva ca­re se sminteşte de vieţuirea unui avvă. "Şi se gândea cum de avva a băut puţin vin, se aştepta ca avva să ducă o viaţă mult mai aspră. Şi vrând să plece, avva l-a întrebat: „De unde eşti?” „Sunt egip­tean.” „Din care cetate?” „Nu sunt cu totul orăşean.” „Ce făceai când erai în satul tău?” „Eram pândar.” „Şi un­de dor­meai?”, l-a întrebat avva. „La ţarină.” „Aveai aşter­nut sub tine?” „Da, la ţarină aveam aş­ternut sub mine.” „Dar cum?” „Jos.” „Dar ce aveai de mân­care la ţarină? Ce fel de vin beai?” Mânca pâine uscată şi, dacă găsea, puţină pas­tramă şi bea apă. Şi bătrânul a con­ti­nuat: „Mare osteneală. Dar este şi baie în sat, ca să vă scăl­daţi?” „Nu, ci, când voim, ne scăldăm în râu.” La care avva i-a explicat că înainte era mare în palatul împăratului şi a lăsat cetatea şi a venit în pustie. Că înainte avva avea case mari şi lucruri multe şi, defăimându-le, a venit în chi­lia mică. Înainte avea pat de aur cu aşternuturi scumpe, dar a ales aşternutul prost. Îna­in­te avea haine de mare preţ, şi acuma purta haine proaste. Înainte mânca foarte mult din toate bunătăţile, acuma mân­ca puţine verdeţuri şi bea un pa­har mic de vin. Înainte avea slugi, acuma trăia singur. Şi atunci, cel care-l jude­ca­se pe avva, a zis: „Vai mie! Că din multa pătimire a lumii, la odihnă am venit, şi cele ce nu le aveam atunci, le am acum – adică în viaţa monahală – iar tu din multă odihnă ai venit la pătimire, şi din multă slavă şi bogăţie ai venit la smerenie şi sărăcie.”

Dacă i s-ar pretinde, de exemplu, Monicăi Fermo – sora Elena o cheamă acum – să fie mare ascetă, mare pust­nică, ar fi bine ca cei care pretind aşa ceva să fie ei înşişi mari asceţi şi mari pustnici. Ar trebui să ne dăm seama că, în vremurile noastre, măsura nevoinţei este mult mai mică decât măsurile de dinainte. Şi poate nu este normal să i se ceară unei femei care a păcătuit poate mai mult decât Sfânta Maria Egipteanca să ajungă la asceza Sfintei Maria Egipteanca.

O să vorbescc puţin despre cele mai cunoscute ca­zuri de convertire. el mai cunoscut, poate, din Orto­do­xia americană, este părintele Serafim Rose, un părinte care a intrat în Ortodoxie crescând sub ocrotirea Sfântului Ioan Maximovici care, pe vremea aceea, era arhiepiscop de San Francisco, arhiepiscop făcător de minuni, ale cărui sfinte moaşte, precum ştiţi, sunt întregi, neputrezite, în Ca­te­drala din San Francisco.

Părintele Serafim Rose povesteşte cum l-a sedus Ortodoxia:

„De ani întregi, pe cale livrescă, eram încântat să mă consider deasupra tradiţiilor şi, în acelaşi timp, oa­re­cum credincios fiecăreia dintre ele. Păşind pentru prima oa­ră într-o biserică ortodoxă, una rusească de la San Fran­cisco, nu-mi pusesem în gând decât să iau pulsul unei alte tradiţii, amintindu-mi că Guenon sau unul dintre discipolii acestuia indicase Ortodoxia ca pe forma cea mai autentică a religiei creştine.

Mi s-a întâmplat însă acolo ceva ce nu mai trăisem niciodată, deşi văzusem multe temple ori­en­tale, mai ales budiste. Inima mi-a spus, dintr-o dată, că eram acasă, că zbuciumul căutărilor mele luase sfârşit.

Îmi scăpau în mare parte semnificaţiile ritualului, iar slujba, într-o limbă ce-mi era complet străină, mi se păru nu doar obscură, ci de-a dreptul ciudată. Cu toate acestea, am în­ce­put să iau parte la slujbele ortodoxe din ce în ce mai des, străduindu-mă să învăţ încetul cu încetul ceva din limbă şi obiceiuri.

Trăiam fascinaţia Ortodoxiei creştine, dar eu în­că eram tributar principiilor mele guenoniste, ce susţi­neau au­tenticitatea tuturor tradiţiilor spirituale. Totuşi, în urma con­­tactului direct cu Ortodoxia şi cu creştinii dreptcre­din­cioşi, în conştiinţa mea s-a lămurit ideea că adevărul, pe ca­re-l căutasem cu atât de îndelungă fervoare, era mai mult decât un concept abstract de ordin mental. Îl simţeam tot mai mult ca pe ceva personal, ba chiar ca pe o per­soa­nă, ce se adresa direct inimii mele, provocându-mă la iu­bi­re. Aşa L-am întâlnit pe Hristos.”

Şi, poate că ştiţi, după ce L-a întâlnit pe Hristos, tâ­nărul Eugen Rose şi-a cumpărat un munte, ca să pust­ni­cească pe el, a întemeiat aşezământul Sfântul Gherman din Alaska, împreună cu Gleb Podmoşenski, a dus o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune foarte aspră.

Uneori, Sfântul Ioan Maximovici, trecut la Dom­nul, i se arăta în chip mi­nu­nat… Mergând pe calea rugăciunii şi nevoinţei, părintele Serafim a do­bândit el însuşi sfinţenia.

Sunt unii care l-au judecat aspru pe părintele Se­ra­fim Rose, spunând tot felul de minciuni legate de viaţa de după convertire a Părintelui Serafim, şi care-l acuză că ar fi murit chiar în păcat.

Dar există o soluţie cu care fie­care dintre voi îşi poate da seama dacă părintele a murit în păcat sau a murit în sfinţenie. Cine are pix, creion, să scrie metoda, că e foarte importantă. Reţetă: a se căuta cu mul­tă grijă o poză de la înmormântarea părintelui Serafim Rose. A se privi cu atenţie chipul respectiv. Atât.

Căci copiii care au văzut trupul adormit al Părintelui Serafim nu se puteau dezlipi de el. Pentru că avea un chip atât de senin, un chip atât de plin de pace, un chip atât de luminos, încât copiii nu voiau să pă­răsească trupul celui mort.

Acuma, rămâne să judece istoria dacă acei copiii simţeau pe părintele ace­la un sfânt sau îi atrăgea duhoarea păcatului pe care ar fi radiat-o, chipurile, Serafim Rose.

Cei care sunt iubitori de Hristos ştiu că părintele s-a arătat după moarte. S-au strâns mărturii minunate despre el. M-am bucurat ca şi la Schitul românesc Colciu, din Sfântul Munte Athos, să-mi dea părinţii de acolo, cu mare evlavie: „Uite aici, ulei de la candela Părintelui Serafim Rose!”

Părintele Serafim e prigonit… De altfel, şi Sfântul Ioan Maximovici a suferit o mare prigoană nu numai în timpul vieţii – la înmor­mân­ta­rea sa unii preoţi care au re­fu­zat să slujească, stăteau în altar, în formă de protest, cu mâi­nile încrucişate, nevrând să ia parte la înmormântarea acestui „ticălos”, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu sfin­te moaşte şi cu darul facerii de minuni.

Când Pă­rin­tele Serafim Rose făcea publice minunile Sfântului Ioan Ma­ximovici, un episcop a spus: „Lasă, lasă să treacă tim­pul, să moară – că Sfântul Ioan Maximovici făcea minuni din timpul vieţii – lasă să moară, şi atunci o să puteţi scrie ce bazaconii vreţi!”

Numai că Părintele Serafim nu scria bazaconii, dă­dea mărturie despre minunile pe care le făcea Sfântul Ioan. Tot aşa, o să vină vremea când alţii vor da mărturie despre minunile pe care le face cuviosul Serafim de la Platina.

Aş face referire acum la mărturia pe care o dă Kal­listos Ware, tocmai ca să vedeţi cât de mult seamănă cele două cazuri de convertire.

„Treceam pe una din străzile Londrei când, deo­dată, am văzut o biserică pe care n-o cunoşteam. Împins de cu­riozitate, am intrat. Prima impresie a fost aceea de gol. Nu ve­deam nimic: nici pupitru, nici scaune, nici bănci. Doar o imensă pardoseală lustruită. Era foarte întunecos.

Apoi, o­biş­nuindu-mi-se ochii cu întunericul, am ob­servat că bi­se­ri­ca nu era cu desăvârşire goală. În picioa­re, de-a lungul pe­reţilor, erau nişte oameni. Erau şi icoane luminate de can­­dele, iar undeva cânta un cor.

Sentimentul de gol, de la în­ceput, s-a transformat în opusul său, şi m-a copleşit im­presia unei copleşitoare ple­nitudini. Prin icoane şi mâna a­ceea de credincioşi, am per­ceput, tainic, Biserica nevăzută. Mă simţeam parcă sor­bit în sus, înălţat într-o lucrare mult mai mare decât mine. Da, mi-era dat să văd cerul pe pă­mânt.”

Aşa mărturiseşte Preasfinţitul Kallistos Ware că s-a convertit. Vedem în similitudinea acestor două convertiri faptul că era exact acelaşi Duh Sfânt care-i cheamă pe oa­meni în Biserică. Exact acelaşi Duh Sfânt care – în timp ce diavolul se luptă să-i rupă pe oameni de Hristos – acelaşi Duh Sfânt îi cheamă pe oameni în biserică.

„În Biserica Slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare” – zice un text bisericesc, şi aşa este. În momentul în care cunoaştem viaţa în Hristos, stând în biserică, „în cer a sta ni se pare”.

Aş pomeni acum despre Maxim Egger, celebrul con­vertit, care spune:

„Să fie limpede: trecerea mea la Or­to­doxie nu este rezultatul unei reflexii intelectuale, nici al unei fascinaţii mai mult sau mai puţin exotice, ci rodul unei îndelungi for­mări spirituale. În trecerea mea nu este nici renegare, nici trădare a unei alte confesiuni – el fusese botezat ca­tolic – dar, dată fiind îndelunga mea îndepărtare de bi­se­rica catolică, nu era vorba de o schimbare şi, cu atât mai pu­ţin, de o ruptură, ci de o reintegrare în altă parte, dar în Trupul lui Hristos, care este Unica Biserică. Nu am ales o confesiune opu­nând-o celeilalte (adi­că nu a venit la Ortodoxie pentru că ar fi fost mai bună, sau mai interesantă decât cato­li­cis­mul), după savante demonstraţii între măsurile de ade­văr ale fiecăreia, ci pur şi simplu mi-am urmat calea ce se des­chidea paşilor mei, supunându-mă irezistibil unei lumi de-o strălucire şi de o puritate nepământeşti.

În acest sens con­vertirea mea este în mod esenţial o împlinire. De fapt, nu m-am convertit la Ortodoxie, ci la Hristos, Care este Ade­vărul şi Calea.”

Foarte important astăzi, când se vorbeşte atât de mult de importanţa legăturilor cu celelalte confesiuni: un convertit dă mărturie despre faptul că nu a trecut de la o parte a Bisericii la alta, ci a trecut de la întuneric la Ade­văr, la Adevărul din Trupul lui Hristos, care este Biserica cea una.

Este interesant că, atunci când Arhimandritului atho­nit Vasilios de la Iviron i s-a cerut să scrie o carte con­tra ecumenismului, el a scris Intrarea în Împărăţie – o car­te despre frumuseţea vieţii ortodoxe. Şi a dat mărturie că Or­todoxia este atât de frumoasă, atât de minunată, că este atât de frumos să fii în Biserică, încât oriunde altundeva ai fi, în afară de Biserica Ortodoxă – Trupul lui Hristos –, eşti în pustiu.

Mi s-a părut cel mai frumos mod de a combate rătă­ci­rile. Nu-i nevoie să spui că ceilalţi sunt handicapaţi, că cei­lalţi sunt defecţi sau că sunt cine ştie cum, ci să dai măr­tu­rie că numai în Biserică găseşti împlinirea, că numai Bise­ri­ca Ortodoxă este Trupul lui Hristos.

Aş vrea să pomenesc aici o convertire care pe mine m-a pus foarte tare pe gânduri, şi anume, pocăinţa fiu­lui Sfântului Ioan de Korma, pentru că şi eu am copii, am trei copii, deocamdată, şi mă gândesc cu inima strânsă cum va fi peste câţiva ani de zile, pentru că ştiu că în şcoli desfrâul ia cote din ce în ce mai alarmante… Soluţia am găsit-o citind despre Sfântul Ioan de Korma, care era nu nu­mai un preot foarte bun, era şi un soţ foarte bun şi un tată foarte bun, şi le-a oferit copiilor lui o predică de zi cu zi; pentru că aceşti copii au crescut văzându-şi tatăl jert­fin­du-se lui Hristos.

Dobândind darul înainte-vederii, Sfân­tul Ioan de Korma i-a proorocit fiului său, preot, tot cu numele Ioan, că se va lepăda de Hristos, slujind satanei – o profeţie foarte dură, vă daţi seama că inima părintelui sân­gera când i-a făcut fiului său cunoscut acest fapt.

Şi, aşa cum a profeţit Sfântul Ioan de Korma, tână­rul preot Ioan s-a lepădat de Hristos, pactizând cu biserica apostată din Rusia, care fusese creaţie a comuniştilor, care voiau să surpe Biserica dinăuntru. Şi-au dat seama că dacă lovesc Bi­serica numai din exterior, ea va naşte mu­cenici. Şi atunci, au încercat să atragă de partea lor ierarhi şi preoţi, care au devenit luptători împotriva lui Hristos.

Şi vedeţi şi în Viaţa Sfântului Iona din Odessa, cum astfel de preoţi, care au pactizat cu satana, în cele din urmă s-au pocăit şi au reintrat în Biserica Ortodoxă.

Ei bine, tânărul preot Ioan, după apostazia sa, având vie în minte pilda tatălui său, s-a pocăit, s-a rupt de ierarhii şi preoţii apostaţi şi a ales calea jertfei, calea muceniciei. A ajuns în lagăr, deportat, şi a fost canonizat cu numele de Sfântul Ioan de Korma al II-lea. Mi s-a părut tare frumos: tatăl – Sfântul Ioan de Korma, fiul – Sfântul Ioan de Korma al II-lea.

Dacă, peste ani de zile, când veţi fi pă­rinţi, dacă veţi vrea ca fiii voştri să meargă pe calea mântuirii, trebuie să fiţi pilde vii pentru ei, pentru că nimic nu-i miş­că mai tare. Păcatul nu le poate da împlinirea, păcatul o să‑i facă să sufere. Şi vor şti: uite, părinţii mei trăiau altfel, există o alternativă: putem să gustăm din bucuria din care se împărtăşeau ei.

În acelaşi timp în care ne folosim de pildele con­ver­tiţilor din vremurile noastre, nu trebuie să trecem cu ve­derea nici marile convertiri de la începuturile Bisericii, din primele secole ale Bisericii.

Nu ştiu de ce foarte puţini oa­meni vorbesc despre Sfântul Mucenic Bonifatie… Pentru cine nu ştie viaţa lui, am să spun în câteva cuvinte cum a intrat în ceata sfinţilor.

Bonifatie era un bărbat care trăia în păcat cu stăpâna lui, un băr­bat care căzuse în patima beţiei, un bărbat pe care, dacă ar fi fost vecinul nostru de bloc, l-am fi judecat amarnic. Sau, dacă am fi trăit noi lângă el, l-am fi arătat cu degetul, bârfindu-l şi judecându-l în fel şi chip.

Când Aglaida l-a ru­gat pe Bonifatie să se ducă la Roma să cumpere moaşte de mucenici – pentru că păgânii nu se mulţumeau să-i omoa­re pe creştini, mai scoteau şi bani din vânzarea tru­purilor mucenicilor, Bonifatie a întrebat-o: „Dar dacă mă voi întoarce eu însumi mucenic, ce vei spune?”

Amanta lui, fe­meia cu care trăia în păcat, nu era căsătorită nici ea, nici el nu era căsătorit, i-a zis: „Tu, be­ţivule?” Aglaida nu se aş­tepta ca Bonifatie să se pocăiască.

Şi totuşi, ajungând la Roma, văzând trupurile sfâr­tecate ale mucenicilor, picioa­re tăiate, mâini tăiate, Bo­nifatie şi-a dat seama că viaţa as­ta pământească are un sfârşit şi ne ducem dincolo, unde vom da socoteală pentru fiecare păcat pe care-l facem. Şi a mărturisit: „Vreau să fiu şi eu creştin!” Şi a fost ucis, a in­trat în ceata mucenicilor. Numai că slugile care veniseră îm­preună cu el nu ştiau că Bo­ni­fatie primise mucenicia şi-l căutau prin cârciumi, îl căutau în toate locurile de pierdere a sufletului şi nu-l găseau în nici un chip.

Şi până la urmă au auzit: „Vedeţi că unul care arată aşa cum spuneţi voi a primit mucenicia pentru Hristos.” Şi slugile au spus: „Bo­ni­fatie? Nu, nu se poate!”

Dar pentru că nu-l găseau în nici un alt loc, s-au dus şi l-au căutat la locul de mucenicie. Şi l-au văzut acolo pe Bonifatie şi chiar trupul lui l-au cumpărat şi l-au adus acasă.

Şi Hristos i S-a arătat Aglaidei şi i-a spus: „Pâ­nă acum ţi-a fost slugă, de acum îţi va fi stăpân.” Şi Agla­i­da s-a pocăit şi, din femeie desfrânată a devenit sfântă.

Trebuie ca aceste modele ale sfinţilor să fie vii în vremurile noastre şi să ne dăm seama că nimic nu ne îm­pie­dică să fim noi sfinţi Bonifatie şi noi sfinte Aglaide. Avem mo­mente de cădere, mai mari sau mai mici, şi diavolul vrea să ne spună: „gata, viaţa voastră creştină s-a terminat!” Şi în astfel de momente noi putem răspunde: „Nu, noi trăim pentru Hristos şi ne putem ridica aşa cum s-a ridicat Bo­ni­fatie şi Hristos ne poate primi la El aşa cum l-a primit pe Bonifatie şi putem intra în bucuria Împărăţiei, aşa cum a intrat Sfântul Bonifatie.”

Ar fi foarte important să cunoaştem a doua pocă­in­ţă. Există unii oameni care trăiesc în păcat, află de Biseri­că, li se spune că în Biserică găsesc liniştea, găsesc pacea, şi vor să înceapă o viaţă nouă; se lasă de fumat, de băut, de cine ştie ce desfrânări, după care, când vine o ispită mai pu­ternică, se leapădă, păcătuiesc şi nu mai au puterea să se ridice şi se gândesc: „Am vrut să fiu al lui Hristos, dar n-am reuşit. Doamne, tu ştii că am încercat să mă lupt cu pă­ca­tul, dar n-am reuşit.” Sau sunt alţii care se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi iar se luptă şi iar cad, şi până la urmă zic: „Doamne, m-am plictisit să-i spun duhovnicului că de doi ani de zile tot păcătuiesc!”

Eu cunosc o maică, care iar se spovedea, iar pă­că­tu­ia, iar se spovedea – dar nu era în haina monahală, şi pă­rintele o tot răbda. Şi părintele a tot răbdat-o, până când, într-o noapte, s-a visat în biserică şi a văzut că Maica Dom­nului avea ceva pe ochi, şi ea nu putea să vadă ochii Mai­cii Domnului. Şi-a dat seama că pentru păcatele ei s-a în­tâmplat asta. Şi acuma duce, ca maică, o viaţă de aspră ne­voinţă.

Trebuie să avem curajul de a înţelege nu numai măreţia celei de-a doua convertiri, nu numai a celei de-a doua pocăinţe. De o sută de ori dacă se întâmplă să cădem, de o sută unu ori să ne ridicăm. Să nu ne fie teamă, pentru că Hristos ştie exact neputinţele noastre.

Îmi scria un tânăr care se masturba: „Ce să fac, că iar mă masturbez, iar mă spovedesc, şi mi-e şi ruşine de duhovnic, căruia i-am tot spus că mă masturbez, acuma, când mă duc la el, el deja ştie ce-i spun.” Şi i-am spus: „ori oboseşti tu, ori oboseşte dracul, dar unul din voi tot o să obosească! Oboseşte tu, spovedindu-te, şi până la urmă pleacă dracul de la tine. Iar cazi, iar te lupţi, te ridici, şi dacă iar pici, iar te ridici, şi tot aşa.” Şi cam asta este calea.

La noi nu e ca la sectanţi, care zic: „gata, L-au cu­nos­cut pe Domnul, intră Duhul în ei şi de-acum nu mai pă­că­tuiesc”. De ce nu mai păcătuiesc? Pentru că intră duhul dia­volului în ei, şi atunci fuge dracul păcatului, ca să intre dra­cul ereziei; fuge dracul fumatului, ca să intre dracul min­ciunii. Este foarte trist, însă, când oamenii nu au pu­te­rea celei de-a doua convertiri, sau puterea să se pocăiască.

Unii rămân în păcat invocând faptul că şi unii preoţi păcătuiesc. Ce credibilitate mai are Biserica, când unii slujitori ai altarului păcătuiesc? Trebuie să ne temem puţin, să ne doară puţin faptul că noi înşine ne punem stavilă între ceilalţi şi Hristos. Noi înşine, prin viaţa pe care o ducem, îi împiedicăm pe ceilalţi să-L cu­noască pe Hristos.

Pentru că dacă există anumite ratări, anu­mite căderi în rândurile preoţilor, este pentru că aceşti preoţi au ieşit din rândurile noastre. Sunt preoţii pe care i-au născut paro­hi­ile noastre. N-au crescut pe altă planetă şi i-a adus Sfân­tul Sinod cu elicopterul sau cu racheta, au crescut alături de noi, sunt fraţii noştri, verişorii noştri, ve­ci­nii noştri, sunt oamenii care au crescut cu noi, noi i-am ajutat să fie aşa. Dacă noi eram sfinţi, şi ei ar fi fost sfinţi. Dacă noi am fi dus o viaţă mai curată, şi ei ar fi dus o viaţă mai curată.

Şi dacă ne mulţumim să-i arătăm cu de­ge­tul, sun­tem noi înşine făţarnici, pentru că pe noi ar tre­bui să ne arătăm cu degetul. Pentru că dacă noi am fi trăit altfel, ei nu mai cădeau acum sau nu mai cădeau atât de tare, şi alţii se apropiau de Hristos.

Trebuie să ne dăm sea­ma că numai Dumnezeu poate lucra ca oamenii să se mai apropie de o Biserică care reuşeşte să producă şi sminteală. Noi găsim în biserică adevărul, găsim virtutea, găsim fru­museţea şi totuşi găsim şi sminteala.

Dau un singur exemplu. Cum ar putea un american să se apropie de credinţa ortodoxă, când Evanghelia spune clar că Hristos nu mai e nici elin, nici iudeu, nu mai sun­tem după neamuri, şi americanul vede în America nu ştiu câte episcopii care se suprapun: sârbii cu grecii cu românii cu cine ştie mai care. Şi se gândeşte: poate să fie asta Bi­se­ri­ca lui Hristos? Poate să fie Biserica cea una, când există atâta divizare? Îi e foarte greu să înţeleagă!

Să ne gândim la marile convertiri pe care mass-media le ridică în slăvi. Ştiţi că Madonna s-a apucat de cabala. Nu mai merge la con­cert dacă nu se face cine ştie ce ritual, sau nu mai asis­ta la nu ştiu ce prezentare dacă nu vin preoţii kaballişti să dea cu apă sfinţită, să se sfinţească locul. Şi mass-media pune camera pe ea. Când Richard Gere se lasă fascinat de cre­din­ţele orientale… e în centrul atenţiei!

În momentul în care Prinţul Charles al Angliei vrea să se apropie de Ortodoxie, şi vine în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, atunci mass-media pune camera în altă par­te, asta n-o interesează, asta nu e de succes, gargara asta nu ţine! Dacă Prinţul Charles făcea cine ştie ce păcat, atunci era în centrul atenţiei, dacă merge la Sfântul Munte, nu tre­buie să mai fie luat în seamă!

Să ne dăm seama că mass-media este contra lui Hristos, propovăduieşte tot ce poate fi mai străin de învăţătura lui Hristos… Nu e rolul mijloacelor mass-media să propovăduiască învăţătura lui Hristos, dar ar putea cel puţin să nu fie duşman al învăţăturii lui Hristos.

Or, vedem că mass-media – prin filmele care sunt la televizor, atâta violenţă, atâta sex, atâta divertisment, îi învaţă pe oameni să trăiască altfel, să trăiască după cugetul acestei lumi, îi sufocă pe oameni, le dă orice altceva. Cum se dădea înainte, în arenele romane, pâine şi circ, azi ne dă mass-media circ. Dacă pâine nu ne mai dă statul, chiar da­că muncim, barem circ să avem grămadă, de dimineaţă pâ­nă seara, 20 de canale, 50 de canale de televiziune…

Ar trebui amintit totuşi şi faptul că sunt oameni ca­re au mare nevoie de Hristos şi la care noi, totuşi, ca or­to­docşi, nu venim. Aţi auzit de vreo misiune ortodoxă, mi­siune pe care să o facă Biserica Ortodoxă Română, în ţările africane? Sau de vreo misiune făcută de Biserica noastră în ţările mu­sulmane? Nu aţi auzit şi nici nu v-aţi gândit că s-ar putea face.

Pentru că ne-am învăţat cu un fel de lenevie a măr­turisirii. Nici nu ne mai trece prin cap că ar fi normal ca fraţi ai noştri în Hristos să meargă să-L mărturisească pe Hristos în faţa mahomedanilor. O astfel de mărturie este jert­felnică şi se poate sfârşi cu mucenicia, dar este măr­tu­ria la care cheamă Evanghelia.

Totuşi, în Africa, de exemplu, un părinte, Cuviosul Cosma de la mănăstirea athonită Grigoriu, a făcut o misiune extraordinară în Zair, botezând un număr foarte mare de zairezi. Minunile care au avut loc în Africa sunt asemănătoare cu minunile din primele veacuri ale Bisericii. Ne dăm seama că exact acelaşi Dum­nezeu care a lucrat atunci lucrează şi acum. Am să vă ci­tesc puţin din mărturiile acestor africani.

O femeie a venit la un preot ortodox şi i-a spus: „Părinte, sunt romano-catolică. Zilnic Îi cer lui Dumnezeu să mă călăuzească spre mântuire (precum ştiţi, nu numai or­todocşii se roagă să se mântuiască, şi catolicii, şi pro­te­stan­ţii şi toţi sectanţii se roagă să se mântuiască). Într-o noap­te am avut un vis. Am văzut un preot îmbrăcat la fel ca tine, cu sutană şi barbă, iar faţa lui părea plină de lumi­nă. (Preoţii catolici nu au barbă, precum ştiţi.) A venit la mi­ne şi mi-a vor­bit în swahili, ceea ce m-a minunat foarte mult, deoa­rece îl văzusem pentru prima dată. Mi-a arătat o biserică şi mi-a zis: «Deoarece ceri cu lacrimi să ţi se arate mân­tui­rea, iată, aici este adevărata Biserică unde o vei gă­si. Du-te la această biserică şi preotul îţi va spune ce să faci pentru a fi botezată»”.

Iată că în această minune Dum­ne­zeu a arătat că cine căuta cu adevărat mântuirea o putea afla în Biserică. Această femeie catolică putea spu­ne: „Dar nu mă aflu şi eu, totuşi, în marele trup al lui Hris­tos?” Şi totuşi, Dum­ne­zeu i-a spus că adevărul este în Bi­se­rică şi femeia a cerut botezul.

Numai harul lui Hristos din Bise­ri­că poate dărâma credinţele idolatre ale africanilor. Numai harul lui Hristos poate birui farmecele pe care le fac vră­ji­to­rii africani.

O întâmplare extraordinară a avut loc în capitala ţă­rii Congo, în Kinshasa. Venise un preot catolic din Belgia ca să facă mare misiune. Îi convertise pe mulţi zairezi la ca­to­li­cism. Pe partea străzii unde se afla biserica preotului ca­to­­lic, şi-a stabilit cartierul general un vraci.

În fiecare sea­ră, chiar în timpul când preotul ro­mano-catolic susţinea sluj­­bele, vrăjitorul suna din toba sa, aduna oameni în jurul său şi-şi săvârşea ceremoniile ma­gice. El îşi punea idolii de lemn să danseze, oamenii cân­tau şi, în ge­neral, făcea mult zgomot şi tulburare. Şi aces­tea nu fă­ceau decât să fa­că deşarte lăudabilele eforturi ale preotului romano-cato­lic.

Preotul i-a sugerat magicianului să stabilească o altă oră pentru a-şi chema adepţii, dar vrăjitorul nici n-a vrut să audă. Preotul i-a rugat măcar să nu facă un zgomot atât de mare, dar nu s-au lăsat înduplecaţi.

Astfel, într-o zi preotul a fost silit să se ducă personal la adunările demonice, mânios şi enervat. El a înşfăcat ido­lii de lemn pentru a-i arunca la gunoi.

Până aici, totul e foarte frumos, şi un preot ortodox ar fi procedat la fel: e lucrare dră­cească, ştii că eşti robul lui Dum­ne­zeu, te duci şi-i pui pe foc.

Dar e o diferenţă între a crede că eşti robul lui Dum­nezeu şi a fi robul lui Dumnezeu, pentru că numai robii lui Dumnezeu au putere împotriva diavolilor. Cei cărora li se pare că ar fi slujitori ai lui Dumnezeu, cum sunt preoţii catolici, vom vedea ce putere au.

Preotul a înşfăcat idolii de lemn pentru a-i arunca la gunoi. Dar ce nenorocire groaznică s-a abătut asupra lui! Unul din idolii cei mai mari s-a lipit de palma sa şi nu voia să se dezlipească cu nici un chip. Preotul a tras de el cu dis­­perare, dar degeaba. Furia sa ajunsese la culme.

Atunci vră­jitorul i-a zis: „Dacă mă laşi să-mi fac treaba, atunci nici unul dintre obiectele mele nu-ţi va face rău!” Şi, cu­minte, preotul catolic i-a promis că nu se va mai băga ni­cio­dată în treaba magici­a­nului. Astfel, la po­runca vrăji­to­ru­lui, idolii s-au îndepărtat de mâinile preo­tu­lui. De ruşine şi supărare, preotul a plecat pen­tru totdeauna în Belgia, ţara lui de baştină, luând primul zbor disponibil.

Deci, cam acesta este marele succes la care ar tre­bui să se aştepte preoţii catolici, pastorii protestanţi, pas­to­rii neoprotestanţi şi toţi cei care cred că-l pot birui pe diavol întrucât consideră că sunt robi ai lui Hristos.

Este adevărat că, totuşi, în unele situaţii vră­jitorii par a ceda în faţa puterii pastorilor protestanţi, nu­mai pentru ca lumea să treacă la rătăcirea respectivă, nu­mai pentru a-i convinge că pastorii respectivi sunt robi ai lui Dumnezeu. Şi dracul vrăjitor îl lasă pe dracul ereziei să cucerească oamenii.

E interesant de povestit şi ce fel de oameni sunt con­vertiţii din Zair. De exemplu, un misionar, un catehet or­­todox, a fost acostat de către musulmani, care i-au pro­pus un salariu de zece ori mai mare numai să mărtu­ri­seas­că credinţa musulmană. Şi el a refuzat un salariu de zece ori mai mare, numai pentru a fi al lui Hristos.

Atunci se ve­de cu adevărat credinţa noastră şi con­vertirea noastră, când avem de ales între bănuţ şi Hristos, între stomac şi Hris­tos, între maşină şi Hristos, între casă şi Hristos, – şi-L alegem pe Hristos. E adevărat că, dacă-L alegem pe Hris­tos, El nu ne lasă nici fără pâine, nici fără casă, nici fără haină, numai că puţini au curajul de a-L alege.

Dacă tot am pomenit despre înşelarea pe care o pro­povăduiesc celelalte confesiuni, am să pomenesc şi o în­­tâmplare care a avut loc în Holwezi, în august 1994. Pentru cine vrea să o citească, vă spun titlul cărţii - se numeşte Cuviosul Cosma Athonitul, apostol în Zair. Apu­sul vrăjitoriei, a apărut la Editura Egumeniţa în anul 2004.

Deci, în anul 1994, tot Holweziul era în stare de agitaţie din pricina unor reclame, afişe şi pancarte care anunţau că Hristos va veni să-i vindece pe bolnavii şi neputincioşii, pe ciungii şi pe orbii din toată zona aceea. Precum ştiţi, vin şi pe la noi tot felul de vindecători care ne promit marea şi sarea.

În acelaşi timp, un părinte ortodox, arhimandritul Me­letie, îi aver­ti­za­se pe creştinii ortodocşi de venirea aces­­tui pseu­do-mesia, şi, în fiecare seară, îi punea pe cre­din­cioşi să se adune şi să se roage, rostind canoanele Mai­cii Domnului, făcând metanii, pentru a birui puterea dră­cească pe care o avea acel pastor protestant. Şi con­cu­rau: se rugau sectanţii, se rugau şi ortodocşii.

Rezultatul s-a vă­zut chiar a doua zi, duminică di­mi­neaţa, venind chiar de pe buzele acestui predicator pro­testant şi săvârşitor de fal­se mi­nuni. Fiţi atenţi:

„Am fost în numeroase ţări şi oraşe şi pes­te tot pre­dica mea s-a încununat de succes. Dar cele prin care am tre­cut aici, în Holwezi, mi s-au întâmplat pen­tru prima da­tă. Am fost aici atât de multe zile şi totuşi n-am putut face nici măcar o minune. Mă întreb de ce. Cred că aici, în oraşul vostru, există o altă forţă, iubiţilor, care – destul de ciudat! – nu m-a lăsat să vă vindec şi să vă fac pe toţi să credeţi în Iisus Hristos. Plec cu o mare amă­răciune în su­flet şi nu mă voi mai putea întoarce în oraşul vostru.”

Împotriva acestui pastor protestant a stat Însuşi Hrist­os, Hristos pe care-L mărturisea părintele Meletie şi Căruia I se rugau africanii convertiţi. Hristos, Care nu a vrut ca aceşti africani să cunoască minciunile protestante, ci a vrut [ca ei] să cunoască adevărul Bisericii Ortodoxe.

E interesant că sunt mulţi care cred că toate reli­gii­le sunt bune şi că pe orice cale ai merge, tot la Dumnezeu ajungi. Rama Krishna spunea aşa: „Dacă cineva este plin de aspiraţie, orice religie ar urma va ajunge la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedantin. Da, dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală, fiecare om Îl va găsi pe Dumnezeu. Există unii care se ceartă şi spun: «Pentru voi nu există nici o speranţă dacă nu o veţi adora pe mama Kali!», sau «Veţi fi pierduţi dacă nu veţi îmbrăţişa creş­ti­nismul!» A spune că o religie este adevărată şi că celelalte sunt false este o dovadă de dogmatism şi este o atitudine gre­şită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu!”

Pe când Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, a spus cu totul altceva. A spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via­ţa! Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Cei care vor să ajungă la Tatăl pe alte căi, urcă ce urcă muntele până ajung în prăpastie. Adevărul se află în credinţa creştină, în credinţa ortodoxă.

Sfinţii Părinţi nu s-au temut să mărtu­ri­sească în faţa musulmanilor că islamul nu mântuieşte, cre­dinţa isla­mică nu mântuieşte, să mărturisească în faţa evre­i­lor că învăţătura lor, credinţa lor nu este mântuitoare.

Sfin­ţii Pă­rinţi, urmându-L pe Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, au măr­turisit că numai credinţa în Hristos este mân­tui­toare. Sfin­ţii Părinţi de după schismă, părinţii du­hov­niceşti până în zilele noastre au mărturisit că adevărul se află nu­mai în Biserica Ortodoxă.

Ar fi bine ca cei care sunt de alte religii să asculte glasul lui Hristos care-i cheamă la El. Poate aţi auzit că vizio­nând filmul Patimile, făcut de Mel Gibson, mulţi, unii mu­sulmani, unii hinduşi, unii evrei, au fost puşi pe gân­duri, pentru că au văzut că cineva murea pe cruce, cineva ac­cepta moartea, bătăi, batjocură şi răstignire, spunând că pă­timeşte pentru mântuirea tuturor.

Da, să înţeleagă păgâ­nii, să înţeleagă cei de alte cre­dinţe că Hristos este Fiul lui Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea tuturor. Să înţe­lea­gă cei de alte confesiuni că Hristos a venit să înte­me­ie­ze o Biserică pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui.

La întrebarea: Ce a fost Hristos: ortodox, catolic, pro­testant, penticostal, baptist, adventist sau ce confesiune a fost? Ce a fost Hristos? Cum putem afla răspunsul la aceas­tă întrebare? Trebuie să citim 24 de tratate mari de pa­trologie, de istorie a Bisericii, de dogmatică, de morală? Nu! Evident, nu! Este de ajuns să cunoaştem învăţătura Sfin­tei Evanghelii, unde scrie foarte clar că Hristos a venit să în­te­meieze o Biserică şi această Biserică pe care a venit să o în­temeieze Hristos se păstrează până în zilele noastre.

Nu e nevoie să apară protestanţii în istorie ca să se în­toar­că la credinţa creştinilor din primele veacuri. Bise­ri­ca n-a murit, nu se sufocase, ca să fie nevoie de o revi­go­rare pro­tes­tantă. Această Biserică „cea una” este Biserica Orto­doxă.

Am fost întrebat aseară, mi s-a luat un interviu, cum văd reunificarea bisericilor. Şi am spus: Biserica nu poate fi reunificată. Biserica nu se împarte. Biserica este un singur trup al lui Hristos, trupul lui Hristos nu se poate fărâmiţa. Biserica este una: sfântă, sobornicească şi apos­to­lească, cea întemeiată de Hristos. Cei care s-au rupt nu au decât să vină să se unească cu Ortodoxia. Vor să-L cu­noas­că pe Hristos, vor să se mântuiască, să se apropie de Ortodoxie.

Este adevărat că în vremurile pe care le trăim nu tre­buie să fim apologeţi ai durităţii, apologeţi ai neînţe­le­ge­­rii, dar trebuie să ne dăm seama că, în momentul în care propovăduim o altă Ortodoxie decât cea pe care au propo­văduit-o Sfinţii Părinţi, ne aflăm în întuneric.

Dar nu numai ceilalţi trebuie să se apropie de Or­to­do­xie. Noi înşine, cei care mergem la biserică, cei care ne spovedim, cei care am căzut, poate, într-o anumită rutină, ar trebui să ne dăm seama că Hristos ne aşteaptă la El, că Hristos aşteaptă să ne schimbăm vieţile.

Cu această idee închei cuvântul de astăzi: trebuie să ne dăm seama că noi înşine avem nevoie de convertire, noi înşine avem nevoie să-L trăim mai intens pe Hristos, noi înşine trebuie să ne bucurăm de Hristos, noi înşine tre­buie să-L iubim pe Hristos, trebuie să-I facem loc lui Hris­tos în viaţa noastră. Noi înşine avem nevoie de convertire.

Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino la Mine, su­flete, să cunoşti viaţa cea adevărată!” Fiecăruia dintre noi ne spune Hristos: „Vino, suflete, la mântuire!” Pe fiecare din­tre noi ne aşteaptă Hristos.

de Vasile Danion

[1] Secvenţa esenţială din film, în care apar creştinii duşi la mucenicie în arenă, a fost cenzurată, neapărând în varianta de pe marile ecrane, ci doar în cea de pe DVD, la Special Features.

[2] Poate că totuşi se vor mai face filme gen Quo Vadis. Cert este însă că producătorii vor trebui să scoată pentru aceasta fonduri din propriile buzunare. Aşa cum a făcut şi Mel Gibson, după ce proiectul său cu Patimile a fost respins de marile case de filme.

[3] Monica Fermo s-a călugărit, primind numele Ecaterina. În ultimii ani, a devenit cunoscută prin cărţile sale şi prin conferinţele pe care le-a ţinut în centrele universitare.

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar până ‘n Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se’ndeamnă,
Nici îi este toamna, toamnă,
Nici e vara vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu’n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s’aşează pe la noi;

Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.

Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacã -

Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit strãinii,
Mânca-i’ar inima câinii,
Mânca-i’ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În seama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă,
Doar s’a ‘ndura Dumnezeu,
Ca să ‘ţi mântui neamul tău!

Tu te ‘naltă din mormânt,
Sã te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odată,
Ai s’aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codrii ‘n ajutor,
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i’ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Patristica rasariteana accentueaza aceasta lupta dintre fortele binelui si ale raului din Univers, motiv pentru care a fost in mod gresit acuzata de dualism, inexact identificata cu anumite conceptii neoplatonice si chiar in mod stupid asociata cu gnosticismul primitiv. Se poate spune ca aceasta intelegere gresita a problemei rezulta in special dintr-o cunoastere superficiala a Sfintilor Parinti si chiar a filosofiei. Desi, asa cum am mai spus, Biserica rasariteana isi intemeiaza cosmologia pe lupta dintre bine si rau, scopul evidentierii acestei lupte spirituale nu este, cu siguranta, unul platonic sau gnostic. Si nici pentru a sustine prapastia de netrecut dintre bine si rau, asa cum apare ea in modelele dualiste. Dimpotriva, Sfintii Parinti zugravesc o interactiune cat se poate de organica si de naturala intre aceste forte. Si intr-adevar, antropologia Sfintilor Parinti alatura fiintei umane elemente ale binelui si ale raului care interactioneaza si se intrepatrund pe parcursul dezvoltarii firesti a comportamentului uman. Din acest motiv, si nu din altul, in introducere nu m-am referit la interactiunea dintre fortele constructive si cele distructive. Asa cum realitatea fizica, desi marcata de interactiunea dintre forte de tip pozitiv si negativ, nu ni se prezinta ca un model dualist de conflicte, la fel si Sfintii Parinti vorbesc, la modul general, despre contraste, lupta si conflict.

Nu trebuie sa uitam ca aceasta cosmologie crestina, in viziunea Sfintilor Parinti rasariteni, se bazeaza nu numai pe conceptia revelatiei bunatatii lui Dumnezeu si pe fortele constructive legate de Acesta, dar si pe ideea ca binele - "lumina", ca sa folosim o metafora a lui Ioan - a triumfat, ontologic vorbind, asupra raului. Lupta spirituala pentru unirea cu Dumnezeu, pentru mantuire si transformarea fiintei umane prin participarea sa la dumnezeiesc, pentru theosis sau indumnezeire -cum numeste Biserica rasariteana aceasta restaurare a sufletului omului - toate acestea depind de potentialul izbavirii umane, atins prin biruinta lui Hristos asupra mortii, prin Cruce si inviere. Desi in istorie si in existenta umana lupta noastra pentru eliberarea de rau este reala si esentiala, crucea si evenimentul invierii sunt cele care fac posibila victoria, asigurandu-ne ca fortele raului vor pali in fata binelui pentru cel care doreste sa traiasca intru Dumnezeu si bunatatea Sa. Sa ne intoarcem un moment la un pasaj relevant care apartine Parintilor pustiei, acei asceti ai pustiei egiptene care, in primele secole ale erei crestine, au dus un mod de viata aparte - pe care incearca sa il exprime teologia patristica rasariteana:

"Odata, avva Dorotei din Tebaida (sec. al IV-lea) si-a trimis ucenicul sa aduca apa de la put. Cand ucenicul s-a aplecat sa scoata apa, a vazut in put un sarpe veninos urias. Speriat, a scapat vadra din mana si a fugit la Batranul sau.

- Parinte, suntem distrusi. Apa este otravita. Am gasit o vipera in fantana!

- Si daca Diavolul hotaraste sa arunce vipere in toate fantanile, o sa mori atunci de sete? l-a intrebat batranul, dand din cap cand a vazut slabiciunea ucenicului.

Dupa aceea, batranul s-a dus la put si a scos el insusi vadra afara. A facut semnul crucii si a baut el primul, apoi a dat si ucenicului sau sa bea.

- Acolo unde este crucea, a spus el, rautatea dusmanului nu poate salaslui".

Lupta cosmologica dintre bine si rau se exprima, asa cum se poate vedea, in viata crestina individuala, atunci cand ea atinge acel potential si putere a indumnezeirii pe care o confera omului Crucea si invierea. Scriind despre ecleziologia Sfantului Ignatie din Antiohia, eminentul parintele teolog grec Ioan Romanides a semnalat faptul ca mantuirea individuala, care este complet hristocentrica si care se naste din Hristos cel inviat, se sprijina partial pe "puterea pe care ne-o daruieste Hristos pentru a invinge diavolul". Parintele Ioan, pornind de la cele spuse de Sfantul Ignatie, pe care il considera o expresie perfecta a traditiei patristice rasaritene, porneste de la aceasta notiune pentru a vorbi despre marturia Bisericii:

"Participarea la dragostea lui Dumnezeu, in unirea unul cu altul (adica in Biserica), care reprezinta intr-adevar impartasirea vietii dumnezeiesti, poate fi slabita si distrusa daca omul nu ia aminte la uneltirile Satanei. (...) Biserica are doua aspecte: unul pozitiv, adica dragostea, unitatea si impartasirea nemuririi unul cu altul si cu sfintii intru Hristos, si unul negativ, adica lupta contra Satanei si a puterilor sale, deja invinse in trupul lui Hristos, de cei care traiesc intru Hristos, dincolo de moarte... Hristologia reprezinta aspectul pozitiv al Bisericii, dar este conditionata de demonologia biblica, care este factorul-cheie negativ ce determina atat Hristologia, cat si ecleziologia, ambele fiind de nepatruns fara o intelegere corespunzatoare a lucrarii si metodelor Satanei".

Cosmologia Parintilor rasariteni este adanc inradacinata in marturia biblica. De exemplu, Sfantul Pavel (f aprox. 67) vorbeste despre intreaga experienta crestina ca o lupta, nu cu trupul, nu cu lumea intreaga, ci una care se da intre fortele crestine si fortele raului:

"incolo, fratilor, intariti-va in Domnul si intru puterea tariei Lui. imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului. Caci noi n-avem de luptat impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in vazduhuri".

Ba mai mult, Satana si trimisii sai, demonii, au jucat un rol covarsitor in slujirea lui Hristos insusi. Postind timp de patruzeci de zile in pustie, Hristos S-a confruntat cu Necuratul care isi revendica dreptul de a conduce lumea:

"Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile pamantului. Si I-a zis diavolul: "Tie iti voi da toata stapanirea si slava acestor imparatii, caci mi-a fost data mie si o dau cui voiesc".

Plasand pe adevaratul stapanitor al tuturor lucrurilor inaintea Diavolului, Hristos spune: "inapoia mea, Satano: caci scris este: "Domnului, Dumnezeul tau sa te inchini si numai Lui unuia sa-I slujesti"". Faptul ca Hristos i-a recunoscut, le-a vorbit si le-a poruncit slujitorilor Satanei in timpul misiunii Sale pe pamant este un fapt de netagaduit. Dintre numeroasele pasaje ce pot fi citate in acest sens sa ne oprim la unele mai semnificative. In Evanghelia dupa Matei, Hristos alunga demonul dintr-un mut, spre marea uimire a multimii prezente. In Evanghelia dupa Marcu, Iisus se confrunta cu o serie de demoni: "Iar El (Iisus) l-a intrebat: Care iti este numele? Iar el a raspuns spunand "Legiune este numele meu, caci suntem multi"". Altadata, demonul striga la Hristos prin gura unui om posedat de diavol: "Ce ai cu noi, Iisuse din Nazaret? Ai venit sa ne pierzi?" Hristos le-a raspuns: "Taci si iesi afara din omul acesta". Imediat demonii au iesit din omul posedat, supunandu-se poruncii lui Hristos. In Evanghelie se afla si dovezile deosebirii dintre felurile demonilor, asa dupa cum se poate citi in Evanghelia dupa Matei. Ucenicii lui Hristos, nereusind sa scoata demonul dintr-un copil lunatic, l-au intrebat pe Hristos, care reusise sa faca ceea ce ei nu au putut: "De ce noi n-am putut sa-l scoatem?" Iisus, certandu-i pentru necredinta lor, a raspuns ca acest neam de demoni "nu iese decat cu rugaciune si cu post". Despre aceasta vom vorbi mai tarziu.

Din moment ce scrierile Sfintilor Parinti rasariteni sunt ancorate in marturia biblica a unei cosmologii care il plaseaza pe Dumnezeu si lucrarea Sa de mantuire, pe Hristos, pe Biserica Sa si pe doritorul de duhovnicie, impotriva puterii Satanei si a fortelor sale, documentele patristice referitoare la aceasta cosmologie sunt voluminoase. Ar fi deci imposibil, chiar inutil, sa ilustram aici unanimitatea pozitiei Parintilor cu privire la aceasta cosmologie. Totusi, ar fi interesant sa extragem cateva referinte din Filocalie, aceasta remarcabila culegere de texte privind viata duhovniceasca si calea spre unirea cu Dumnezeu, adunate in secolul al XVIII-lea de Sfantul Macarie al Corintului (1805) si Sfantul Nicodim Aghioritul (1809). Exprimand unitatea experientei duhovnicesti a Rasaritului crestin din cele mai indepartate timpuri, aceste texte ofera numeroase exemple ale luptei cu demonii care pot fi intalniti pe drumul spre desavarsirea crestina si cresterea duhovniceasca. Vom cita cateva exemple.

In prima suta de capete ale Sfantului Maxim Marturisitorul (f aprox. 662) aflam care este scopul omului in viata: "Dumnezeu ne-a facut pentru a deveni "partasi dumnezeiestii firi" (II Petru 1, 4) si a ne impartasi din vesnicia Sa, pentru a putea astfel deveni asemenea Lui (I Ioan 2, 2), prin indumnezeirea harica. Prin aceasta indumnezeire, toate lucrurile sunt reconfigurate, dobandind stabilitate. Pentru a obtine aceasta, tot ceea ce nu exista este adus la fiinta si i se da viata".

Apoi, vom citi despre atingerea acestui scop:

"...Nu putem sa ne impacam cu Dumnezeu pana ce nu vom fi inceput lupta impotriva diavolului, cu toate puterile noastre. Caci, desi ne luam numele de crestini adevarati, pana cand nu ne vom declara dusmanii diavolului si nu vom incepe lupta contra sa, vom continua sa slujim in mod voit patimilor rusinoase".

Sfantul Teognost (sec. al III-lea) a prezentat destul de concis invataturile patristice privind acest subiect in doua fragmente scurte din eseul sau intitulat Despre practicarea virtutilor, contemplatie si preotie:

"Vegheati totdeauna, pentru ca demonii care ne inconjoara de pretutindeni urzesc sa ne acopere de ocara, asteptand sa ne intepe calcaiul (Facerea 3, 15). (...) Vrajmasul ne ataca prin ispite groaznice cand vede ca sufletul nostru nazuieste la culmile inalte ale virtutii. (...) Acest potrivnic, cu ura sa impotriva omenirii, ne va pune la incercare cu atata rautate incat ne vom pierde nadejdea in viata noastra".

Datele oficiale, ca sa spunem asa, se afla in fata noastra. Fara discutie, Biserica Ortodoxa, traditia sa patristica si autoritatea biblica pe care se bazeaza aceasta traditie atesta existenta reala a demonilor in viata duhovniceasca si a luptei dintre slujitorii lui Dumnezeu si uneltirile diavolului. Fie ca este vorba de consideratii abstracte privind cosmologia, fie despre fapte palpabile ale luptei duhovnicesti duse de sfinti si de Parinti, nu se poate sa nu se tina cont de confirmarea, de catre Biserica, a existentei demonilor si a luptei acestora impotriva nazuitorilor crestini. Ma vad obligat sa adaug acestor date propria-mi experienta.

A respinge ceea ce este empiric, spiritual si poate chiar "mistic" este foarte usor. Pe de o parte, experientele paranormale se afla, prin natura lor, in afara procedeelor noastre "normale" de investigatie, fie si numai pentru ca aceste procedee sunt croite pe baza experientelor pe care le evalueaza aceste procedee, adica cele normale. Pe de alta parte, falsul si impostura abunda acolo unde metodele normale de verificare si examinare dau gres. Pentru un observator superficial este astfel foarte usor sa respinga toate experientele paranormale ca fiind false. Ceea ce, in cazul subiectelor legate de demoni, este deosebit de tentant, atunci cand ne dam seama ca in jurul notiunii de rau s-a dezvoltat o intreaga "teologie" hidoasa, daca imi este permis sa folosesc acest termen. Acesta este denumita sindromul "dracul m-a pus sa fac asta", in care comportamentele gresite, daca nu chiar infractiunile morale, sunt atribuite nu lipsei de caracter, ci unei entitati nefaste care a subjugat vointa omului. Desigur, invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii rasaritene plaseaza asupra individului intreaga responsabilitate pentru actiunile sale si, cu siguranta, nu vad puterile diavolesti cu ochii avizi de senzational ai scenaristilor de la Hollywood, care zugravesc portrete ale unor indivizi inocenti, victime ale unor forte nefaste ce pun stapanire pe sufletul si mintea lor. Cu toate acestea, exista tentatia de a eluda acest subiect pe motiv ca este o cale rapida prin care o fire usuratica se elibereaza de responsabilitatea ratacirilor sale.

In Grecia, acolo unde valorile religioase ortodoxe si sociale traditionale se lovesc frontal cu ideologiile moderne, notiunea de demoni este primita cu dispret de toti, cu exceptia cercurilor celor mai religioase. Demonologia reprezinta trecutul si tot ceea ce este retrograd si reactionar. De exemplu, acum cativa ani, o revista greceasca semipornografica, cu orientare de stanga, a atacat Sfanta Manastire a Sfintilor Ciprian si Justina, ca fiind un centru de sarlatani religiosi care imping Biserica greaca inapoi, in Evul Mediu. Slujbele traditionale de exorcizare, obisnuite in Biserica Ortodoxa, au fost catalogate drept artefacte primitive, rezultate ale incercarilor nereusite ale unor Parintilor neinspirati de a se ocupa de afectiunile mentale, slujbe care, astazi, conform punctului de vedere al revistei, pot fi descrise doar ca o exploatare fatisa a celor bolnavi mental. Un psihiatru caruia autorul articolului i-a luat un interviu a fost de acord in totalitate cu acest punct de vedere. Aceasta rezistenta fata de evaluarea unor vechi fenomene care sfideaza presupozitiile noastre moderne despre comporta­mentul uman si despre lume este tipica pentru o societate nesigura si o stiinta ezitanta. Asa se face ca multi dintre sociologi si, in special, psihologi si psihiatri au respins in repetate randuri ideea de demoni si de forte spirituale rele, considerandu-le simple superstitii. Aceasta are o logica daca ne gandim ca la inceputul acestui secol s-a dezvoltat o psihologie fara Dumnezeu, care exila adesea fortele spirituale pozitive in acelasi colt intunecat al superstitiilor si ignorantei umane.

In unele cercuri teologice, punctul de vedere predominant asupra referirilor la demoni din Noul Testament si din scrierile patristice este ca aceasta a intrat in crestinism din iudaism, maniheism si din vechiul gnosticism. Desigur, putine sunt cazurile, cu exceptia studiilor patristice, in care vom gasi subiectul demonologiei tratat ca un element integral si coerent al cosmologiei. In perioada Iluminismului si a increderii acestuia in atotputernicia ratiunii umane de a descoperi adevarul profund, sustinuta de dezvoltarea empirismului in aproape toate domeniile, teologii si-au indreptat atentia, pentru prima oara, asupra acestui punct de vedere modern privind demonologia, respingand demonii ca pe o curiozitate istorica si negand orice afirmare a existentei fortelor spirituale demonice reale. Rationalismul secolului al XIX-lea, care, in mod indiscutabil, a contribuit la elaborarea teoriilor privind comportamentul uman care au dus la constituirea psihologiei moderne, a plasat teologii in aceeasi tabara cu sustinatorii unei noi discipline a psihologiei, si anume demonologia. Demonologia apartine domeniului psihopatologiei - viziunea demonilor este inselatoare - iar modelele cosmologice, care au facut cunoscuta o lupta ontologica dintre bine si rau si care pot atinge si afecta comportamentul uman, se afla aproape de paranoia. Daca un individ relateaza experiente cu entitati demonice sau confirma activitatea fortelor demonice in viata sa de zi cu zi, este diagnosticat ca schizofrenic si foarte probabil spitalizat. Pana nu demult insa, asa cum vom vedea, nu numai psihologii sau psihiatrii aprobau aceasta, ci si teologii.

Abordarea euristica a demonologiei, asa cum am numit-o eu, a cunoscut o dezvoltare deosebita in ultimele decenii datorita cercetarilor psihologice care au inceput sa se elibereze de empirismul naiv. Un numar de psihologi si de psihiatri (Cari R. Rogers, Abraham Maslow, Viktor E. Frankl) au sugerat faptul ca nevoile psihologice abstracte, cum ar fi nevoia de dragoste sau nevoia de a fi inteles, joaca un rol important in psihicul uman. Ei au sugerat ca aceste notiuni abstracte pozitive se caracterizeaza prin forta si impact proprii si ca ele pot, intr-adevar, interactiona cu individul-pacient sau terapeut pentru a influenta modificarile de comportament. De fapt, ele preiau manifestarile personale. Din acest punct, nu mai trebuie sa facem decat un pas pentru a sustine existenta fiintelor spirituale pozitive, ingerii in lexiconul crestin clasic, care pot interactiona cu fiintele umane la nivel parapsihologic sau suprapsihologic. Si daca se pot face astfel de speculatii despre fortele spirituale pozitive, rezulta ca la fel de usor se pot face si despre cele negative.

Dincolo de aceste granite conceptuale care s-au deschis in unele cercuri contemporane de psihologie, s-au inregistrat si progrese concrete care ne ofera o mai buna cunoastere a demonologiei. Terapeutii au comentat multa vreme asupra cantitatii neobisnuite de limbaj si experiente religioase asociate pacientilor schizofrenici. In plus, schimbul frecvent care are loc intre pacienti si fiintele demonice, care ii instiga la un comportament neobisnuit, reprezinta un simptom tipic de schizofrenie. Doi cercetatori au prezentat recent rapoarte despre experiente demonice ca si cum acestea ar fi fost adevarate, pretinzand ca diavolul poate exista sub forma unei entitati spirituale si sustinand ca, in spatele actiunii acestor entitati, se afla o intentie clara si o logica care influenteaza fiintele umane. Descoperirile lor sunt surprinzatoare si incitante.

Unul dintre acesti cercetatori, un psiholog clinician, a studiat cu atentie vocile auzite de pacientii sai, internati intr-o institutie de boli mentale din California de Nord. El a descoperit ca mesajele transmise de acele voci pacientilor nu reprezentau informatii aleatorii, asa cum ne-am astepta in cazul unei "tulburari psihologice", ci ca ele erau instructiuni logice foarte precise, dirijate. Interesant este ca aceste voci erau de tip negativ si pozitiv, de ordin "inferior" sau "superior", dupa cum le-a numit cercetatorul. De exemplu, un pacient: "a auzit voci de ordin inferior care isi disputau modul in care sa il omoare. Totusi [...] a mai existat si o lumina ca un soare, care venea noaptea la el. El a stiut ca era de ordin diferit pentru ca i-a respectat libertatea si s-a retras atunci cand i-a fost frica".

Vocile pozitive auzite de pacienti, desi au o importanta foarte mare, nu fac obiectul acestei etape de cercetare. Vocile negative sunt descrise astfel: "Ele sugereaza desfranare, apoi cearta pacientul pentru ca le-a luat in considerare. Ele afla punctul slab al constiintei si lucreaza asupra acestuia fara incetare. (...) Ele au o dorinta staruitoare de a distruge. (...) Ele lucreaza asupra tuturor slabiciunilor si a credintelor, pretind ca au puteri teribile, spun minciuni, fac promisiuni, iar apoi slabesc vointa pacientului. (...) Unora le apar sub forma unor diavoli conventionali, care se autonumesc demoni".

Daca astfel de date pun in incurcatura si ii uimesc pe nespecialisti, ele ar trebui sa provoace circumspectie unui specialist in boli mentale. Aceste voci ataca si slabesc chiar elementele psihice necesare recuperarii sanatatii mentale, si anume autocontrolul, parerea buna despre sine, consecventa si hotararea vointei. Exista un tipar al atacului distructiv, in asa-numitele "voci de ordin inferior" auzite de acesti pacienti, care se afla intr-o pozitie diametral opusa cu relatarile lipsite de logica, haotice, nesanatoase, pe care le-am astepta de la indivizi dezorientati. Dar si mai important este faptul ca aceste voci incearca sa dirijeze si sa controleze comportamentul individului, profitand de slabiciunea si de confuzia acestuia si cautand, dupa cum ei insisi au marturisit, chiar sa ii omoare pe pacienti. Daca aceste voci reprezinta uneori stari halucinante si inselatoare, trebuie sa se admita ca exista un tipar al acestor mesaje care pare a fi independent de pacient. Am putea denumi acest element independent demon. O astfel de ipoteza confera o semnificatie stranie cuvintelor Sfantului Petru:

"Fiti treji si vegheati. Pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, da tarcoale ca un leu care racneste si cauta pe cine sa inghita...".

Dovada prezentata anterior este tulburatoare. Dar ea se bazeaza numai pe relatarea pacientilor bolnavi mental. Aceasta nu este o demonstratie a existentei diavolului si nici nu sugereaza faptul ca demonii vazuti de pacientii bolnavi mental au vreo legatura cu aceste fiinte demonice mentionate in Evanghelie sau in marturia patristica ortodoxa si in experientele relatate de indivizi asa-zis stabili din punct de vedere mental. Pentru a face o paralela intre relatarea unui individ bolnav mental si demoni, in general, este nevoie ca inca cineva, in afara pacientului, sa fi fost implicat intr-o intalnire cu demonii. Si tocmai o astfel de dovada ne este prezentata de un psihiatru cu studii la Harvard, domnul Scott Peck. In cartea sa de succes - People of the Lie, dr. Peck sustine ca a vazut entitatile demonice care ii influenteaza pe unii pacienti, demoni ce se manifestau sub forma unor contorsionari grotesti ale trasaturilor pacientilor. Aceiasi demoni fiorosi, cu infatisare de reptila, descrisi de Sfintii Parinti, sunt prezentati aici, in aceasta carte, cu aceleasi sentimente de teama, raceala si groaza cumplite, care insotesc intalnirile cu diavolii din literatura duhovniceasca. Desi credincios crestin fara o confesiune anume, dr. Peck abordeaza acest subiect cu o obiectivitate si o precizie care exclud orice suspiciune privind sanatatea sa mentala sau posibilitatea contaminarii isterice sau de alta natura. Nu putem decat sa concluzionam ca un psihiatru inteligent, bine pregatit si stabil din punct de vedere mental a vazut intr-adevar entitatile demonice de care pacientii sai pretindeau ca sunt asaltati si tulburati. Acest fapt sugereaza ca fenomenul demonologie, relatat de Evanghelie si de literatura ortodoxa sau de alta natura duhovniceasca, nu este absurd. Spre dezamagirea lui Bultmann!

Deci, aceste dovezi recent intalnite in literatura de specialitate, care abordeaza fenomenul demonologie ca si cum ar fi real, ne dau posibilitatea de a reconsidera paradigmele si ipotezele noastre stiintifice. Mi se pare ca o astfel de incercare ne-ar ajuta sa reevaluam cosmologia patristica a Bisericii Ortodoxe si sa extragem din aceasta un model psihologic care sa recunoasca realitatea demonilor si influenta fortelor demonice asupra comportamentului uman, atat asupra celui normal, cat si a celui psihopatie.

Vom incepe prin a reitera ce este omul ideal, pe care Biserica Rasariteana il considera un individ restaurat. Un astfel de individ, prin interactiunea dintre harul divin si aspiratia omului spre bine, prin sinergia spirituala, invinge patimile si influenta pacatului, devenind, chiar de pe pamant, urmator al desavarsirii lui Hristos, expus totusi pacatului, dar avand puterea de a-i rezista. Aceasta fiinta indumnezeita, odata ce a trait indumnezeirea si s-a unit cu Hristos, ia parte la energiile dumnezeiesti, conform fagaduintei din Sfanta Scriptura: "...Acela ar putea fi partas firii dumnezeiesti". Mintea sa isi recapata puritatea si intregimea de la inceput, adica starea fireasca pentru care atatia credinciosi ai Bisericii ortodoxe inalta rugaminti fierbinti, printre cele mai caracteristice numarandu-se rugaciunile de multumire dupa impartasanie si rugaciunile de la Pavecernita: "Da pocainta si smerenie inimii mele, umilinta gandurilor mele si ridicare din robia cugetelor mele (...) si ne daruieste noua, Doamne, minte curata si cuget curat (...)".

Pentru Sfintii Parinti, calea spre mantuire si luminare este deci prin excelenta psihologica. Ea presupune, dincolo de orice, ca sa parafrazam Filocalia, curatirea mintii, dobandirea mintii intru

Hristos si biruinta asupra patimilor si a tuturor relelor care impiedica indumnezeirea, acea stare naturala initiala pentru care a fost creat omul. O fiinta umana normala, datorita ratiunii cu care este inzestrata si a autocontrolului pe care i-l da ratiunea, este implicata continuu intr-o lupta cu natura cazuta a omului. Ea tinde mai sus, catre paradigma persoanei naturale, care este intruchipata de Hristos, marturisita de Apostoli, predanisita si propovaduita de Sfintii Parinti, exemplificata de sfinti si continuta in icoanele dumnezeiesti, si salasluieste in fiecare om. Pe masura ce mintea poate cuprinde, intelege si lupta pentru a deveni acea persoana naturala, Harul lui Dumnezeu o intareste, o incurajeaza, o protejeaza si o sfinteste. Pe masura ce se indeparteaza de aceasta viziune a persoanei, urmand ceea ce se afla in discordanta cu ea, mintea este supusa fortelor demonice ale dezintegrarii si distrugerii umane, aflate in Satana, fiind influentata de actiunile si intentiile acestor demoni. Tot ceea ce se afla in concordanta cu omul natural, asa cum s-a aratat el in Hristos si in mesajul crestin, duce la transformarea omului cazut care isi recupereaza judecata corecta. Tot ceea ce se afla in dezacord cu o astfel de viziune duce la distrugere si haos.

Dezmembrarea proceselor mentale, pornind de la o viziune clara si sanatoasa a starii naturale a omului - fie din cauza unor credinte religioase deformate de capitularea completa in fata, patimilor si a laturii inferioare a naturii umane, fie din cauza unor tulburari biochimice sau organice - duce, dupa invatatura Parintilor Bisericii de Rasarit, la ceea ce numim astazi "boala mentala". Satana si puterile demonice au o influenta covarsitoare asupra unor astfel de indivizi, iar viziunile lor psihopatologice despre demoni sunt in mare parte o consecinta a neputintei de a rationa si a gandi in sinergie cu Harul lui Dumnezeu. Afectiunile mentale, daca nu au origine spirituala, se manifesta ca dimensiune spirituala. Este deci de mirare ca pacientii cu afectiuni mentale, chiar si cei fara credinta religioasa sau care nu provin din familii credincioase, vorbesc adesea folosind imagini religioase si vad, simt influenta demonilor?

Demonii se manifesta si isi arata puterile si in conditiile controlate ale vietii monahale, si chiar si in cele ale mirenilor mai duhovnicesti a caror viata religioasa are o incarcatura spirituala aparte. Puterea lor nu are efectul de distrugere si de dezintegrare a psihicului ca in cazurile psiho­patologice, ne spun Sfintii Parinti, deoarece cel care traieste viata religioasa, care ia parte la viata tainica a Bisericii si care are un indrumator duhovnicesc, se afla intr-un contact permanent cu fortele constructive si integratoare ale harului. In plus, viata spirituala intensa a crestinatatii rasaritene a pus totdeauna accent pe doua aspecte: rugaciunea lui Iisus, elementul central al asa-numitei traditii isihaste, si postul. In invataturile isihaste ale Bisericii Ortodoxe, remarcabil reprezentate in secolul al XTV-lea de Sfantul Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, rugaciunea lui Iisus concentreaza atentia asupra rugaciunii: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Aceasta rugaciune, denumita adesea si Evanghelia in miniatura, distrage atentia mintii de la orice experienta imaginativa, opreste speculatiile contemplative si cere concentrare totala asupra puterii credintei crestine, asupra mantuirii pacatosilor intru Hristos, pentru salvarea pacatosului in Hristos. Anumite practici fizice, incluzand controlul respiratiei, ajuta corpul sa concentreze puterile mintii si sa impiedice influenta negativa a fortelor distructive sau demonice care ar putea incerca sa impiedice dezvoltarea spirituala. De aceea, purificarea proceselor mentale are un rol important in dimensiunile psihologice ale rezistentei la rau ale celui care ravneste dupa o viata duhovniceasca.

Daca revenim la paradigma psihologica pe care am extras-o din scrierile Parintilor, atat invataturile lui Hristos cat si explicatiile pe care Parintii le-au dat acelor invataturi capata noi dimensiuni si propun noi zone de gandire. Am putea oare sa nu privim cu un alt interes raspunsul pe care Hristos l-a dat ucenicilor Sai, care se indoiau de faptul ca anumiti demoni nu "ies decat prin rugaciune si post"? Si referintele patristice, asa cum ar fi exemplul de mai jos, din eseul despre cunoastere duhovniceasca al Sfantului Diadoh al Foticeii (+ 486), capata un alt inteles:

"...Atunci cand, datorita prezentei harului, Satana este alungata din mintea celui care urmeaza o cale spirituala, ea se (poate) ascunde in trupul acestuia, exploatandu-i dispozitia sufleteasca, pentru ca, prin vicleniile sale, sa poata insela sufletul. In ce masura putem deci sa slabim trupul (prin astfel de practici ascetice, cum ar fi postul), pentru ca mintea sa nu alunece pe calea neteda a placerii senzuale la care este predispus trupul?"

Evaluand invataturile Bisericii Ortodoxe privind demonologia din perspectiva psihologica - si inca una destul de cuprinzatoare, care sa inglobeze atat aceste invataturi, cat si observatiile mai recente ale unor psihologi cu vederi largi - ajungem sa intelegem nu doar ca demonii exista intr-adevar, ci si ca efectul lor asupra comportamentului uman, cel putin in cazul unui psihic sanatos, poate fi controlat, supravegheat si observat. Si cu siguranta ca ceea ce poate fi tinut sub control, supravegheat si observat nu trebuie calificat ca fiind pagini de istorie si nici nu trebuie aruncat in sertarul cu superstitii si primitivism. Daca nu vom examina cu mare atentie tensiunea metafizica dintre bine si rau, reificata in lupta care se da in om pentru luminare si biruinta asupra intunericului, s-ar putea sa facem o foarte mare greseala. Asa cum a remarcat eminentul istoric al Bisericii Jeffrey Burton Russell, in celebrele sale studii despre istoria Diavolului, cea mai mare biruinta a Satanei asupra omenirii este faptul de a convinge lumea ca, de fapt, el nu exista.

de Arhiepiscopul Hrisostom de Etna, după Creştin Ortodox

Am citit o cugetare care ironiza spiritul scolastic: „Lim­ba latină este o limbă atât de vastă, încât pot fi expri­mate în ea toate tainele lui Dumnezeu“.

Apusenii au raţionalizat credinţa la maximum, trans­for­­mând-o într-o filosofie seacă, ucigătoare de suflet. Acesta este unul dintre reproşurile standard care li se aduc ca­toli­ci­lor, mai ales de către cei care se ostenesc să trăiască Ortodoxia printr-o mândrie triumfalistă, atotsuficientă.

Vom încerca să vorbim puţin despre câteva dintre tră­să­tu­rile fundamentale ale formei de Ortodoxie pe care o măr­­turisesc anumiţi drept-credincioşi şi vom încerca să vedem în ce măsură pră­pastia care o separă de filosofia apuseană este reală sau nu.

Prima întrebare este: cum înţeleg aceştia păstrarea Sfin­­tei Tradiţii şi în ce mod mărturisesc ei această Tradiţie?

O astfel de întrebare poate naşte suspiciuni: „De ce să fie păstrată Tradiţia într-un anumit fel, când faptul că sun­tem botezaţi în Biserica Ortodoxă e cea mai bună do­va­dă de tradiţionalism? Suntem botezaţi, suntem orto­docşi, nu suntem ca alţii, nici ca protestanţii, nici ca anglicanii, nici cum sunt catolicii. Suntem în adevăr. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de rar am merge la biserică, suntem aleşii lui Dumnezeu“.

Exprimat în această formă, motivul superiorităţii orto­docşilor faţă de creştinii celorlalte confesiuni poate fi luat în serios cel mult în ţările considerate ortodoxe (Grecia, Ro­mânia, Serbia etc.), dar în Occident nu poate stârni decât zâmbete pline de compasiune.

Iată o poveste care ar putea fi pe placul occidentalilor:

„Într-un sat trăiau numai oameni care vedeau cu un singur ochi, cu cel stâng. Şi nici cu acela nu vedeau prea bine. Pentru ca fiii lor să nu îşi dea seama de beteşugul de care suferă, părinţii îi învăţau că oamenii care văd cu amân­doi ochii au vederea mult mai slabă. Asta pentru că pu­terea văzului se împărţea în părţi egale la cei doi ochi. Şi după o vreme nu mai rămăsese nimeni care să ştie că asta era doar o minciună.

Într-o zi un om a plecat într-o călătorie lungă şi, cu greu, a ajuns într-un alt sat. Acolo mergea prin casele multor oa­meni şi se lăuda cu vederea sa bună. Dar sătenii, care ve­deau cu amândoi ochii, nu aveau motive să îl creadă. El se încăpăţâna să îi lămurească de faptul că vede mai bine decât toţi. Şi încăpăţânarea sa a durat până când a fost rugat să numere păsările dintr-un stol. La început s-a simţit foarte jignit, dar până la urmă a acceptat. Spre hazul tuturor, el nu a fost în stare nici măcar să vadă stolul, care zbura foarte sus.

Omul s-a întors în satul său foarte supărat. S-a gândit să se răzbune pe părinţii săi; avusese încredere în ei şi se făcuse de ruşine. Dar drumul de întoarcere fiind foarte greu şi cu multe peripeţii, omul s-a mai domolit. Revăzându-şi copiii, mânia i-a trecut. Şi s-a gândit că nu are nici un rost să spună vecinilor săi cum a fost umilit de acei să­teni. A preferat să le împartă daruri rudelor sale, daruri care dovedeau că ajunsese în alt sat. Şi s-a lăudat tuturor cum buna sa vedere a fost admirată de oamenii care văd cu amândoi ochii. Darurile au fost primite cu bucurie: doar o gospodină s-a întrebat la ce foloseau acele în care nimeni nu putea băga aţa…

Şi uite aşa, omul nostru a trăit până la adânci bătrâ­neţi, fericit că nimeni nu s-a mai dus în celălalt sat. Fericit că nimeni dintre cunoscuţii săi nu a mai aflat adevărul“.

Ortodocşii care îşi petrec concediile în Apus le apar occi­dentalilor ca nişte săteni care vin să se laude cu faptul că au vederea mai bună decât a celorlalţi. Dar abia văd să ba­ge aţa în ac. Ce ar putea vedea apusenii la ortodocşii noştri?

În timp ce călătoreau printr-o zonă a Greciei, în care se află sate musulmane, un creştin se plângea Cuviosului Pai­sie Aghiorâtul:

„– Mă mir, părinte (…) că au trecut atâţia ani şi nu i-am putut asimila pe aceşti musulmani şi să-i facem creştini. Avem şi statul de partea noastră.

– Creştini sunt aceştia sau fierturi? a răspuns stare­ţul amărât. Primii creştini au schimbat, au dospit lumea cea veche. Noi, cei de astăzi, suntem vlăguiţi, fierţi în apă.“

E tristă constatarea marelui părinte athonit. Dar pe cât este de tristă, pe atât este de adevărată. Totuşi, chiar dacă mulţi creştini sunt vlăguiţi, mai există şi creştini adevă­raţi, teofori, purtători de Dumnezeu. Oricât de mare ar fi apostazia, Dumnezeu Îşi are robii Săi.

Cu toate acestea, cei fierţi în apă trăiesc într-o sufici­en­­ţă ucigătoare, într-o mulţumire de sine care îi împiedică să îşi vadă neputinţele. Fiertura nu aprinde inimile. Ni­ci­­odată un creştin vlăguit nu va fi o dovadă vie a Dumne­zeului celui Viu.

Una dintre formele sub care se ascunde lipsa de vlagă a unor păstori şi a unor credincioşi ortodocşi este folosirea limbajului Sfinţilor Părinţi. Este vorba de o folo­si­re artificială, în care predica sau dialogul nu conţin decât termeni luaţi triumfalist din textele Sfintei Tradiţii. Când un preot nu face altceva decât să repete în predică citate din Sfântul Vasile cel Mare şi din Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte că îi trădează pe aceşti mari ierarhi ai Bisericii, chiar dacă el consideră că le este fidel. Nu îşi dă seama că marii ie­rarhi nu au repetat mecanic învăţătura înaintaşilor lor, ci au trăit-o.

Oamenii au nevoie ca învăţătura pe care o primesc de la amvon să nu fie o repetare seacă a unor citate, oricât ar fi acestea de frumoase sau de pline de înţelepciune. Ortodo­xia nu supravieţuieşte prin cărţi, ci prin oameni. Oamenii au nevoie ca vorbele păstorului să fie cu putere multă şi să mişte inimile. Un păstor care va vorbi în limbaj de lemn despre cele mai înalte învăţături nu va reuşi să convingă credincioşii de adevărul celor spuse în acelaşi fel în care o face un alt păstor, poate fără studii strălucite, dar care în cuvinte simple mărturiseşte despre lucrurile pe care le poartă în inima sa.

Viaţa nu poate fi mimată. Duhul ortodox nu poate fi mimat. Oamenii au nevoie de preoţi care să trăiască Or­to­doxia cu toată fiinţa lor, de păstori care să respire Ortodoxia. Pentru că dreapta-credinţă nu este artificială, nu deformează sufletele, nu le strâmbă. Pentru a respira Ortodoxia nu e nevoie decât de a te dărui în întregime lui Dum­nezeu, pentru ca El să primească „ale Sale dintru ale Sale…“

Dar nu numai păstorii trebuie să respire Ortodoxia, ci şi toţi credincioşii. Astfel încât să nu mai fie pricină de sminteală pentru cei care stau departe de Biserică. Aceştia nu au nevoie de teorii frumoase despre credinţa creştină, nu au nevoie de cuvântări alese despre puterea spove­da­niei: au nevoie să îi vadă pe creştini modelaţi de Dumne­zeu, au nevoie să îi vadă pe creştini transfiguraţi de Dumnezeu. Transfiguraţi nu în sensul unei preocupări obsesive pentru cele duhovniceşti, ci astfel încât sufletele să răsfrângă lumina lui Hristos, astfel încât faptele să fie cea mai bună mărturisire a Adevărului.

Putem scrie sute de cărţi despre Taina Spovedaniei şi le putem dărui celor de alte credinţe. Dacă ei nu vor vedea cum creştinii îşi schimbă viaţa prin spovedanie, sporind pe calea sfinţeniei, vor considera că Ortodoxia este o simplă filosofie lipsită de putere. Şi nu se vor converti. Aceştia au nevoie să vadă că Tradiţia Ortodoxă este păstrată în inimi, nu în biblioteci. Să vadă cum ortodocşii din zilele noastre sunt urmaşi vrednici ai celor despre care scrie în Paterice şi în Vieţile Sfinţilor. Aşa cum părintele Sofronie de la Essex este urmaş al Sfântului Simeon Noul Teolog, aşa cum pă­rintele Iustin Popovici este urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul, aşa cum părintele Serafim Rose este urmaş al Sfântului Ioan Maximovici sau părintele Porfirie Bairaktaris urmaş al Sfântului Spiridon, marele făcător de minuni din Trimitunda.

Tradiţia Ortodoxă trebuie trăită. Limbajul de lemn este o formă de sufocare a Ortodoxiei. Cei care folosesc limbajul de lemn nu sunt fideli Tradiţiei, ci sunt fideli unei forme denaturate de tradiţie, pe care o percep cu ochi murdari, cu ochi care nu s-au spălat de întinăciunea acestei lumi. Or­to­doxia prezentată în limbaj de lemn îşi pierde frumuseţea, devine filosofie apuseană.

E nevoie de un limbaj ortodox care să corespundă ne­voi­lor lumii contemporane, de un limbaj care să ţină seama de cei care îl receptează. Şi acest limbaj, căruia i s-ar pu­tea spune de foc, nu poate fi descoperit nici de cei care con­fundă diplomele teologice cu sporirea duhovnicească şi nici de cei care, zgândăriţi de virtutea narcisismului, cochetează cu Ortodoxia. Limbajul de foc nu poate fi des­coperit decât de cei care trăiesc Ortodoxia, de cei ale căror inimi au fost mistuite de focul pe care l-a aprins Hristos.

Voi explica abia acum ce am vrut să transmit prin povestirea mea din prima parte a acestui eseu. Satul de orbi nu este Biserica Ortodoxă; chiar dacă cei de alte confesiuni consideră că Biserica aceasta se asea­mă­nă unui sat de orbi. Povestea a fost inclusă acolo tocmai pentru a da ocazia celor care observă această asemănare să îşi conştientizeze mai apoi greşeala. Satul de orbi este una dintre aşezările celor care stau de­parte de Ortodoxie. Iar lumea celor cu vederea bună este Biserica. Cel care a plecat din satul de orbi este cel care, aflând despre Orto­doxie, vrea să cu­noască mai multe despre ea. Dar, în clipa în care îşi dă seama că acceptarea dreptei-credinţe presupune renunţarea la idolul iubirii de sine şi al minciunii, pre­feră să se întoarcă în lumea sa. Preferă să se întoarcă în satul celor care, deşi vedeau cu un singur ochi, erau mulţumiţi de vederea lor. Şi le vorbeşte sătenilor despre superioritatea lor faţă de ceilalţi oameni. Aceştia, primind minciuna drept adevăr, ră­mân în aceeaşi stare de mulţumire de sine, fără a se gândi să îşi părăsească vreodată satul natal.

Cred că în această situaţie se află pelerinii hete­ro­docşi care, deşi văd lumina sfântă care se pogoară în noaptea de Paşti la biserica Sfântului Mormânt, se întorc la casele lor încântaţi de spectacol, fără a avea cu­rajul să se apropie de Biserica Ortodoxă, fără a re­cu­noaşte că, în afara ei, adevărul este amestecat cu minciuna.

Sunt convins că aşa cum mulţi protestanţi şi neoprotestanţi au trecut la Ortodoxie (în Babilonul contemporan ame­ri­can existând comunităţi întregi de convertiţi), tot aşa alţii, deşi au înţeles că Adevărul este în Ortodo­xie, au preferat să rămână mai departe în credinţa lor. Pentru că o convertire presupune jertfă. Un protestant care intră în Biserica Ortodoxă este re­ne­­gat de familia sa. Pentru faptul că cinsteşte icoa­nele este considerat un apostat, un închinător la idoli. E dificil de înţeles cât de grea cruce îşi asumă cel care, plecând de la o credinţă care mişcă inima prin fru­museţile ei, trece la Credinţa care covârşeşte inima prin frumuseţea şi adevărul ei.

Trebuie ca ortodocşii să se roage mult pentru cei care vor să se convertească. Şi mai ales pentru cei care, deşi au plecat pentru o vreme din satul lor, s-au în­tors fără a avea curajul să le spună celorlalţi că exis­tă oameni care văd cu amândoi ochii.

E o utopie să susţinem sau să credem că în lumea ortodoxă toate sunt la locul lor. Avem destule pro­ble­me, destule lipsuri, destule slăbiciuni. Dar nu pe noi înşine trebuie să ne mărturisim, nici slăbiciunile noastre, care îi smintesc pe alţii. Trebuie doar să mărtu­risim că omul nu e făcut să vadă cu un singur ochi. Trebuie să le vorbim celorlalţi despre valoarea Ortodoxiei.

Există oameni care, deşi au un singur ochi, văd mai bine decât ceilalţi. Dar ceea ce e valabil în pri­vin­ţa vederii lumii acesteia nu e valabil în privinţa vede­rii lumii duhovniceşti – un heterodox nu poate vedea mai bine decât un ortodox…

Consider că un protestant sincer îşi va desăvârşi căutarea sa devenind ortodox. Consider că un catolic sincer îşi va desăvârşi căutarea sa devenind ortodox. De ce? Pentru că şi unul şi celălalt vor înţelege că ade­vărul este în Biserica Ortodoxă. Protestantul, luând drept temelie a învăţăturii sale Sfânta Scriptură, va înţelege că Biserica a existat înaintea Sfintei Scripturi, că Hristos a întemeiat Biserica, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Va înţelege că Sfânta Scriptură aparţine Bisericii şi că numai în Biserică ea primeşte tâlcuirea cea dreaptă.

Catolicul, dacă este sincer în căutarea lui, va înţe­le­ge cât de mult s-a îndepărtat catolicismul de Tra­di­ţia Sfinţilor Părinţi. Va înţelege că, dacă vrea să se împărtăşească de învăţătura Părinţilor, fără să o amestece cu deşertăciunile cugetării străine Duhului Sfânt, trebu­ie să intre în Biserica Ortodoxă.

Protestantul, dacă vrea să protesteze cu adevărat faţă de tot ce nu e curat în învăţătura despre Hristos, va înţelege că cel mai serios protest faţă de scornirile unor creştini, fie ei preoţi sau episcopi, este intrarea în Biserica al cărei Cap este Hristos, în Biserica Ortodoxă. Catolicul, dacă va vrea să fie părtaş Tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi mai ales, Dumnezeului Care i-a luminat pe aceştia, va trece la Ortodoxie.

Totuşi, dacă ortodocşii nu vor mărturisi cu vrednicie despre frumuseţea şi adevărul Ortodoxiei, nici protestanţii, nici neoprotestanţii şi nici cei de alte religii nu se vor apropia de Biserică. Dacă ortodocşii se vor limita să le vorbească protestanţilor despre icoane, fără a deveni ei înşişi icoane vii ale credinţei, cuvintele lor vor fi fără putere. Nu vor convinge.

E nevoie ca cei care văd cu amândoi ochii să nu se mulţumească cu aceasta. E nevoie ca ei să se gândească şi la cei care văd cu un singur ochi. Dragostea adevărată nu se întinde numai peste câteva rude, peste câţiva prieteni şi peste câţiva colegi de serviciu sau peste câţiva fraţi întru Hristos. Dragostea adevărată îmbrăţişează pe toată lumea şi pe toţi oamenii. Omul este om şi poartă chipul lui Dumnezeu. Chiar dacă este închinător la foc sau dacă este închinător la zei, omul rămâne om. Un creştin adevărat îi cuprinde în dragostea sa pe toţi oamenii. Dar a iubi pe cineva presupune a-i dori binele: nu putem spune că iubim pe cineva câtă vreme nu ne interesează dacă merge spre lumină sau spre întuneric.

A fi ortodox înseamnă a te ruga pentru ca cei de alte credinţe sau confesiuni să cunoască lumina pe care Hristos a dăruit-o Bisericii Sale. A fi ortodox nu înseamnă a te lăuda celor de alte credinţe cu superio­ritatea credinţei tale. Dacă ceilalţi vor fi loviţi de cre­din­ţa ortodoxă, vor fugi de ea. Dar dacă vor simţi mân­gâierea şi puterea ei, atunci vor fi atraşi ca de un magnet.

Ortodoxia nu este o filosofie omenească: este tră­i­rea Adevărului. Şi, până la sfârşitul lumii, se vor găsi suflete însetate de acest Adevăr: acestor suflete cineva trebuie să le aducă Vestea cea bună a mântuirii. Şi calea care trebuie parcursă pentru aceasta este una sin­gură: nu batjocorind celelalte aşa-zise religii, nu dând cu piatra cuvântului în cei pe care îi conside­răm prea slabi pentru a se apăra. Ci dăruind altora din Lumina pe care Hristos o pune în inimile credin­cio­şilor Săi: adică devenind o Evanghelie însufleţită a Ortodoxiei…

Cand a murit papa, am scris un articol pentru Altermedia care i-am zis "Funeral Show". M-a frapat atunci felul in care mass-media de la noi a prezentat evenimentul si felul cum a comentat "stirea zilei". De fapt ma socheaza zilnic felul in care mass-media prezinta orice. Mai ieri la un jurnal, au aratat un cadru destul de lung cu un mort intr-un accident rutier, plin de sange, contorsionat, ce sa mai, facut praf. In manualele de televiziune asta nu stiu daca nu cumva e trecuta la "cum sa nu faci mass-media". Dar daca aduce audienta, la cos cu manualul, ce conteaza?

Tot asa stau lucrurile si cu moartea patriarhului, daca aduce audienta ce mai conteaza restul. Dar care ar fi restul? Pai restul ar fi in primul rand informatia corecta, completa, nedistorsionata, prezentata cu bun simt, fara patima, cu stil. Tot utila ar fi si prezentarea unor opinii, unor pareri, analize, documentare, dar fara patima. Insa la noi mai rar fara patima, ca doar suntem romani. Am ramas masca aseara cand la Realitatea TV, CTP-ul discuta cu parintele Stoica purtatorul de cuvant cam cum discut eu cu colegii, "ba! zi, ba odata care e treaba! de ce ma minti, faci pe shecheru? ce ma freci la creier! imi arunci cu praf in ochii!" Nu vorbea chiar asa, putin mai dur. Nici eu nu vorbesc chiar asa, putin mai domol, dar ati inteles cat de cat, daca nu, puteti sa vedeti pe site-ul realitatii, daca mai este secventa cand CTP discuta cu Pr. Stoica.

Din aceasta scurta secventa eu am inteles un mare lucru, cum ca mai bine decat sa te uiti la televizor, te rogi. Cam asa ceva zicea si un sfant mai recent, ca decat sa citesti ziarul mai bine te rogi, decat sa fii informat mai bine il rogi pe Dumnezeu sa trimita pacea Lui in lume. Pentru ca e nevoie de multa pace de la Dumnezeu, caci acum dracii s-au dezlantuit mai rau ca niciodata. Nu de alta, dar daca noi nu ne rugam, ei o sa cam scuture din Biserica si o sa fie o cernere, adica cei slabi o sa cadem. Nu doar pentru ca trebuie sa vina un nou patriarh care poate sa fie un ecumenist care declara unitatea instant cu catolicii, dar si pentru ca vedem cum lumea a innebunit. Fiecare are o opinie, bineinteles departe de adevar, fiecare arunca cu gunoi, chiar si intr-un om care doar ce a dat ortul popii si toti vor sa ii vada pe ceilalti ce zic, toti vor sa vada ce se mai intampla, cum se inmormanteaza, cum se alege, etc. Si ma refer la ortodocsi, restul treaba lor. Dar eu ca ortodox ce treaba am sa ma uit la televizor, sa vad emisiuni, ce treaba am sa citesc ziare sa invat de la "teologul" Bichir cum trebuie sa fie noul "lider spiritual" al romanilor, ca si cum ortodoxia e yoga si patriarhul ar fi guru. Oare in Moldova cine este "lider", IPS Daniel sau Pr. Iustin? Iata deci ca numai din primul paragraf putem sa vedem ca Bichis nu stie cum trebuie sa fie noul patriarh, dar trebuie sa se dea si el cu opinia ca doar e ziarist.

Insa faptul ca am pierdut timpul citindu-i articolul in loc sa ma rog, este o mare pierdere Promit sa incerc sa ma rup de presa in postul asta, nu de alta, dar incep incet-incet sa inteleg ca presa este un factor major de sporire a tulburarii. Si am vazut asta la emisiunea cu CTP. M-am mahnit pentru ca vorbea asa de dur cu parintele si nu arata pic de respect. Sunt obisnuit cu CTP sa fie scarbos cu oamenii dar chiar cu un preot? Oare el nu are frica de Dumnezeu? Nu are, dar macar respect fata de ortodocsi cum are batranul Ilici (Dumnezeu sa-l trezeasca) care a vorbit foarte frumos despre Patriarh si s-a purtat mereu cu cuviosenie in Biserica desi este liber cugetator. Apoi m-am gandit ca poate CTP are dreptate, lucrurile poate chiar sunt grave pentru ca lista cu cei care vor vota patriarhul nu este publica si la patriahie se fac toti ca ploua si este atata neomogenitate si intransparenta in relatia cu presa. Poate el are dreptate, dar ce stiu eu? Care o fi adevarul? Si iata tulburarea, la ce folos ca m-am uitat la emisiune, ce am aflat si ce imi foloseste mie asta? Nimic! Doar am primit o tulburare si o mahnire vazand cum stau lucrurile.

Ma rog lui Dumnezeu ca cei care ati citit aceste cuvinte sa nu fiti atinsi de tulburare ci sa ramaneti cu un singur gand: "rugaciune da, mass-media nu".

A fost o zi trista astazi, poate cea mai trista pe care am avut-o de cand a murit PF Teoctist. A fost ales ca patriarh cel de care ma temeam si cel pe care preferam sa il stiu departe in Moldova, unde Sfanta Parascheva si Sfantul Stefan cel Mare ingradeau cat de cat raul pe care il poate face.

Imi doream un patriarh luminat, care sa fi ajuns la masura luminarii duhovnicesti, adica sa fi biruit patimile si sa fi ajuns la iluminarea mintii. Nu mi-l doream pe Daniel cel care ii considera pe ereticii catolici frati si care l-a prigonit pe Parintele Iustin Parvu, cel mai mare duhovnic roman in viata, un martir al inchisorilor comuniste, nu il vroiam pe Daniel cel care a interzis sa se mai vanda in Moldova cartile Parintelui Arsenie Papacioc si a prigonit pe cei care publicau carti antiecumeniste. Oricine in locul lui cred ca m-ar fi bucurat, m-ar fi facut sa sper ca ortodoxia romaneasca are sanse sa strapunga prin negura vremurilor ce ne inconjoara.

PF Daniel are mult de facut ca sa imi castige nu increderea, ci macar nadejdea ca nu este ceea ce toti se tem: omul masoneriei, omul intunericului prin care Biserica Ortodoxa Romana cade in genunchi in fata stapanitorilor acestei lumi de care nu mai reusim sa ne rupem, ci traim intr-un perpetuu compromis si intr-o perpetua lasitate. Si nu ma refer la o cadere "administrativa" sau "organizatorica" ci la o cadere in fata duhului lor, duh de unitate fara adevar, unitate omeneasca fara adevarul dumnezeiesc.

Imi imaginez uneori cum ar fi ca in Biserica Ortodoxa Romana canoanele sa fie respectate, sfintii sa fie cinstiti nu doar fatarnic prin pomenirea in calendar si slujbele pline de cantari, ci prin sfaturile si prin urmarea vietii lor. Imi imaginez cum ar fi ca un episcop roman, macar unul, sa spuna ceea ce tot crestinul trebuie sa spuna in fiecare zi: "cred intr-una Sfanta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica", nu in teoria ramurilor si in fratietatea cu papistasii eretici. Inca astept un raspuns de la un episcop ecumenist pe care l-am intrebat: "daca catolici si protestantii nu sunt eretici, care sunt ereticii din ziua de astazi? daca catolicii sau protestantii sunt eretici, de ce va rugati cu ei daca canoanele interzic?"

Nadajduiesc ca rugaciunile sfintilor parintilor nostri vor putea sa pastreze aprinsa macar pe alocuri cate o flacara a Duhului Sfant de la care noi cei mici si neajutorati ravnitori pentru Hristos sa ne incalzim oasele amortite de viforul ce bate peste noi in aceste vremuri apocaliptice. Si mare este nadejdea mea, deoarece Hristos este pururea cu noi dupa cum ne-a fagaduit, iar odata cu necazul vine si fagaduinta izbavirii, iar cei care ati auzit profetia ca erezia nu va dura mult, sa stiti ca si eu am auzit-o.

Este timplu cernerii si timpul lui "Sa se salveze cine poate" dupa cum a spus Pr. Adrian Fageteanu ...

După Blogul lui Gigel Chiazna

Conservatori versus ecumenisti?

Cum, de la moartea Patriahului Teoctist incoace, mai toata lumea, avenita si neavenita, s-a simtit datoare „sa se implice” si „sa-si dea cu parerea” despre treburile si destinele Bisericii, ar fi imposibil sa consemnam, fie si doar in treacat, toate nastrusniciile, turpitudinile sau abjectiile debitate in mass-media timp de o luna si mai bine. Ne rezumam aici doar la citeva dintre ele.

Desi nu mai reprezenta o miza, nici raposatul Patriarh n-a fost crutat in context, cutare cotidian central pretindu-se la abjectia incomensurabila de a colporta despre cel abia pus in mormint niste mistificari rasuflate, provenite din arsenalul diversionist al fostei Securitati (homosexual, legionar, incendiator de sinagogi), cum se mai incercase, inabil, cu citiva ani in urma, falsul fiind repede amendat ca atare. Dar mercenarii presei si complicii lor interesati si-au focalizat desigur tirul indign mai ales asupra luptei pentru succesiune, care a angajat nu doar posibilii candidati, ci si largi sfere de interes contextual.

Perceptia rudimentara a „taberelor” divergente din sinul Bisericii s-a cramponat in dihotomia „traditionalisti/conservatori” – „modernisti/ecumenisti”, cei din urma fiind banuiti, cu sau fara dreptate, ca ar fi manipulati de masonerie, iar unii ar fi de-a dreptul masoni. Agitarea problemei masonice a fost acutizata si de faptul ca numerosi membri laici ai Adunarii Nationale Bisericesti sint masoni notorii, in frunte cu Sorin Frunzaverde si Constantin Balaceanu-Stolnici. (Cit de grava este aceasta situatie si cine poarta raspunderea ei, este o alta discutie. Sa amintim totusi ca Sf. Sinod al B.O.R. a condamnat oficial masoneria in martie 1937, pe baza raportului intocmit de Mitropolitul Nicolae Balan, si ca respectiva condamnare este inca formal in vigoare, asupra ei nemairevenindu-se in nici un fel in cei 70 de ani scursi de atunci.)

Prin discursul sau ostentativ ecumenic si prin ostilitatea sa fata de anumite minastiri ultratraditionaliste, Mitropolitul de la Iasi, Daniel Ciobotea, a ajuns sa fie privit ca virful de lance al masoneriei in Biserica si ca preferential candidat al acesteia la scaunul patriarhal. Din aceasta perspectiva, unii l-au atacat, altii s-au simtit datori sa-l apere. Citeva lucruri incredibile s-au petrecut pe acest fond, mai ales in zilele imediat premergatoare alegerilor.

Conservatorii mananca conserve?

Astfel, Mitropolitul de la Sibiu, Laurentiu Streza, dator Mitropolitului Daniel pentru ca i-a sustinut maian candidatura la Mitropolia Ardealului (dar, zic unii, si pentru ca i-ar fi promis, daca ajunge Patriarh, sa-l aduca in scaunul de la Iasi), a gasit de cuviinta sa-i faca acestuia o campanie aproape indecenta, aparind, intre altele, si la postul de televiziune „National 24”, unde a avut o prestatie de pomina (in sensul cel mai rau al cuvintului). Dupa ce ne-a luminat ca termenul de conservator „vine de la conserva” („Ha, ha, conservatorii maninca conserve, asta e...”) si ca ecumenismul ar trebui sa fie conditie sine qua non a admiterii in preotie (!!!), a tinut sa-i asigure pe telespectatori, ca unul ce-i cunoaste pe toti membrii Sinodului, ca Mitropolitul Daniel... „e cu cinci minute mai destept decit toti ceilalti”! N-a lovit deci numai in Mitropolitul Teofan (care trecea la acea data drept principalul contracandidat al Mitropolitului Daniel la demnitatea de Patriarh), ci a jignit public, cu toata degajarea, intreg Sinodul B.O.R. din care face parte! Dar dincolo de ireverenta continutului acestei asertiuni, toata lumea a ramas stupefiata de limbajul de maidan folosit de un arhiereu si profesor universitar instalat pe scaunul lui Saguna! Nu stim daca Mitropolitul Daniel este intr-adevar „cu cinci minute mai destept”, dar Mitropolitul Laurentiu, prin primitivismul decerebrat si prin vulgaritatea agresiva a prestatiei sale „in direct”, a reusit sa lase despre sine impresia ca ar fi... „cu cinci minute mai prost”.

Sf. Parinti sau „Mitropolitul nost”?

La Sibiu (Capitala Culturala Europeana 2007), deci in ograda „spiritualului” urmas al lui Saguna, s-a desfasurat, desigur nu fara prezenta loctiitorului patriarhal, intre 4 si 9 septembrie, a treia editie a Adunarii Ecumenice Europene, intr-o atmosfera destul de tensionata pentru partea ortodoxa romana, confruntata cu grijile „campaniei electorale” si cu suspiciunile fata de ecumenism ale multor minastiri si credinciosi practicanti (caci mai ales nepracticantii fac mare caz de ecumenism, nestiind despre ce e vorba). Victima a nervilor intinsi si a unei vigilente demne de cauze mai bune avea sa cada tinara E. N., absolventa de A.S.E. si sora de minastire, care raspindea gratuit si pasnic, la usa catedralei, brosuri si CD-uri cu puncte de vedere nefavorabile ecumenismului ideologizat (pe care vestitul teolog si induhovnicit sirb Iustin Popovici l-a numit cel dintii, daca nu ma insel, „cea mai mare erezie a secolului XX”). Doi preoti locali, investiti cu misiunea de vajnici pazitori ai „linistii” ecumenice, au admonestat-o pe fata si apoi au dat-o pe mina politiei, care a ridicat-o ca pe vremea stalinismului si a anchetat-o ca pe o terorista (cu perchezitie corporala, luare de amprente, declaratie scrisa, verificarea aparatului foto si confiscarea materialelor „dusmanoase”) timp de vreo patru ceasuri, pina la caderea intunericului, in sediul din b-dul Revolutiei (vorba aceea: „Vom muri si vom fi liberi”...). Nici nu stii de ce sa fii mai uluit si mai indignat: de atitudinea celor doi gealati in sutana (dintre care unul a debitat, in auzul celor din jur, aceasta „perla” de neuitat: „Ce, sint mai credibili Sfintii Parinti decit Mitropolitul nostru?!”), sau de atitudinea abuziva a politiei (mai ferme la noi, azi ca si ieri, cu sanctionarea opiniilor liber exprimate decit cu infractiunile propriu-zise)! Am avut curiozitatea sa consultam si noi materialele incriminate: nimic altceva decit citate din autorii patristici si din marii teologi si duhovnici romani ai secolului XX (Dumitru Staniloae, Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu etc.). Se pare insa ca nu atit critica ecumenismului in sine facea obiectul acestei necuvioase nervozitati, cit acuzatia implicita a unor ierarhi ca pun ecumenismul mai presus de dreapta credinta.

Si sfint, si mason?

In fine, integrindu-se vadit tot in campania „pro-Daniel”, ca tentativa de contracarare a acuzatiilor curente de complicitate cu masoneria, in Evenimentul zilei din 9 septembrie ne-a fost dat sa aflam, dintr-un editorial succint, ca masonii romani l-au decretat, prin expunerea „documentata” a Marelui Maestru Viorel Danacu (cu prilejul comemorarii lui Florian Pittis si a altor „frati incorporati in eternitate”), pe Sfintul Voievod Martir Constantin Brancoveanu drept... „primul mason roman”! E o culme a tupeului sau a ignorantei? Caci pe ce se bazeaza Marele Maestru in elucubratia sa tendentioasa? Pe faptul ca secretarul voievodului, aventurierul italian Antonio Maria del Chiaro, a fost de la un moment dat mason, a infiintat o loja la Galati, in 1734, si apoi o alta la Iasi, cu fanariotul Constantin Mavrocordat. Concluzia abrupta a Marelui Maestru Danacu este aceasta: „Desi nu exista documente clare, este greu de crezut ca Antonio Maria Del Chiaro nu l-a initiat pe marele domnitor-martir Constantin Brancoveanu in masonerie”, de vreme ce mai tarziu “facea acelasi lucru cu domnitorul Moldovei, Constantin Mavrocordat”! Dar lucrurile nu se opresc aici. Iata corolarul propagandistic: “Putem spune, fara a exagera, ca primul roman identificat in istorie ca apartinind masoneriei este dreptcredinciosul voievod Constantin Brancoveanu, canonizat de Biserica Ortodoxa, lucru care demonstreaza ca masoneria romana si Biserica au fost nu doar puncte de sprijin, adevarate coloane ale acestui neam, ci si in perfecta conlucrare…”!!!

Acum e de spus ca Antonio Maria del Chiaro, fire arivista si uneltitoare, inclinata sa admire la Constantin Brancoveanu mai degraba abilitatea politica decit evlavia religioasa (sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare, “stia sa jupoaie oaia fara s-o faca sa behaie”), n-ar fi ezitat, desigur, sa-l atraga in masonerie, dat totusi cu aceasta conditie minimala: ca masoneria sa fi existat pe vremea cind el era tinar secretar al voievodului. Or, cit de activ mason ar fi fost italianul mai tirziu, fapt este ca, dupa toate istoriile autorizate, primele structuri masonice moderne apar in Occident abia la 1717, in vreme ce voievodul roman a fost martirizat de catre turci la… 1714. Nu trebuie sa fii “cu cinci minute mai destept” decit nimeni ca sa cazi de acord ca Brancoveanu nu putea fi initiat in masonerie inainte ca aceasta sa se fi infiintat!

Astfel de incercari penibile de a ne face sa credem ca n-ar exista incompatibilitate intre masonerie si Biserica reprezinta tot atitea sfidari ale adevarului si ale bunului simt elementar. Ca sa nu mai spunem ca, chiar daca Brancoveanu s-ar fi incurcat cu masoneria, moartea martirica pentru Hristos, laolalta cu toti fiii lui, ar fi rascumparat acest pacat, ca si altele mai mari sau mai mici, iar sfintenia i-ar fi ramas la fel de indiscutabila si de straina de interesele electorale ale epigonilor grobieni din secolul XXI.

de
Razvan CODRESCU, PUNCTE CARDINALE

de Silver (s…..r@hotmail.com), 2007-09-14 00:34:01

D-le Bichir, ma dezamagesti ca nu mergi mai departe cu intrebarea din titlu. Intrebarea corecta ar fi fost cum va arata Romania, nu biserica, SUB Daniel. Si acest “sub” si are perfect locul aici, dat fiind ca a fost inscaunat personajul cel mai important din tara. Si asta din doua motive.

In primul rand datorita nemerniciei si coruptiei clasei “noastre” politice care calca in picioare, cu cizmele pline de noroi, Constitutia LAICA si democratica a statului. N-are rost sa mai reiau faptul ca BOR se comporta in mod ilegal ca o institutie a statului, desi nu e. Finantari ilegale de la buget, terenuri, imobile, parcuri si paduri primite de la stat cadou, participari la toate manifestarile politice, blocarea legilor care nu-s pe placul BOR, religia bagata pe gat copiilor in scolile de stat, scutirea clerului de controlul averilor, blocarea din rasputeri a dosarelor Securitatii si multe altele. Apare astfel ca evident faptul ca patriarhul BOR e deasupra presedintelui Romaniei, chiar ca putere politica. Mai ales ca patriarhul e ales pe viata, nu pe 4-5 ani ca presedintele. Si ca salarizare patriarhul il bate pe presedinte, fiind mai bine remunerat de la bugetul nostru (laic??).

Interesant este insa acum cel de-al doilea motiv asupra importantei patriarhului, si anume faptul ca numele noului PF e Daniel. Adica a celui mai abil dintre ierarhi, posedand o mare forta economico-politica si care reprezinta niste interese, interne si externe, foarte mari. Extrem de inteligent si erudit, tanar potrivit normelor BOR, detinatorul unui rang inalt in Masonerie, sprijinit de puternice medii de afaceri, Daniel are tot timpul din lume pentru a duce la indeplinire vointa fortelor oculte din spatele sau. Daca va fi la fel de longeviv ca Teoctist, practic urmatorii 40 de ani ii vom petrece sub Daniel. Cele petrecute azi la CNSAS au demonstrat fara indoiala si gradul inalt pe care l-a avut Daniel in Securitate, cat si relatiile cu serviciile secrete actuale. A fost deconspirat Andreicut ca turnator, s-au descoperit si franturi de dosare de tortionar securist la Anania, dar pentru Daniel nicio surpriza. Sau mai exact marea surpriza de a nu se fi gasit NIMIC! Pana si incisivul Dinescu dadea neputincios din umeri. Si asta in conditiile in care Daniel a petrecut o lunga perioada de timp in Occident iar acolo ORICE plecare se facea doar in urma relatiilor, mai mari sau mai mici, cu Securitatea. Daca ar fi fost vorba de turnatorii, Daniel ar fi fost demascat imediat, fiindca CNSAS-ul mai ales asta e in stare sa dibuie. Prin urmare Daniel n-a fost NICIODATA un turnator, ci un ofiter acoperit de nivel inalt. Masoneria si serviciile secrete au avut tot interesul sa-i stearga urmele dupa ‘90, asa ca preafericitului nostru i-a luat foc in mod subit dosarul de la Secu, singurul lucru pe care a reusit sa-l descopere CNSAS-ul. Sunt convins ca in urmatoarea perioada multi ierarhi, mai ales din aripa traditionalista, vor cadea in plasa deconspirarii ca turnatori, iar Daniel nu va opri acest lucru fiindca ii convine.

In concluzie PF Daniel are toate instrumentele de manipulare a clasei politice si a celei religioase. Cum va arata BOR-ul?! Asa cum va dori el, sau mai exact mai marii sai aliati nevazuti. Ierarhilor care i se vor opune in Sinod le vor aparea dosarele de calugari la “manastirea” Secu. Andreicutzul a cazut, urmeaza deconspirarea si pensionarea lui Bartolomeu. Ierarhii ecumenisti vor primi posturi importante, cum ar fi cel de Mitropolit al Moldovei, al doilea dupa patriarh si rezervat se pare lui L. Streza. Se va accelera procesul de ecumenizare si diluare a ortodoxiei, ceea ce va indeparta credinciosii traditionalisti.

Ceea ce ma intereseaza personal va fi insa relatia BOR-ului cu statul, adica cum va fi transformata Romania. Si concluzia pe care o trag este ca