Zenith traieste in filme. Ca orice student la regie care se respecta, isi permite extravaganta de a visa la documentare filmate in timpul furtunilor de pe Marea Rosie si la ajutarea crucii rosii din Congo. Exprimarile lui isi pastreaza aceeasi aura hollywoodiana, complimentele facute de el osciland intre “tu esti tigara care face diferenta intre un pachet pe jumatate gol si unul pe jumatate plin” si “te simt in vene”.

Din pacate pentru el, eu la randul meu fiind hollywoodiana pana in maduva peliculei, l-am pastrat mereu pe Zenith la stadiul de “best friend” si de eventual posibil co-scenarist cu veleitati maxime de dialoghist.

Nu ne-am vazut trei luni, in urma unui sms pe care mi l-a trimis la 2 noaptea. Hotararea lui ca e “mai bine” fara mine around. Ca eu il fac sa se simta “sclav”. Ca era nefericit sa arda gazul cu mine toata ziua, stiind ca noaptea o sa vina Jackson la mine. Nici nu apucasem sa ii spun ca m-am despartit de Jackson, cand sambata m-a sunat, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum toate erau okay si nu exista respectivul “gap” de trei luni. Daca vreau sa pierd timpul cu el. Bineinteles ca vreau.

Oraselul copiilor de la Tineretului. Discutie incalcita. Tensionata. Imi povesteste ce mai e prin platouri pe la Buftea, ce mofturi mai face Brenciu, cu ce se mai ocupa gagiul punker de la props. La bocca della verita. Imi spune ca eu traiesc pe baza de hrana si sex, ca domin situatiile si ca pot parea superficiala emotional.

Urmarind din priviri ca la un meci de ping-pong traseul montagne russe-ului imi spune ca nu intelege *DE CE?*. De ce nu el. De ce. De ce. Pentru ca unele lucruri sunt bune si asa. Pentru ca mintea mea acum e la altcineva. Mintea mea e *mereu* la altcineva. Nu neaparat la cineva anume- doar la altcineva.

Ii spun ca m-am despartit de Jackson, ca sunt cu un tip care acum chiar imi place. Ca sunt fericita. Tace si fumeaza. E atat de blond incat a devenit rosu. Se astepta la asta? Probabil ca nu. Doar Jackson era acolo, intre noi, din punctul lui de vedere. Cum poate aparea din senin cineva, cineva *nou*, care sa blow my mind?

Se poate. Tipetele din montagne russe se domolesc, trenuletul oprindu-se lent. Probabil Zenith ma uraste. Faptul ca stie ca am un miliard de defecte dar ca “mi le-ar ierta pe toate” nu inseamna nimic cand vine de la el. Pentru ca la anumite chestii nu se pune intrebarea *de ce*. Doar inghiti in sec si mergi mai departe.

Pe drumul spre casa dau muzica incet in masina. Incet de tot, sa ma pot auzi gandind. Sa mi se imprime in timpane gandul nerostit ca niciodata, sub nici o forma, nu voi mai lasa un prieten sa se indragosteasca de mine.

In cautarea disperata a unui film horror care sa ma impinga brutal in bratele persoanei de langa mine, am dat peste “Shutter”. Shutter e un film tailandez care, in stilul specific asiatic- fata - bruneta - cu - parul- lung - ce - se - misca - in - reluare, a reusit sa imi provoace febra musculara din cauza incordarii cu care am strans in brate creatura vie ce a avut ghinionul de a se uita impreuna cu mine.

Nu voi comenta subiectul pentru ca nu e nici nou nici inovator, ci doar realizarea care, in primul rand din punct de vedere sonor, mi s-a parut impecabila. Cu adevarat foloseste efectul de “uite, personajul incearca sa deschida usa, in spatele usii e ceva… oare ce e? oare ce e? BAU!!!”, dar il foloseste bine, pentru ca am tresarit de fiecare data. Non-hollywoodian la capitolul sange-matze- ketchup, Shutter e chiar creepy, lasandu-ti doar senzatia ca ceva e in neregula, fara a se obosi prea tare in a-ti arata fantome machiate si efecte speciale halucinante.

De asemenea, trebuie sa mentionez finalul care e , de departe, printre cele mai bolnave feluri de a incheia un film (poate cel mai bolnav?). Pe tot parcursul filmului am facut glume proaste printre tresareli si respiratii taiate. La final, insa, s-a facut liniste. Prietenul meu, glumetz de felul lui, a amutzit, si dupa generic, doi ochi negri mi-au spus “Aaaa… sa stii ca si eu m-am speriat un pic…” . So there you have it!

Asiaticii sunt perversi si bolnavi intr-un mod absolut delicios in ceea ce priveste horror-ul. Tailandezii (in special) o dau in bara la masini, electronice si alte alea, dar la film se pare ca mai au speranta . Recomand Shutter oricui are mult de lucru si nu mai vrea sa doarma noaptea. Indubitabil.

Ultima mentiune- cand crezi ca s-a terminat HOLD ON TIGHT. You won’t see it coming! Pe noi sfarsitul ne-a lasat cu ochii mari, degetele inclestate in perne si un “uuuuuh… dude… that’s sick…” pe buze.

PS (pentru fete/gay people) : tipul din film e chiar simpatic, este un exemplar reusit de corcitura semi-asiatica semi-caucaziana, cu un usor iz de Orlando Bloom.

Zilele astea vorbeam cu cineva despre un serial romanesc de desene animate de comedie , cu iz MTV-ist gen Downtown, care sa reflecte realitatea curenta romaneasca si care, nu in ultimul rand, sa ridice problema dificultatii de a gasi un loc in societate pe masura ambitiilor si a pregatirii profesionale.

Personajele principale sunt studenti - proaspeti absolventi care incearca sa isi gaseasca un job satisfacator din toate punctele de vedere, si care, eventual, sa justifice si cei 4-5-6 ani petrecuti in facultate. De la studenti la drept ce prepara shaorma, pana la graficieni care freaca parbrize prin spalatorii de masini. Serialul graviteaza in jurul problemelor ca migrarea din job in job, efortul de a obtine o “pila” pentru un post oarecare, firmele care falimenteaza tocmai atunci cand incepi sa iti construiesti o cariera-fara a-ti lasa macar satisfactia obtinerii primului salariu, perioadele interminabile de “probe” fara plata- toate prezentate cu umor relaxat.

Ati urmari un astfel de serial?

PS: ideea nu imi apartine. Eu doar m-am oferit sa colaborez, iar daca va exista vreodata un astfel de serial, all the credits should go to the one who got the idea in the first place.

Citeam scenariile lui Radu (Radu a devenit trademark asa ca ii dau numele real).

Azi, in urma unei discutii agresive cu Marascu, s-a ajuns la concluzia ca orice scenariu rezultat cat de putin din experienta noastra de viata (a noastra aka a studentilor) este, inevitabil, un scenariu prost. E prima oara in 4 ani cand nu ii dau dreptate lui Marascu.

Ce preferati sa vedeti? Inca un film despre revolutie, care, ok, atinge o problema socio-politica de mare insemnatate- dar la care nu poti sa relate la un nivel personal/emotional, sau un film despre obsesiile omului din spatele camerelor? Chiar am ajuns in punctul in care filmul “de autor” e de aruncat la gunoi? Salvam masele si ucidem indivizii?

Scenariile lui Radu sunt proaste, indubitabil, si omul are idei putine si fixe: el a iubit o fata in liceu, o fata care nu l-a iubit. E cliseu, e stupid si pueril, e in toate felurile, dar cu totii am iubit pe cineva in liceu care a lasat vreun fel de rana. E uman, e emotional, nu e talentat dar e ADEVARAT.

Asadar? Aruncam obsesiile la gunoi si dezvoltam subiecte de stiri? Chiar se pune capat psiho-terapiei pe pelicula?

Din saga de ce urasc publicitatea, drama pe care o traiesc de cateva saptamani incoace.

Fumez Marlboro Lights de la 18 ani cand mi-am aprins prima nenorocenie numita tigara- in plus, sunt fidela brandului, numai in situatii extreme fumez altceva, si fara prea mult entuziasm. Marlboro Lights erau perfecte, in pachetul lor auriu (da, usor pretentios / snob dar se mula pe mirifica mea personalitate) si filtrul clasic, nu alb ca la majoritatea tigarilor lights. La deruta adversarului.

Si ce s-au gandit baietii? Ca parca Marlboro ar avea nevoie de un make-over, ca tigarile cu filtru clasic confuzeaza, asa ca hai dom’le sa le facem filtrul alb, ca uite si Kent, si Pall Mall si L&M si cine stie mai care au filtru alb (eu nu cunosc pentru ca nu servesc, dupa cum spuneam, alta marca de tigari). Cu ocazia decolorarii filtrului, insa, am observat si un make-over in calitatea tutunului. Make-over in sensul ca pachetul a ramas auriu dar tutunul e mai prost. Adica tigarile sunt mai proaste. La fel de proaste ca orice alte tigari cu filtrul alb. Din pacate lectia aia cu “don’t fix it if it’s not broken” e foarte greu de invatat .

A mai observat cineva chestia asta sau e all in my head?

Fara mare legatura cu categoria in care postez, azi-noapte am revazut Devil’s Advocate (da, da , ala cu Pacino si indianu’ retardat Reeves). Prima oara l-am vazut la cinema, in ‘97 cand a aparut, si am ramas, ca orice copil (in scoala generala/liceu) cu o impresie foarte puternica de coolness. Era cool sa iti placa filmul asta. A doua oara m-am intalnit cu el prin 2000 pe HBO , si ultima (cu siguranta) oara azi-noapte.

Si azi-noapte am constatat ca NU e cool sa iti placa filmul asta. Sau poate este, dar nu se incadreaza in standardele mele de coolitudine. Si asta in principal din cauza ca dramele astea avocatzesti- “vai, apar un om vinovat, eu sunt demonul care elibereaza infractori si le da posibilitatea sa greseasca din nou si din nou” - ma lasa total rece. Un avocat care nu pierde niciodata nu poate fi decat fiul Satanei, raul intrupat, coarne solzi si copite, etc etc. Sa fim seriosi.

Asta ca sa nu mai spun ca maestrul Keanu are fatza de retardat gelat (nu ca ar fi ceva nou acum, dar la momentul respectiv chiar era ceva nou) si dramele lui interne si sfashietoare nu reusesc sa ii deregleze decat o singura shuvitza lucioasa din freza- si asta cred ca se intampla cand moare nevasta-sa.

Cu nevasta-sa e alta poveste. Satana aka Pacino o pune sa se tunda si sa se vopseasca, facand-o sa arate ca dracu’ (nu e intamplatoare formularea) pentru mai bine de juma’ de film.

Si last but not least- finalul. Overrated. Pacino e simpatic (”Call me daddy!”) si cand se enerveaza ia foc de-a binelea. Ca doar e al’ cu coarne. Discursul de doi bani si morala de asemenea : “Vanity is my favorite sin!”. Ah hell, we all know that , yeah right, daca vrei sa apari in revista o sa arzi in flacari si or sa te unga cu smoala aia mici si rosii.

Despre retroproiectiile ieftinache si despre croma realizata mai prost decat in Dune nu comentez nimic. Dau vina pe anul productiei (desi chiar NU e o scuza).

I rest my case… (ah cat de scarba imi e de expresia asta).

Pentru ca urasc publicitatea. O urasc cu pasiune. As interzice-o si as executa-o in public. E parsiva, te imbie cu mitul “ideilor geniale”, te imbata, te mangaie, si la final te plesneste cu brieful peste ochi si iti arunca gandurile intr-un cos de plastic (nu de baschet). Un cos destinat ambalajelor de la tigari si ciocolata.

Pentru ca nu exista idei geniale. Exista doar tigara din mana, din care ai uitat sa mai tragic, cu scrumul Pink Floydian de cel putin doi centimetri, pe care nu il rastorni niciodata - pentru ca ai uitat sa te misti. Sondezi mental prin amintiri, te joci cu sinapsele, cauti, cauti, cauti… Apoi privirea , din nou si din nou, linge brieful, de sus pana jos, pe o parte si pe alta, ca un caine ce cauta un deget care sa il mangaie, macar un deget din intreaga mana ce nu stie decat sa ii dea bobarnace brutale.

Si gasesti! Rasufli! Scuturi scrumul pe tine! Si scrii. Scrii si zambesti. La fel iti zambeste si directorul de creatie, pentru ca el iti aproba conceptul doar pentru a pica de “baiat de treaba”, caci el stie ca cei de la client service isi rod unghiile de nerabdare sa te pocneasca in moalele capului cu personalitatea brandului. Sau poate vor opta pentru metoda si mai sadica, si mai malefica, de a lasa clientului placerea de a stramba din nas in timp ce tu iti rupi degetele de nervi. Necontractat. Si o iei de la capat.

Ce spuneam? A, da, ca urasc publicitatea… dar nu am de ales- nu intotdeauna ai norocul de a-ti alege jobul. Uneori jobul te alege pe tine. Eu am fost aleasa. Am fost? Chiar am fost?…